Copacul vieții

[Corina Militaru]

             Se spune că undeva în spațiul necuprins, în adâncul timpului nemăsurat, la granița dintre lumină și întuneric a încolțit sămânța vieții. O plantă firavă a început să dea contur beznei de nepătruns. Nu era una obișnuită, nu era una cum ați mai văzut ori auzit vreodată, ci una cu adevărat miraculoasă și pe deasupra, nemuritoare. Din firul plăpând inițial, a crescut văzând cu ochii un copac uriaș cum nu s-a mai pomenit, nici măcar imaginat. Cu rădăcinile adânc înfipte în lumină, își trăgea seva de acolo, purtând-o prin vase străvezii până la ultima galaxie-ramură, ultima planetă-floare. Nu, n-am greșit cum ați crede. Coroana acestui arbore era absolut neobișnuită. Din trunchiul puternic în ciuda transparenței strălucitoare, porneau spiralate nenumărate ramuri-universuri perfect simetrice, echilibrate și în continuă dezvoltare. Acestea se ramificau mai departe în miliarde de galaxii ca o pudră sclipitoare suspendată, de te mirai ce putere le ținea adunate, ce forță le dădea formă. Ba mai mult și ele la rândul lor se desfăceau în alte miliarde de rămurele-sisteme solare. În vârful acestora din urmă, înfloreau planetele, transformând întunericul în culoare, parfum și armonii. Deși arborele era nemuritor - v-am spus deja - minunatele lui flori trăiau doar atâta vreme cât se hrăneau cu lumină, atâta vreme cât echilibrul și armonia întregului din care făceau parte erau netulburate. Toate ramurile, toate crenguțele, toate petalele, aveau locul lor bine stabilit astfel încât seva să ajungă la ele și apoi ca într-o respirație firească să se întoarcă în solul lumină. Un circuit perfect întreținut și îngrijit de acest arbore magic la infinit.

            A curs mult nisip în clepsidra timpului până când copacul nostru s-a împlinit, umplându-se de flori una mai aleasă decât alta, niciuna asemeni alteia. De atunci singura lui menire a a fost să le mențină vii, luminoase, curate, și mai ales să le desăvârșească necontenit ca într-un joc misterios. Asta fiindcă acestea erau în continuă transformare, dezvăluind noi și noi splendori nebănuite. Se preschimbau de la o clipă la alta.

            Indiferent din ce unghi priveai acest copac - întruchipare a perfecțiunii - ți se tăia respirația de atâta frumusețe. Totuși, o crenguță anume îți atrăgea atenția în mod deosebit - Calea-Lactee. Arăta ca o pulbere scânteietoare în care stăteau suspendate flori seducătoare - Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. Dintre ele, una mai cu seamă te vrăjea iremediabil. O mică bijuterie cu reflexe sinilii - Terra. O sferă albastră de la distanță, desvăluindu-și minunăția pe măsură ce te apropiai. Întâi îți părea că pensula unui pictor leneș alunecase peste ea lăsând dâre albe, mai groase ori mai subțiri, mai opace ori mai străvezii. Apoi suprafața parcă i se rupea în petice maro, verzi, roșcate, aurii, plutind în acel albastru tot mai intens. Când ajungeai suficient de aproape acele pete de culoare căpătau contur, desvăluind detalii încântătoare. Vedeai oceane nemărginite, mări cristaline și lacuri ca niște ochi deschiși spre cer. Vedeai de asemeni continente, aici încrețite în vârfuri ce aspirau să atingă soarele după ce-și luau avât unduindu-se pe dealuri line, colo măcinate de riduri adânci săpate în piatră. Și asta nu era tot. Peste pământuri dăinuiau păduri seculare populate de păsări, unele mai arătoase decât celelalte, toate măiastre în cântul lor. O varietate de plante fără seamăn se aduna în pâlcuri ori acoperea suprafețe întinse. Apele curgătoare izvorau din inima munților, alunecând tumultuoase la vale până când, îmblânzite dezmierdau fie câmpii, fie poieni pline de flori multicolore și înmiresmate. Între cer și adâncul oceanelor existau nenumărate viețuitoare uimitoare. Toate hrănite de acest vrăjitor.

            De la cea mai măruntă gâză până la cel mai mare animal, de la firul de iarbă până la cel mai falnic arbore, de la grăuntele cel mai fin de nisip până la cel mai măreţ munte, de la picătura de rouă până la cea mai întinsă apă, natura se bucura de darul prețios primit de la copacul vieţii și întorcea spre rădăcinile lui miresme, curcubeie, strălucire și armonii - transformate în laboratoratoarele lor în sevă hrănitoare. Perfecţiunea unui cerc.

