mi-s brațele pline de lipsa ta

[Vasilisia Lazăr]

bărbații care nu m-au iubit mi-au dăruit o singurătate

cei care m-au iubit și-au plecat mi-au dăruit o singurătate și mai mare

port anii a tot ce mă desparte de tine

zilele inutile nopțile când nu ești și care așteaptă să fie uitate

toată risipa aceea de viață

când aerul devine irespirabil de teama golului

că-mi aparții și parcă nu

 

te scriu mă scrii

ne prindem în cuvinte moartea și viața

ciudat cum literele parcurg spațiul nevăzut dintre cele două puncte

poezia nu mai pare a fi terapia perfectă

care m-ar ajuta să te am în câteva cuvinte

ceva nescris până la capăt rămâne mereu

 

apa nopții se scurge în dâre mici

așteptarea e camera rece din care nu pot evada

visez mult și m-aș muta acolo

într-o țară îndepărtată

unde nu se știe dacă vom ajunge vreodată

și unde tu îmi ridici igluuri

 

ne-am întâlnit atât de târziu

încât nimeni nu m-ar condamna dacă aș muri îmbrățișându-te

[gabriel cristea]

Magistral! 

[Dorina Cracană]

Un poem de nota 20, Lisia. Incepand cu titlul pana la ultimul vers. Te felicit cu toata inima!

[Monica Pester]

De la bun început, titlul este extrem de impresionant, punctual. El îți dezvăluie o dramă. A celui plecat sau a celui prezent dar de neatins. E un strigăt de ajutor în tot poemul, un plânset înfundat ce te ține încordat spre a înțelege de ce el nu este acolo unde o iubire uriașă s-a înfiripat și unde  sufletul ei trece de la incandescență la gheață, într-o pendulare de cuvinte ca și cum s-ar scrie unul pe celălalt. Dar, nici poezia pare că nu mai ajută, când intensitatea iubirii depășește granița vieții ajungând la o moarte simbolică. Este povestea real-ireală a femeii mature care-și dorește împlinirea. Și pentru asta ar face sacrificiul suprem, de a trece în alt portal, îmbrățișându-și visul.

Lisia, ai sculptat o operă de artă! 

[petrut dan]

Ăsta este un poem premium, esență pură de poezie și iubire, indiferent de ordine, o contopire absurd de perfectă între conținut și forma lirică arcuită precum sprâncenele unei prințese/gheișe japoneze, conștientă de perfecțiunea iubirii pe care a învățat de-acasă cum s-o împartă! Trecerea de la prima strofă la a doua, ingenioasă și extrem de lirică:

''...parcă nu

 te scriu mă scrii''

Impresionantă sintagmă și tehnica formării unui vers din două capete de strofă de mare efect ca tehnică, iar de conținut nici nu mai vorbesc, cititorul simte din plin constrângerea acestei stări de levitație între cele două planuri ale iubirii și felului în care nu poate fi imitată! Și, dreptate, nimeni nu ar putea condamna o poezie atât de reușită, de parcă toată adolescența unui suflet însetat de iubire și-ar fi găsit cumva drum în cuvintele unui poem atât de frumos ca o dragoste între îngeri! Îmi place enorm, my lady, felicitări, cu drag!)