Cel Care ştie să răspundă, nu tace

[Anca Tanase]

 

Sunt întrebari

care se pun

cu tunetul făpturii şi-al planetei

 

Cel Care ştie să răspundă, tace…

 

întrebarea

e în ape, în grâu, în drumuri,

în trenuri fără gări,

în rezumatul care suntem

 

apar fisuri în tâmple,

recifuri, mitraliere,

se încing

cuptoare-n crematorii,

ninge cenuşa

osului alb de dorul de-a fi fluier,

vârstele ard la junghetura zilei

 

marea-şi vomită peştii pe uscat

să ne înveţe zvârcolirea

semnului de întrebare

şi odihna

din prăpastia tăcerilor de după…

 

facem din degete lasouri

răspunsului,

să-i prindem măcar umbra

înfigem dinţii, -colţi -, în jugulară,

crezând că-n sânge vom găsi răspunsul

chiar otrăvit, mai bună-i mătrăguna

decât tăcerea

 

cine,

unde,

de ce,

 

multiplicatul semn de întrebare

devenit hidră,

metastază,

urlet

 

 

şi când plecăm, ducem cu noi

a doua umbră – întrebarea

şi constatăm

că sângele

ne-a înflorit un crin: Răspunsul!

[Sofia Sincă]

Atenţionare la prăbuşirea planetei. Atentatele devint tot mai distructive, apocalipsa este aproape.

Poemul este interesant, dar stufos... Ai atâtea cuvinte de legătură, încât textul a devenit aproape proză, este destul de departe de poezie. Dar ai şi metafore valabile pentru temă... de fapt cele ce dau viaţă textului.

Am citit cu plăcere, Sofy!