ELEGIA II pe firul gândului călător

[Irina Lucia Mihalca]

 ELEGIA II pe firul gândului călător

El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului, 
Are culoarea ochilor ei, culoarea liniştii, 
Cufundat în umbra ei cu acelaşi contur 
Nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu. 

Prin oglinzi aerul multiplică singurul lor cântec, 
Visele ei evaporă în abur lumina solară, 
Îl fac să uite de el, să radă, să vibreze, să simtă, 
Şi să vorbească doar pur şi simplu, să fie El.

(- O, privighetoare a inimii şi sângelui Lui!)

 

- Eşti Tu sau sunt Eu? Propagăm aceeaşi emoţie! Nu am cuvintele potrivite pentru simţirile mele. Aş vrea să-ţi scriu ce simt, dar nimic nu se aseamănă cu trăirile mele. Dai un sens deosebit emoţiei! continuă El... - Hai, lasă-te purtat, dragul meu, pe aripile visului şi readu lumina din ploile înlănţuite în spaţiul ce se mistuie, oprindu-se în preajma inimii, dincolo de ochiul insinuant aţintit asupra noastră! Peste noi sunt desfăcute larg aripile delicate ale fluturelui Regina Alexandra (Ornithoptera alexandrae). Un fluture ce ne călăuzeşte drumul prin simple bătăi de aripi, apărându-ne inima mai puternic decât orice alt scut! i-a răspuns Ea.
- Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de cuvânt, prin umbrele oculte ce-şi caută lumina, printre lianele sufletului ce par să respire aceleaşi miresme ale paradisului sau infernului cine o înţelege, înţelege tot! Am gura plină cu litere sângerânde şi ce mai lipseşte din normalitatea scrisului, a gândului exprimat. Nu mă uit niciodată la ceea ce scriu! i-a spus El...şi Ea a scris stângace: - În cântec şi-n amintiri se-apleacă trestia iubirii prin vârtejurile ceţii. Am venit aici doar să visăm, căci şoapta ecoului vibrează adânc în noi!... - Ceaţa este o stare, nu te scoate nimeni din ea. Artificiile nu îmblânzesc vremea nimănui! a spus El...
- Oare ce este iubirea? l-a întrebat Ea... - Acel punct de topire sau atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El...
- Da, energia iubirii e vitală mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea... - Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte dulce este din iubire! a răspuns El.
- Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea... - Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El... - Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea....
- Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el, nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta dar acesta este adevărul! a urmat El, pe firul emoţiei...  - Poate că scenariul a fost de toţi trasat şi aici avem libertatea opţiunii, a schimbării! a continuat Ea.
- La ceas de seară luminiţa ta pâlpaie încă! Ce frumos când apuci să zici iar azi! rosti El pe unda gândului... - Să simţi intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea.
- Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei asperitate pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă dar rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu tine! îi şopti El.... - Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternitatii vom respira nemărginirea universului! i-a şoptit Ea...
- Ştii ce este cel mai greu? întrebă El... - Spune-mi, suflete drag! spuse Ea... - Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El...
- Cum sufletul unui om e adânc multe pot fi depuse acolo de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm. Şi pierderea ce este? îl întrebă Ea... - Să nu poţi să mai spui “pur şi simplu”, adică fără pur şi fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii, mâine vei constata că ai pierdut ziua de astăzi, iată adevărat pierdere! Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea naturii tale, a celor dragi! răspunse El... şi Ea a completat: - Mare adevăr dar toate au un rost! Pierdem timp pentru a învăţa. Asta-i pierderea! Ca atunci când vom fi întrebaţi "ce-ai făcut cu timpul acordat” ce vom răspunde? "Şi una şi alta” vom răspunde!
- În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei? a întrebat El... - În ce- ai dorit, tu! Ţi-ai dorit experienţa asta! i-a spus Ea.
- Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţă de a a face acel bine, dar mai mult nu putem! a spus El... - Şi totuşi, la nivel interior, tu ai vrut să experimentezi acel ceva dorit. Tu ai ales condiţiile şi scenariul, hazardul pluteşte în verticala stelei! a zâmbit Ea...
- Dar în momentul trimiterii mi s-a şters tot, nu am venit cu notiţe de acolo! a răspuns El...  - Altfel nu mai aveai liber-arbitru! Scenariul a fost scris dinainte şi cu alţii, iar apoi aprobat de toţi. Aici trebuie doar să alegi o direcţie sau alta. Şi de aici se vor tot modifica planurile. E posibil să-ţi aminteşti frânturi, acel ceva ştiut lăuntric, un ecou!
- Să lăsăm atunci predicatul să dea viaţă subiectului, deja sufletele ne sunt uşoare! Cei mai mulţi oameni habar nu au ce-i cu ei! i-a spus El...  - Se vor trezi ei, căci dincolo de lumea materială e adevărata viaţă! a răspuns Ea.
- Omul poate, omul nu poate! A rezona înseamnă să poţi! Dincolo de trup este adevărul! a continuat El... - Să- ţi deschizi inima căci taina ei se va risipi din adâncuri prin lumina difuză! completă Ea...
- Este o primăvară gândul tău! Între uitare şi taină alerg spre tine! îi şopti El... cu glas stins Ea îi răspunse: - Eternitatea clipei, în veşnicia rece doar piatra zâmbeşte! Suntem piatra dintre izvor şi cer, în adâncul amintirilor doar copacii mai ştiu frunzele scuturate în liniştea absentă!

Mâine e doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii:  BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA! Iar pe verso doar două litere I.L.!

[Irina Lucia Mihalca]

Eu o consider poezie. Multumesc pentru lectura si intelegere, Sofy!

O seara minunata!

[Sofia Sincă]

Şi aici e proză... toată ziua, Irina. Deci, pune-le te rog la proză!