în podul liniștii sosesc vrăbiile e un fel de acoperiș pentru teamă

s-au răspândit cât să nu mai recunosc drumul spre dimineață

în depărtări vântul trântește corăbii de stânci

prizonierii vremurilor bune s-au îmbătat la ieșirea din corturi

miroase a iarnă a busuioc și a cozonacul mamei de paște

pădurile alintă flăcări răsăritene

gândurile nescrise devin eroine de-o clipă

după valea asta vor fi sosit păsări călătoare

oricum nu mai au niciun cuib au ars…

Să mergem  mai aproape de izvoare,

îi spuneai cu inima dogorind,   

e lună plină, curând va coborî la pieptănat

să-ți vadă chipul,

am auzit că așa nu te vei teme de pietre,

nici vei flămânzi într-un strigăt de toamnă,

în pumn să porți un ban din loja întemnițaților,

cu siguranță va pleda pentru catedrale

înalte cât sufletul.

Apoi ai înnodat sacul în care strânseseși vorbe împătimite,

l-ai îngropat pe dealul…

am venit să-mi joc rolul

din singurul film care-ți aparține

arunc scântei peste valuri

inventez un răsărit cu vitralii de timp

dar mai ales am grijă de porți

sunt sfinte

repetai cândva odată cu mine

mi le deschideai amplificând lumina

din brazda de est a cerului



aceasta este proiecția tandreții dintre inimi

mi-ai explicat

mângâind fiecare șoaptă

dacă n-ai fi fost tu marea ar fi jurat

că…

Cât de frumos au dat cireșii-n floare!

În pieptul tău e iarăși sărbătoare!

Azi duci pe umeri setea de lumină

Și-mbraci, prin ceață, trena de regină,

Nu ai nevoie de cetăți de seamă,

Tu ești bogată-n mângâieri de mamă

Și știi că dragostea îți e scânteie.

Poți pârjoli tot aurul, femeie,

Iar dacă noaptea bate la fereastră,

S-o-nlănțuiești  cu patimă albastră,

Din flori-de-timp ogoare să pictezi

Cu…

gândurile au devenit virgule de ele se împiedicau cândva caii de suflet

mi-au fost dragi i-am adăpat cum am știut

am căutat pășuni pentru ei

veritabile cât brațele uriașului în așteptare

mergeam prin țarină și mă uitam în urmă

în curând vor curge șuvoaie am zis și primul trăsnet mi-a urat noroc

mai încolo o căprioară murise în ochii vânătorului

mâna mea era sub o piatră niciodată nu ridicasem stânci

mă înecam de atâtea voci…