La Eufrat, la zămislirea lunii

[Dumitru Ichim]

 

Ninhursag

grăitu-a din nou către Ninlil:

''Ești încă timpului copil,

dar trupul tău e înflorit

atât de crud în foamea de rodit.

Să nu ți-l vadă dezgolit

nici Eufratul, nici palmierul,

dar mai ales Enlil,

luceafăr zvelt cum n-a văzut Sumerul.

 

Era spre seară.

Nu era nimeni să o vadă,

așa cum spune scrisul

tristeților de lut cu fiecare cui,

când printre sălcii o pândea

Enlil și raza strecurată-a lui

prin spinii trandafirului din dor.

 

S-a dezbrăcat Ninlil

până la cântecul cu forme de ulcior

alb cum îl ținuse-n palme tremurând

olarul ca pe visu-i drag.

 

Era când salcia pe mal

mai pâlpâia în verde spre-nserat

subțirea-nchipuire din chimval.

''Ești încă timpului copil,

așa-i grăise Ninhursag,

ferește-te

să nu te-atingă undele din iaz,

dar mai ales, ascultă-mă Ninlil,

ferește-te de gândul rău

ce ți l-a pus

Fiul-de-Cer  cu sceptru și tiară;

din carnea ta va rupe ca o fiară,

luceafăr zvelt

cu buzele-nsetate

de trupul tău.''

 

O, niciodată

râu-prințul Eufrat

atâta lună plină în brațe n-a-nflorit

și-o săruta cu fiecare undă

cutremurat

până la piatra din străfund

cu care raiul s-a zidit.

 

În vremea-aceasta, ba greșesc,

nu se născuse timpul nostru,

parcă

era mereu april.

 

Din trestii cântătoare

o barcă

și-a făcut Enlil

plutind spre ea

ca mâl viclean spre lotus

când din lumină-i bea.

 

Luceafăr zvelt,

Fiul-de-Cer,

să nu o înspăimânte,

a început să-i cânte

cu inima, ca valul,

cum n-a cântat chimvalul

de când aduse, furt din cer,

focul iubirii din Sumer:

 

''Iubește-mă,

cum nu a fost iubire

de la-nceput de lumi,

de când mă știu.

 

Iubește-mă

presusului iubirii

pe-acolo unde numai noi suntem,

departe de cuvânt pustietor

ce-a bântuit spre tine Ninhursag.

Înoată-mi sufletu-mi și-mi spune:

Bine-ai venit la mine-n prag,

luceafăr zvelt ca palmierul!

Hai, spune-mi cât de mult ți-s drag

și-ți dăruiesc

înaltul din genune spre tărie

și-n patru colțuri lumea

ce-au înflorit Sumerul.

 

Vino,

în codru-mi mirosind a cetini

și a miresme de santal,

în brațe să te port

ca ardere de tot...

Frag pentru fragă,

buzele noastre

fântânii începutul

au să-nvețe

și numai cu sărutul,

întreaga-ți frumusețe,

precum e roiul în livadă,

povestea din lumini să ți-o culeagă!''

 

...și-l asculta Ninlil

dar nu înțelegea

hipnotizarea fiorului subtil

cum ar putea, cum a putut

ca vânătorului atât de drag...?

Dar sfatul dat de Ninhursag

suna tot mai departe

precum un dor pierdut,

ca visul roșu din ulcior -

durerilor de strugur

zdrobit sălbatic

sărut după sărut.

Pădurile se-aprind

și toate dintru toate ard.

Se-acopere în fugă

și pe sub cedri-aleargă

precum gazela ca să scape de ghepard,

dar inima-i uitând de Ninhursag

o sfătuia-nțepată de brădet:

Ce-ar fi să-ncetinez din fugă

cu pasul mai încet,

că tare m-aș vrea prinsă

în brațe de luceafăr și ghepard?

Pădurea inimii-i aprinsă

și toate-n mine ard.

La ce te-ajută sfătuirea

ce ți s-ar vrea să-ți fie gard

când focul ți-a trecut de poartă?

 

...și cum au ars!

Din ei numai sărutul

a rămas.

Ce a urmat,

din timp ne este rupt,

să nu citească lutul.

 

Tăblița este spartă,

dar ciobul încă arde

din veșnicia ce curgea la Eufrat.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Absolut superb acest poem!

Gândul ne duce la Cătălina, doar că ea, aici, a fugit cât a fugit... apoi s-a-mpiedicat.

Prețuire,

da Coza

[Agafia Drăgan]

Admiratie!

[Sofia Sincă]

M-am informat atât cât am putut pe google. Am aflat, tema face parte din mitologia sumeriană. Poveste de zei și zeițe, mituri rămase pe tăblițe de lut.

Alcătuirea este romantică, în maniera timpului. Poveste de dragoste tulburătoare dintre zeitățile Mesopotamiei. De acolo să fie și căpătâiul Luceafărului, românesc?...

Primele ghilimele nu se închid. Nu știm până unde este monologul.

Am citit și am admirat,

Sofy

[Valeria Merca]

Acelasi mit: Enlil si Ninlil. Ninhursag, Zeita sumeriana, ocrotitoare a pamantului cultivabil si a dragostei. ''Povestea'' infloreste in  ochii cititorului, imaginile  se perinda fascinant, devenind apoteotice. 

...

''O, niciodată

râu-prințul Eufrat

atâta lună plină în brațe n-a-nflorit

și-o săruta cu fiecare undă

cutremurat

până la piatra din străfund

cu care raiul s-a zidit.''

E o incantare al d-voastra scris!
Toata Admiratia!