            Această floare-planetă era cea mai spectaculosă dintre toate. Nu spun că celelalte n-ar fi fost fermecătoare, dar Terra le întrecea de departe. În afară de asta mai avea o particularitate care o făcea unică - omul. Ființă cu totul și cu totul specială prin capacitatea ei de cunoaștere și autocunoaștere, de a crea și recrea, îi dădea nu numai un farmec neasemuit, ci și privilegiul evoluției nesfârșite.

            Înfrățit cu tot ce era împrejurul lui, hrănit din aceeași sevă, omul coabita cu întreaga fire. „Cum arăt?” întreba codrul bătrân. „ Ești adânc, răcoros, verde și fălos!” răspundea omul. „Vorbește-mi despre mine!” cerea câte un râu sprinten de munte. „ Ești limpede, iute, gustos și puternic. Mă inspiră puterea și tenacitatea ta! i se confesa omul. „Îți plac?” fremăta ușor marea. „Oo, da! Aș visa o veșnicie lângă tine, m-aș abandona fără tăgadă îmbrățișării tale duioase.” îi declara omul.

            Oglindea negreșit frumusețea dimprejur, o înnobila, o îmbogățea prin simțirea lui și ca un alchimist abil o transforma în iubire, sentiment cunoscut numai acolo, numai de el. Cu timpul natura se plecă în fața lui. Prin el strălucea, prin el înflorea, prin el avea nume și chip, prin el își împlinea menirea. Astfel trecu timp nemăsurat și perfecțiunea dăinui nestingherită până când - nimeni nu știe cum s-a întâmplat - pe neașteptate omul s-a pierdut, s-a rupt de întreg, s-a izolat. A orbit, asurzit, amuțit, împietrit, iar lumina nu l-a mai putut hrăni. În sufletul lui întunecat s-a declarat stăpân peste tot și toate. Socotea deodată că darurile atât de prețuite înainte, i se cuvin. Că are putere să facă orice vrea. Și cum vă povestesc, omul nostru a devenit arogant și disprețuitor, rănind natura până nu de mult prietena lui, tot mai rău. Neîndurător și lacom a defrișat pădurile, a scormonit și smuls măruntaiele munților, a secat albiile râurilor, a ucis sau schilodit animalele și păsările, a alterat apele. Toate acestea cu înverșunare, căutând se pare, fericirea pierdută nici el nu mai știa unde și când.

            Astfel floarea-Terra pălea tot mai mult. Petalele, rând pe rând se ofileau, iar refexele albăstrui odată, s-au stins lăsând locul unui gri tern și întunecat. Armonia întregului arbore fu în acest fel perturbată. Atunci se întâmplă că, toate crengile lui, până la cea mai mică, începură să tremure. Inițial ușor, apoi din ce în ce mai puternic, și mai puternic. Coroana îi trepidă astfel până când și ultima ființă-om căzu și odată cu dispariția ei, floarea bolnavă se topi în neant ca și cum n-ar fi existat vreodată. După aceea se așternu liniștea, iar copacul vieții rămase neclintit vreme îndelungată. Părea că nimic nu se mai petrece, însă după multă, multă vreme, pe acea crenguță, exact în același loc se deschise o floare minunată. O să mă întrebați: „Tot cu reflexe sinilii?”, iar eu o să vă destăinui că era tot albastră, tot spectaculoasă și tot cu acea particularitate care o făcea unică și anume... Știți! Dacă omul a prețuit noul dar, n-am aflat! Tu ce-ai fi făcut?  

 

 

[Mihaela Popa]

foarte frumos!

[Corina Militaru]

Pup, Mihaela! Mulțumesc! :)

Mihaela Popa a spus :

foarte frumos!

[Ion Lazăr da Coza]

Calea-Lactee

Jupiter

cerc închis - pleonasm! Dacă n-ar fi fost închis, era arc de cerc! :)

Discovericioasă poveste! Pe înțelesul celor mici (și celor mari). Felicitări!

da Coza

[Corina Militaru]

Mi-e bine că ești vigilent, dragă Ion! Am corectat! :) Mulțumesc frumos! Drag!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Calea-Lactee

Jupiter

cerc închis - pleonasm! Dacă n-ar fi fost închis, era arc de cerc! :)

Discovericioasă poveste! Pe înțelesul celor mici (și celor mari). Felicitări!

da Coza