strada sforii

[Adrian Mondea]

motto: "a spune că lumea întreagă este un bazar, e a spune că lumea e o adunătură de agitați egocentrici” – Andrei Pleşu

Niciodată nu putem judeca cu aceeaşi măsură atlanţii sau cojile de seminţe aruncate pe jos cu ostentaţie, având aripile aproape nemişcate, scoase din ţâţâni, din cauza acestor dulci bizanterii întipărite pe retină. Oricine poate să-şi dea seama că între casele înghesuite cromatic, trebuie lăsat un culoar de trăiri şi de treceri ca să nu ratăm şansa de a rămâne noi înşine surprinşi de ceea ce se dă peste cap – alegoriile întregii suferinţe sau suma tuturor erorilor construite locvace, cu acelaşi fler pentru detalii, mărunţişuri şi lucruri mărunte adunate într-o viaţă de om. Străzile sunt cucerite de păpuşari ca şi gândurile, geniile volubile, trestiile oarbe, scenele comune, uşile larg deschise.

O întrebare îmi stăruie în minte. Din ce se compune un păpuşar? Poate că ar trebui să demonstrăm contrariul. Indicatorul unui cadran nu se oferă. Se arată. Dacă ar sta prea drept s-ar aduna şi nu ar avea genunchii prăfuiţi în faţa tragediilor mascate cu iscusinţă sau veseliei acestea postume.

Un păpuşar nu este sarcastic. Din loc în loc ar zidi cu diverse amestecuri banalităţile ridicându-le invariabil dincolo de „corola de minuni a lumii” cu aceeaşi seninătate şi uşurinţă a construcţiei. Sarcasmul grobar nu poate salva omenirea de comoditatea ce ne înconjoară până la sufocare. Doar se amestecă ironic împestriţând monocromatic zidurile, prăvăliile, oamenii, străzile, locurile bine ascunse.

Un păpuşar nu recidivează. Nu se umple, prin prezenţa acelei voci actoriale, cu acelaşi ton livresc, pictoresc, pescăresc prins în flagarant la furat cu mâna în buzunarul de la spate. Până şi mişcările îi par neverosimile, tentante, rupte parcă dintr-un carton de ouă izbit de peretele realităţii stridente.

Un păpuşar nu-şi ţine uşa închisă. Tendinţa de a se exprima în propoziţii scurte îi atribuie un „dincolo” andocat în prozaicul cotidian. Vorbitorul s-ar aştepta să respire misticismul unei tăceri proverbiale fără să se simtă jignit, dezamăgit, înşelat în aşteptări, luat pe la spate. Un nonsens. Ca şi cum aş vorbi despre o trestie oarbă…

Sunt deja în aşteptare. O marionetă umană în cutia de lemn prost vopsită, pe strada îngustă printre parabole, atlanţi, sfori, coji de seminţe şi alte aşteptări imaginare. Nu există nici un indiciu că lectorul poate lăsa un bănuţ sau să facă o incizie măcar, un desen anonim, o musculiţă de grafit căutând sensuri noi care sunt menite din faşă să ne scape.

Măcar privim acelaşi cer.

Egocentric dar fericiți împreună.