Nu mai înţelegeam nimic... Cum Dumnezeu a permis ca doi oameni cu un caracter şi o educaţie excelentă, au putut să îşi piardă viaţa atunci când  mai era atâta nevoie de ei?! Cum să pedepseşti astfel de oameni, când sunt pe lume atâţia indivizi care nu concep să treacă prin viața,  altfel decât să se hrănească cu suferinţa altora? Cum să se întâmple asta, când această femeie, nu a știut să facă vreun rău cu bună ştiinţă cuiva? Cum poate Dumnezeu să facă atâta nedreptate?

Dacă a fost închisă şi persecutată, înţeleg că asta a fost înfăptuită de semenii noştri... Dar acest accident, Dumnezeu l-a îngăduit. Dumnezeu a pedepsit această mamă cu atâtea poveri: suferința permanentă a fetiţei, boala fiului ce avea nevoie de dializă, nepotul rebel , urmărirea obsesivă a miliției... Doamne, cum ai putut face asta?

Am gândit că viaţa este un hazard... Sau, poate că nimic nu este întâmplător, aşa după cum spunea însăşi tanti, care privea oarecum împăcată şi această suferinţă.

Vorbea atât de lucid şi de raţional, doar terminase şefă de promoţie, cândva, finanţele.

- Trebuie să mă supun şi să accept acest dezastru ce m-a lovit, continuă privindu-mă în ochi. Cale de întoarcere nu există. Carol s-a ţinut de cuvânt şi acum. Spunea că ar vrea să moară el înainte. Avea siguranţa că i-aş îndeplini toate dorinţele pe care mi le-a încredinţat, atât el, cât şi Feni. În ceea ce te priveşte, erai un plan al lui,  mândru ca prin tine, mi-ar fi deschis mie un drum greu de străbătut, dar cu un final victorios. N-a fost sa fie. Sper ca măcar Moni să te poată ajuta un timp. Deşi nu se poate să te păstreze în casa ei, gândesc că poate are vreo cunoştinţă, cel puţin pentru câteva luni.

- Tanti... am să mă rog de vecina, care locuieşte cu mama ei.

- Am încercat eu, dar sunt reticenţi, ţi-am zis de scrisoarea aceea. Toţi ştiu ce gânduri aveam cu tine, tuturor li se pare o ciudăţenie schimbarea asta imediată. Acum sunt informaţi şi de moartea lui Feni. De Carol nu a ştiut nimeni, niciodată. Nimeni dintre cei ce nu trebuia să ştie...

Mă simţeam descurajată şi nedreptăţită. Regretam amarnic moartea acestor doi oameni, care mi-a adus o mare nefericire. Abia acum realizam, în sfârşit, că eu însămi aveam o mare problemă. Deşi nu gândisem până atunci, descoperisem dintr-odată, ce însemna dispariţia acestor fiinţe si pentru mine. Acolo nu mai puteam rămâne, vecina care mă invita veşnic la ea, nu mai avea aceleaşi sentimente, tanti Moni nu a acceptat nici măcar un dialog, şcoala nu avea internat. Groaza acestor gânduri lipsite de speranţă, mi-a fost întreruptă de rugămintea mătuşii.

- Cami, sună telefonul... Te rog, poţi să te duci tu?

Am tresărit auzind rugămintea, poate repetată, a mătuşii. Paşii mei grăbiţi şi nesiguri, alergau spre holul de unde mă chema soneria prelungă a telefonului.

- Alo? Casa Petruciu, Camelia la telefon, nepoata doamnei, răspund.

- În ce stare este doamna? vine întrebarea de la capătul firului, fără a se recomanda. Ba, avea un ton arogant, chiar poruncitor.

- Vă rog să mă scuzaţi, sunt nepoata doamnei, nu am dat telefon la salvare. Nu am solicitat ajutor medical, dar este puţin slăbită. Sunteţi de la dispensar?

- Eu sunt Carmen, dacă te interesează... Dă-mi-o pe tanti imediat.

- Nu pe mine mă interesează cine sunteţi. Există o lege sfântă: aceea a bunului simţ. Tanti nu poate veni, deocamdată. Totuşi, vă rog aşteptaţi să îi comunic. Fără să mai aştept confirmarea neobrăzatei, pun receptorul pe măsuţă şi pornesc spre sufragerie.

- Tanti, este o anume Carmen. Ce să îi spun?

- Să vină după înmormântare la mine. Să mă scutească până atunci. Altă “ciumă” a vieţii mele. Spune-i că nu sunt acasă.

- I-am spus că sunteţi acasă. Vă rog să mă iertaţi.