Mi-am ascuns sufletul în trunchi de copac,
Să îl cauţi când tac,
Să mă afli rotundă dâră de timp,
Îţi sunt anotimp
Când fac din cuvinte o rimă
Şi ard scrisori cenzurate,
Plătesc cu păcate
Întrebarea de-acum: cine-i încă pe drum?
Cel ce strigă spărgând indiferenţa tăcerii!
Da!
Am uitat!
De aici te-ai mutat!
Te schimbi mult prea des, mai am de ales?
Poate doar să fiu fum, miraj de tutun
Buze să-ţi ard, mă inspiri vicioasă,
Mă afli târziu, pom stingher,
Du-mă acasă!
Zâmbeşti şi scoarţa încet o despoi,
Faci chip, braţe, umerii goi,
Plecăm amândoi?
Dar sufletul, da!
Îl laşi să desfacă inele încet numărând
Câte nopţi nevândute mai sunt,
Mă accepţi rugos şi crăpat,
Nefiresc închegat
Mă rezemi de pat,
Vin fluturi pe mine cu aripi de aur,
Eretic tezaur,
Un greier pe umeri
Te îndeamnă să mângâi
Omul de scoarţa când suferi.
Adaugă un comentariu
este un poem bizar ,este in acelasi timp o metaforizare cu o anume tristete a unui eros ancestral din care natura ne da izbaviri...multumesc mult pentru comentarii!
Cu toata pretuirea mea !
Sprințar și totuși profund acest text.
Cu plăcerea lecturii.
În spațiul lui Eros te-aștept,
nu știu ce se-ntâmplă în piept
Mă arde dogoarea de fum,
dar trunchi îți sunt și rămân,
cu suflet ascuns de nebun. . .
Nu e o replică, doar un respiro în urma citirii .
Reverență !
r
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE