Inima mea se zbate din locul ei
Ca lama cuţitului e dorul, nicăieri
Nu plecăm. Eu cu ghearele smulse
El însuşi ca semiluna. Ascultaţi
Tunetul şi bubuitul din inima voastră
Nicicând n-aţi fost călători ca ea
Aproape beată de jale. Pe drum
Lumină vomitată de copii, noi
Umplem spaţiile goale.
Prin grai şi suflet zgâlţâie vântul
Fierbinte, agere minţile casei.
Pe drum ca norul de ploaie sunt
El ca fulgerul proaspăt.
Când l-au scos din apă pruncul tot ardea
L-au ridicat în sus, era fierbinte
Dogorea, muguri de foc din el
Azvârlea. Arse şi pânza în care
Se zbătea. Îl ţinea cineva cum ţii
De ghimpi un trandafir şi ne-mbia.
Şi dorul nostru de-a atinge focul
În trupuri nu mai încăpea. Îţi aminteşti
Dragul nostru , cum fulgerul
Atunci ne-a străbătut...
Adaugă un comentariu
Versuri fără liant.
da Coza
Foarte interesantă imagine, plină de trăiri înfierbântate ale minţilor şi ale inimilor. Trăirea unui fulger, dorinţa de a simţi absolutul, măcar o clipă.
L-au ridicat în sus - pleonasm. nu poţi ridica în jos.
Mi-a plăcut foarte mult poemul, Sofy.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE