Cafeaua

[Herțeg Claudia (Mota)]

Te-am aşteptat o vreme la cafea,

Am tot băut câte puţin din ea,

Pe fundul ceştii să-mi citesc destinul,

În zaţul ei să mi se-nece chinul.

Şi-am pus în fiecare zi o nouă cană

Până cafeaua mi-a devenit rană

Şi a-nceput şi zahărul a plânge,

Cafeaua s-a schimbat în sânge.

Pun două ceşti pe masă, însă goale

N-aş vrea cafeaua morţii să mi-i scoale,

Abia ce-au adormit tristeţi uitate,

Să nu vii la cafea dacă se poate...

Eu plec curând, găseşti cafea pe masă

Şi poţi să treci, cât nu sunt, nu-mi mai pasă,

Şi-aruncă zahărul, nu-i pentru tine,

Cât timp o bei, poţi să-i vorbeşti de mine.

Bea tu cafeaua cât timp eu lipsesc,

N-o să-ţi şoptească ea cât te iubesc,

Dar n-o mai fac precum îţi aminteşti,

Tu poţi să-i spui că, totuşi, mă iubeşti.

Să-mi laşi o picătură-n cană,

Am s-o răstorn când mă întorc, pe rană

Căci am jurat şi nu ai vrea să mor,

Că niciodată... nu întâmplător.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Of, dragă doamna Ana Cîmpeanu... Am corectat. Nu aş fi luat-o în nume de rău, vă asigur. Mi-aţi aranjat o înşiruire de cuvinte, atât de frumos, încât chiar a devenit poezie şi transmitea aşa cum mi-am dorit când am scris-o. Sper să vă răzgândiţi, din corecturile dumneavoastră învăţ. V-am răspuns la "Contractul" şi nu am cuvinte să vă spun cât regret că aţi înţeles atât de greşit. Vă admir şi ca să vă conving că suport, o să recunosc aici mai mult decât sunt pregătită. Nu am doar probleme de reguli ale poeziei clasice, ritm, măsură, am chiar unele probleme mai grave, pentru a suna mai puţin autoacuzator aş spune că e chiar un paradox, având în vedere că îmi place să citesc şi am citit toată viaţa mea, unele ar fi trebuit să dispară. Vă mulţumesc din suflet şi sper, ca într-o zi să vă convingeţi că sunt unul dintre "scriitorii" de pe "Însemne" care nu doar că are nevoie de dumneavoastră, ci mai mult, tânjeşte să primească părerea dumneavoastră sinceră, oricât de greu ar fi uneori să primim critici. Cu toţii ne dorim să fim apreciaţi, e în natura umană, dar eu sunt aici să învăţ şi o fac cu bucurie şi recunoştinţă.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Nu are nevoie de cratimă zaţul, aici nu am nicio scuză :) Mulţumesc, Mihaela, am corectat.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Sunteţi incredibili, după ce am citit comentariile la "Contractul"... aproape că-mi venea să renunţ să mai citesc astăzi...

Ştiu că am mari probleme cu măsura, implicit cu ritmul. Problema vine din faptul că nu caut să scriu, ci doar scriu, rimele vin singure, la fel şi versurile, undeva din poveşti trăite, adică... de fapt, e o singură poveste pe care, an de an, pentru că e o promisiune, o onorez în luna august.

Nu m-am gândit să public, dar, cu siguranţă vreau să învăţ, pentru a rezolva problemele de ritm, e clar că trebuie să lucrez serios la ea, promit să fac asta imediat ce-mi va permite timpul. Nu renunţaţi, însă să mă corectaţi. Poate fi chiar mai dur, suport. Îmbrăţişări mari tuturor. Mulţumesc.

[Vasilisia Lazăr]

Dia, am observat că mereu articulezi substantivele din titlu. E mult mai poetic nearticulat. Nu atât sincopele ritmice deranjează, nu sunt chiar foarte multe, cât repetiția „cafelei” din fiecare strofă. Nu e una care să avantajeze, se putea sugera/înlocui în multe alte moduri. Ideea e frumoasă, doar că trebuie să faci mici reparații.

[petrut dan]

Sunt de acord cu Ana noastră dragă, nu pot să contrazic evidența. dar zic și eu ca ea, pe lângă lucrurile pozitive pe care le-a remarcat  că ''forma are nevoie de renovări serioase ca să sune bine.'' Și eu cred că ar putea fi un poem bun, merită să încercați!  Sunt convins că va ieși mult mai frumos! Să nu renunțați! În timp ce vorbim a ieșit soarele, semn bun!) Mai trec!)

[Mihaela Popa]

o idee interesantă, un mesaj bun, așa cum bine spune Ana, forma lasă de dorit

cuvântul "zaț", articulat "zațul" nu cred să aibă nevoie de cratimă

cu prietenie, Mihaela

[Mihai Katin]

Şi-am pus în fiecare zi o nouă cană

Până cafeaua mi-a devenit rană

Şi a-nceput şi zahărul a plânge,

Cafeaua s-a schimbat în sânge.   acest  catren  tragic   as spune  deschide   poemul  intr-o  curgere   dincolo de  tdramatic  si  chiar  ii da  acea traire  greu  de inteles  a iubirii:

Bea tu cafeaua cât timp eu lipsesc,

N-o să-ţi şoptească ea cât te iubesc,

Dar n-o mai fac precum îţi aminteşti,

Tu poţi să-i spui că, totuşi, mă iubeşti.

cu  pretuire!

[bolache alexandru]

Cafeaua ca motiv într-un dialog nesfârșit cu persoana iubită... cafeaua devenită rană apoi sânge...