Furtuna

[Monica Pester]

Mă rog la stele, stelele-s sub mine

Pășesc ușor, cu teama, să nu calc

Vreuna mai zurlie ce-mi aține

Hotarul larg și-mi interzice să-l încalc

Pierdută sunt, ca luntrea peste valuri

Ce se ciocnesc cu furie de țărm

Cu crestele conduse către maluri

De vântul aprig ce lovește ferm

Pare furtună jos, sub talpa mea

M-agăț de ultima silabă de pe Lună

Vin rubiniu în potir vechi aș bea

Să mă ascundă-n colțul de lagună

Pe val verzui de malachit ivoar

Să m-odihnesc acolo, pe o bornă

C-o aripă căzută și-un canar

Să-mi scriu cuvinte, poate ca o ciornă

E liniște acum, s-a potolit și noaptea

Se luminează-ncet a dimineață

Sa dus durerea, a plecat și moartea

Să-și facă-aiurea, târguieli de piață

Rămân uimită când forța Luminii

Îmi șterge din gene ultima secundă

Și-mi aduna-n grabă în căușuk mâinii

Lacrima supremă, lacrima fecundă

Și mă las în voia Sursei creatoare

Să-mi lege o fașă peste tot trecutul

Să-mi redea busola tămăduitoare

Cu care să-nvăț a modela iar lutul

[Monica Pester]

Splendid comentariu !  Și punctual ! lti  mulțumesc mult, dragă Ada

[Ada Nemescu]

Te citesc mai mult decât las semn. Eşti profundă, sinceră, curajoasă... şi îndrăznesc:

Monica,

Să rogi o stea, din miile de stele

Ce-ncurcă pasul gândului ştrengar

Tu – barcă în amonte, nu aval,

Ce ţine piept doar valurilor rele

 

Furtuni în noi, sub tălpi alte furtuni

Chiar Luna le primeşte c-un surâs

Şi poleită-n aur, fără oftat sau plâns

Veghează somnul lin, al oamenilor buni

 

Dar taina nu stă-n vin, magia nu în pietre

Drumul răscruci îşi poartă, odihna-n amintiri

Ce greu i-o fi şi morţii, dintre atâtea firi

S-aleagă  buni sau răi, să-i smulgă de prin vetre!

 

Ştii? Liniştea, Lumina, au nimburile albe

De lacrimile multe spălate,  şi …ninsori…

Sunt forţe creatoare, te-ajută ‘nalt să zbori

Tămăduiesc durerea, oblăduieşte jalbe,

 

Din flori de suflete să împletim doar salbe! 

aDa, cu admiraţie!