nu-mi tăcea deloc cu buzele întins lipite

pe cerul meu albastru când îmbrăţişam

crucea

din capul locului

în care te-am lăsat

Tată

şi

Sufletul.

Sufletul a venit, a ştiut că sunt la tine.

Indestructibilă legătură. Niciun cuvânt  

nu o poate rupe

când toate necuvintele şoptesc: Te iubesc!     

şi-a cerut noaptea pentru vise. Visele

cu ochii sufletului deschişi

spre albastru întins

peste roşul

pământ-

sclavul fără respiraţie al orizontului

cu tine.      

l-am lăsat să zboare în înalt. Să (mă) privească

de undeva de sus. Eu am obosit. Stau aşezat,

culcat

pe o piatră

cu palmele strânse căuş

să-mi susţină privirea spre el. Aştept să-şi apropie

(în)depărtarea.

Să-şi odihnească aripile pe umerii mei

sau

“norocul” să-mi cadă pe frunte,

să-mi dea putere,

pe faleza cerului, să alergam, să ne (cu)prindem în braţe,

în punctul acela

unde…

într-o clipă. În clipa noastră. A mea

şi a Sufletului. Nu ştiam să o măsor.

Nici eu, nici el. Doar ipoteze

izbucneau

din pieptul nostru

pe care mintea nu le înghiţea şi timpul. Da.  

Timpul

nu venea

să ne spună că acea clipă

îşi are începutul în pata de roşu de pe cerul meu.

Albastru

nu poate  

fi (cu)prins în niciun sfârşit.     

să-mi spună că vin de două ori pe săptămână

la întâlnirea

cu tine

şi

Sufletul meu.

Că s-a format cărare bătută între cer şi pământ

şi sunt albe pietrele ei. Sunt spălate

cu ploaia ochilor noştrii şi a fost

ieri când ţi-am spus “Să nu uiţi tată...”,

nu?

Eu n-am uitat nimic,

doar

timpul mai pune o piatră.      

am luat în dimineaţa asta

să văd,

să ştiu,

să-nvăţ

de ce când sufletul zboară

în albastru,

e egal cu doi. Le-am încercat

pe toate. Până la zece. Unu

îmi iese. Celelalte numere

nu contează,

nu există.

Zero e doar un cerc când eu m-aş afunda

în roşu, dar tot rămâne el, sufletul

în cerul meu.     

oglindă am luat să-mi privesc sufletul,

să te privesc

atunci

când nu eşti cu mine

să nu simt singurătatea,

să-mi străbată chipul

ridat de vremea fără tine  

în oaza albastră a ochilor cerului meu.      

imaginea zilei cu ochii închişi ai nopţii

în care cerul era plin doar de albastru.

Doream

visele să-mi picteze

roşul din lumina timpului

deschis

în poarta sufletului.    

mă laşi să-mi fie dor de tine când pleci

să zbori în noaptea de stele. Eu n-am aripi.

Voi înota prin cerul meu albastru. Îţi voi lăsa  

urme roşii din mine  

cu mâinile şi picioarele

în stilul acela

fluture. Să nu mă laşi

să-mi fie dor de tine...     

stau pe bancă, la taifas, cu Sufletul. Nu ne înţelegeam

vorbele. Eu le aveam pe cele ale pământului. El,

Sufletul pe cele ale cerului. Cerul meu albastru. Pe tata

l-am luat mijlocitor pentru noi.

El ştie.

El înţelege. A fost cu mine pe pământ. Acum e cu Sufletul

în ceruri

şi mă învaţă tăcerea din vorbe,

mă învaţă să tac. E limba Sufletului meu şi aştept

să afle că am învăţat

să-i şoptesc

în…

cu ochii minţii în caietul pentru suflet. N-am

reuşit niciodată să scrijelesc hârtia cu gândurile

şi

asta pentru că

iubirea

nu era (cu)prinsă

în cuvintele

pentru el.    

am ştiut niciodată să spun

acel “Te iubesc!” din cuvinte. Era doar

pentru el în pauzele

dintre ele,

dintre rânduri,

dintre cuvinte,

dintre litere. E respiraţia mea.

Sufletul.     

l-am răstignit acum. Nu obosise deajuns

în (pre)umblările prin viaţă după Suflet.

Pe el,

pe Suflet l-am aflat,

l-am găsit,

am ajuns în spatele lui. N-am avut puterea

să-l ating. Doar l-am strigat şi l-am rugat

să mă ierte

că mi-am smintit picioarele pe cărarea spre el.

Eu nu aveam aripi. L-am spălat şi l-am agăţat

la uscat. Trupul. Cred că se va întoarce la mine

să vadă,

să…

în noapte şi priveam cerul. Avea ochii

albaştri. Îmi bucuram mintea

plină de roşu.

Gândeam că e marţi. Doar marţea

sunt trei ceasuri

şi

fiecare ceas durează cât o viaţă.

Trăiesc

trăind iubirea.

De trei ori.  

l-am pus sub pernă în noaptea asta. Sunt

Sânzienele. Îmi aştept stelele să-mi aducă

ursita.

Albastrul

în roua pământului

roşul

din timp peste timp

nemărginit de clipa de azi

a prezentului de ieri

împreună.     

din paşii tăi furişaţi tip-til pe aşternutul

cu mine, s-a înălţat în noapte 

să culeagă vise,

să le aşeze printre stele,

perdea pentru suflet.  

se naşte dintr-un partaj de clipe

cu unul în sud

şi

unul în nord

şi

aripi fâlfâind prin turbulenţe, îşi fac plinul

de uitare. Uitare de sine şi plin de tot în toate,

îşi aşteaptă explozia de roşu pe albastrul

din cerul ce ascunde (prin nori) zidul înălţat

de munţi 

cu putere

să lovească,

să împrăştie plasa de stele. Iubire de alb.    

mă-ntreb în neputinţă, zidurile

ce mă prind, dinafară, vor găsi

fisura-n ele

să mă (s)curg

în al sufletului sălaş? În fiece secundă

a clipei, mai cade

un strop. Eroziunea continuă...   

l-am învăţat în noapte. În noaptea ce tocmai

a trecut, sufletul m-a prins de mâna stângă.

Tremura toată.

Şi a lui.

Tot stânga. Furnicile din stomac şi fluturii din piept,

uniţi într-o orchestră,

cântau acea muzică pe cerul meu albastru, să te înalţe

şi-nlănţuiţi, concentric, 

eu şi sufletul, 

ca o elice,

zburam,

ne înălţam. Începea visul în plutire. S-a oprit muzica

şi eu am…

te aştept

şi

dacă ar fi

să-mi îngheţe

aşteptarea, căci

şi

dacă ar fi

să fie

să fiu îngheţat,

doar suflarea-ţi

mă dezgheaţă.