Idilă

[Cristina-Monica Moldoveanu]

Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară
în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde
la subsuori și în mijlocul ei subțire.
Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă acoperă
păpădiile pufoase care sclipesc de rouă.
Iubita mea este ca cremenea nearsă, o străbat razele
din cap pînă în picioare și din ea rămîn pentru mine doar ochii,
mari și blînzi sub fruntea netedă, doar platoșa sînilor arămii,
tălpile cu filigran de praf
și buzele ca din întîmplare umede pe care nu le pot atinge
niciodată.

Iubitul meu e drept și alb ca lemnul de fag,
el crește departe de pădurea atîtor ierni grele, străbate cerul
cu ramuri înalte și îndrăznețe, fură norii de furtună
și mă fulgeră cu privirea la rădăcina tîmplei
pînă cînd încep să strălucesc.
De sub pielea mea el scoate la iveală vinișoarele albastre palpitînd,
mă ascultă cum tac pînă cînd îmi simte inima toată
sub degetele lui mari că bate în ceas de minune și de noroc,
își desprinde haina de fiară sălbatică de pe piept
atunci cînd mă îmbrățișează
din cap pînă în picioare cu gust de coacăze negre,
și numai buzele lui umede nu le pot atinge
niciodată.

În dragostea lor el acoperă cu umbră trupul ei străveziu.
În dragostea lor ea aduce scînteia în ochii lui ascunși de soare.

[Mihaela Popa]

minunat, Cristina-Monica, minunat, admirație!

[gina zaharia]

Bun venit cu poezie, Cristina-Monica! Am intrat în ”Idila” ta pe ușa din față. Asta fiindcă am zărit ceva strălucind. Poate a fost privirea la rădăcina tîmplei, poate dragostea din versurile de final...

[Cristina-Monica Moldoveanu]

Scuze pentru utilizarea diacriticelor vechi, dacă mă puteți accepta așa...eu pur și simplu nu mai pot scrie cu noile reguli.