Stâncă și eternul

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

În spuma rece,

umbre seculare dansează-n valuri surde.

Ele veghează marea

și ascund sărutul  zeilor căzuți din soare,

iubiri ce n-au murit,

ci dorm sub ape grele.

Fiorul lor, chemat de veșnicie,

îmi prinde sufletul amarnic,

ca o aripă de lumină

ce-mi poartă visul peste vreme,

spre țărmuri unde timpul moare și renaște.

Efemerul se sfărâmă,

iar eu devin o stâncă,

fără dor, fără hotare,

ca o stea aprinsă.

Respir prin mare.

[Stanescu Valentin]

 

Efemerul este cel ce dă dimensiune veşniciei. Frumoasă însufleţire a stâncii!

 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Mulțumesc,  Ada. Să ai o zi senină și plină de inspirație. 

[Ada Nemescu]

Recitesc versuri alese, cu un titlu  bine ales - 

Stâncă și eternul

prin simpla definiție a unei stânci, se știe că are în dăinuirea ei și gustul eternității. Aici însă, eternitatea este a sentimentelor, a iubirii, a neuitării. Alăturarea celor două cuvinte mizează pe impactul psihologic către cititor, ce poate fi atât de puternic!? Iubirea, iar stânca ești chiar tu, femeie - 

                                                                                                                           fără dor, fără hotare,

                                                                                                                                   ca o stea aprinsă.

am citit cu emoție, aDa