Am răsărit, un trup firav de iarbă,
E semn că iarna încă ne mai iartă
Începe seva-n rădăcini să fiarbă
Urcând prin ram ca cerul să-l despartă.
Renaşte chipul tău în lutul meu sărac,
Sămânţă sunt de dor şi vreau să cresc,
Cu tine şi ninsoarea - greu mă împac
Deşi în viscolirea voastră încolţesc!
Prea multe doruri mi-ai lăsat în trup,
Când toamna, ai plecat într-o noapte
Şi iarna prin gheţuri cu urlet de lup,
Te-a ţinut de mine atât de departe…
Şi iar te doresc, ca un negru ogor,
Ţărână să-mi cerni pe tulpine,
O brazdă şi-un trup să fim pe răzor,
Cu drag să pot creşte din tine…
Să te admir mirat - ca pe-un crâng-
Scăldat în soarele primăvăratic,
În care să mă stâmpăr şi să plâng
Şi-n umbra ta să-nfloresc sălbatic.
Adaugă un comentariu
Mesaj frumos, dar prozodia... ca de obicei. :)
Ritmul, măsura, rimele ...totul trebuie revăzut :)
De eliminat și această cacofonie ...ca cerul ...(prima strofă)
tulpine...pluralul ar fi ...tulpini...
Cu drag!
Ne urci într-un autobuz cu roți pătrate. :((
da Coza
Ah, prozodia!:)
Am citit cu interes și plăcere.
Există mesaj bun, interesant, chiar dublu mesaj - primăvara ca anotimp și prerogativele primăverii întrunite în femeia dorită. Însă prozodie deficitară. Primele două strofe mai merg... restul deloc. Șchiopătate în așa măsură, încât distruge total mesajul.
Dar este doar părerea mea.
Sofi
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE