Liniștea ll

[Monica Pester]

Se-ntinde liniștea în noi ca o magmă urâtă

O umbră densă, mată și infinit de neagră

Liniștea-aceea nu știu de unde-i izvorâtă

E ca o pandemie întinsă de pelagră

Și se prelinge-ncet în sufletele noastre

Ca să ne bea căldura, să nu-i mai ținem piept

Mergem ușor pe drumuri aride și sihastre

Și liniștea devine tabloul incomplet

A fost demult o vreme a anului dintâi

Când ne-ntreceam cu păsări, cine pe cine-nvinge

Și repetam frenetic doar un cuvânt -- rămâi 

Până-l simțeam intrând și circulând în sânge

Și-apoi a venit ziua secretului păstrat

Ne încercam răbdarea pe rând, parcă în vis

Curând ne transformasem în tăcere la pătrat

Și ne legasem ochii cu sufletul închis

Și când veni puhoiul de liniște pe noi

Înmărmurirăm, poate acesta era destinul

Simțeam cum ne sfâșie și ne cuprinde-un soi

De liniște funebră ce-și arunca veninul

Rămas-au toate-n urmă, doar liniștea există

Din dragostea nebună ce o trăisem pur

Aveam doar o idee că încă mai rezistă

Deși se-acoperă treptat cu Liniștea din jur

[Monica Pester]

Este o poezie mai lunga și mai explicită. Am redus-o pt a o aduce în acest spațiu. Aveți dreptate, mulțumesc dle Corneliu. Onorată  Îi voi reda forma și valoarea inițială

[Corneliu Neagu]

Liniște de prea mule ori în cuprinsul poeziei, un ritm ușor descentrat, dar poate deveni o poezie foarte bună, după o atentă reevaluare. Oricum ideea și conținutul mi-au plăcut...