Ne-au plecat străbunii

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

Ne-au plecat strămoşii peste ape,
S-au prelins pe spicele de grâu,
Se-ntorc numai seara să adape,
Turmele de zimbri, jos, la râu.

Ne-au plecat străbunii pentru-o vreme,
Lăsând munți-custode peste tot,
Au plecat în carele cu lemne,
Să se-ntoarcă-ar vrea, dar nu mai pot.

S-au surpat podețele și drumul,
Li s-au rupt opincile-n picioare,
Bărbile și pletele, ca fumul,
Se-mpletesc pe zare în fuioare.

Ca-ntr-o transhumanță blestemată,
Ne-au rămas ogrăzile pustii,
Sub oblâncul şeii, atârnată,
Stă icoana Maicii Domnului.

Ne-au plecat străbunii... Ca orfanii,
Peste-aride țarini dăm ocol.
Pune-i, Doamne,-n dreapta Ta! Sărmanii!
Au plătit cu viața lor obol!

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

Îți mulțumesc, Chris, pentru lectură și semnul lăsat! 

 Mă bucur mult că îți place! 

[Chris]

da, ce frumos, aproape dureros...

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

 Îți mulțumesc, Ada! 

 Nespus mă bucur că îți place poezia mea! 

 

[Ada Nemescu]

Ce bucurie, Flori Cristea! 

Regăsesc aici fluiditatea versurilor tale, în plus acest accent delicat al credinței, bine dozat, ca o haină protectoare sufletelor noastre.

aDa

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

Bună dimineața, domnule Petruț Dan! 

 Mi-a plăcut mult analiza pe care ați făcut-o textului și faptul că a avut un impact puternic asupra dvs! 

 Aveți dreptate, este ca o imagine a durerii și a drumului fără întoarcere. Am adăugat imaginea icoanei, ca un fir de legătură între noi și tot ce ne-a precedat. Credința este tot ce ne-a rămas constant, și fără echivoc, cordonul ombilical care ne leagă de trecut. 

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

 Și doamna Raucă și doamna Vasilisia au surprins tabloul realității actuale. Este într-adevăr prezent în poemul meu, și vreau să vă mulțumesc pentru apreciere și analiză! 

 Dar am construit poemul ca o suprapunere de imagini desenate pe coli transparente. Care suprapuse, dau întregul. Imaginea de final. Am vrut să aduc in prim plan dezrădăcinarea, negarea sau distorsionarea voită a istoriei, care seamănă mai degrabă cu o deportare a valorilor noastre, a rădăcinilor, dar prefigurând cumva și ceea ce trăim azi: plecarea tinerei generații. Cândva și ei vor fi străbunii cuiva. Cândva ei vor fi rădăcinile pierdute. 

 Vă mulțumesc că ați reușit să distingeți și latura aceasta a poeziei mele! 

 Mă înclin cu respect! 

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

Vă mulțumesc, doamna Floare Arbore! 

[petrut dan]

Bună dimineața, 

-Un poem izvorât dintr-o realitate pe care, o credeam străină și nepotrivită nouă , românilor, dar o realitate ce a cuprins precum flăcările câmpiile blânde și lipsite apărare lăsând în urmă gustul  sălciu a unei pustietăți implacabile!  Poemul capătă expresie pe măsură ce vizualizăm tabloul acestui exod prin imagini aproape pastorale dar în același timp apăsătaore, căruțe cu oameni pe lemne din ce în ce mai mici și înainte să dispară cu totul ne trece prin minte gândul că le vedem  pentru ultima oară! Fuiorele ce răscolesc zarea nu știm dacă sunt straturile de nori luptându-se să ajungă sau pletele și bărbiile oamenilor siliți să-și părăsească pâmânturile, casele și morții!

Peste toate, Maica Domnului, atârnată de șaua unui cal completează cenușiul unei decrieri fără întoarcere!

Îmi vine în minte ultima imagine din filmul Osânda cu Manlache prăbușit pe o cruce suduind cu necaz și cu ultimele puteri'' mama ei de viață'' !

[Vasilisia Lazăr]

Citind, mi-a venit în minte o imagine. Un sat vecin dispare. După Revoluție, au plecat aproape toți în străinătate. Și-au zidit case mari. Palate. Nu s-au mai întors. Acum pare părăsit. Iedera se înalță pe ziduri odată cu dorul. E așa ciudat când trec pe acolo! Și doare. A naibii doare. Mulțumesc pentru poem, Flori! Și pentru lacrima din suflet!

[Gabriela Raucă]

Impresionante versuri, cu referiri la o situație greu de redresat.

Plecarea este văzută în mai multe feluri, care au un punct comun: dezastrul demografic și lipsa perspectivei întoarcerii. Au plecat tineri, intenționând să se întoarcă, lăsând casele încă locuite, pământurile încă lucrate, dealurile încă împădurite, dar între timp au îmbătrânit departe de țară, copiii s-au înstrăinat, în lipsa lor casele s-au golit de viață, batrânii plecând la Ceruri, singuri și părăsiți. Case, acum goale, pământuri sterpe... pustiu în suflet.