E nefiresc...

[Camelia Ardelean]

E nefiresc de liniște în noi,

Chiar dacă universu-ar vrea să strige,

Cu ploaia lui de raze, care frige,

Cuvinte reci se-adună-n mușuroi.

 

E nefiresc să fim ca doi străini:

Eu, la un pol de tristă-nsingurare,

Tu, răsăritul sobru, ce mă doare,

Un paradox de roze-ntre ciulini.

 

Se sparg intens tăceri de catifea,

Oftează cu-al lor glas rănite gânduri,

Făcând să plângă și aceste rânduri,

Pe foaia de sub ceașca de cafea.

 

Și încă-un lucru este nefiresc:

Să stau cu poza ta strivită-n palmă,

Fără să știu că, doar privind-o, calmă,

Lent, mă scufund și clipe otrăvesc.

[Camelia Ardelean]

Domnule Nelu Preda, mă bucură popasul dvs.! Mulțumesc de apreciere! Așa este, viața e tristă uneori, din păcate... Stimă,

[Sofia Sincă]

E bine! Poezia este expresivă, mie îmi place și zgârie, deoarece este mai tonic... și merge bine la ritm. De oftaturi auzim mereu.

Am citit cu plăcere.

Sofy

[Vasilisia Lazăr]

Aș renunța la a patra strofă.

De luat în calcul sugestia din comentariul anterior: oftează cu-al lor glas rănite rânduri.

Din ce în ce mai bine! :)

[Laura H.]

Frumos, sensibil! Îmi place!

În versul: ”Și zgârie cu-al lor glas rănite gânduri”, sugerez înlocuirea secvenței ”și zgâ-ri-e” (nu ”și zgă-rie) cu o secvență în care cele trei silabe necesare pentru respectarea măsurii să sune mai firesc, de exemplu: ”oftează”. :)

Felicitări!

[Nelu Preda]

Tristă, dar frumoasă Camelia! Felicitări!