Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă

[Mihaela Roxana Boboc]

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă
nici măcar acum când secundele îmi apasă gândul –
te las la uşă să-ţi ştergi urmele şi să taci
să-ţi simt neputinţa apoi să mă înfrupt din absenţa ta;
ochii tăi îmi sunt santinele
mai adânci decât gura care mă posedă
dezvelindu-mi una câte una temerile,
până când devin lutul din care modelezi fără milă
alte braţe, alte guri...

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă –
anotimpul aceasta mă adapă deşi
sunt mortul care-şi plimbă degetele pe chipul iluziei,
când ceasul a rămas suspendat în mâinile tale;
te aştept să-mi scrii despre viaţă
ca şi când n-aş fi părăsit-o niciodată

şi m-aş fi născut femeie în pântecele iubirii;

şopteşte-mi amăgiri prinse în inelul zilei,
prinde-mi flori în trupul poeziei,
să ne aşezăm durerile una câte una
şi să le zdrobim sub călcâie până când
dragostea va musti sub noi în taninul lui septembrie;

nu, nu intru cu tine, în toamnă…
sunt la marginea lizierei şi nu ştiu dacă trunchiul inimii
mai poate adăposti un suflet,
sau păşunile sălbatice sunt locul unde nu se întâmplă nimic
mai mult decât cuvântul la răspântie, căutându-şi roua
într-o dimineaţă desculţă.

 

10 sept. 2014

[Mihaela Roxana Boboc]

Mulțumesc, Mariana!

[Mariana Suciu]

"sunt la marginea lizierei şi nu ştiu dacă trunchiul inimii
mai poate adăposti un suflet,
sau păşunile sălbatice sunt locul unde nu se întâmplă nimic
mai mult decât cuvântul la răspântie, căutându-şi roua
într-o dimineaţă desculţă."

Admiraţie!