NICOLAE BREBAN - Interviu din cartea "CONVORBIRI ESENŢIALE" autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Nu vreau să mai discut afirmaţiile grosolane ale fostei mele prietene, Ileana Mălăncioiu, pe care am ajutat-o să publice, la începuturile ei, la „România Literară”.

 

CULIŢĂ ION UŞURELU:Domnule Breban, suntem în preajma sărbătorilor, de aceea vă urez MULŢI ANI şi multe cărţi!

NICOLAE BREBAN:Mulţumesc, la fel, d-le profesor…

C.I.U: Plecând de la “VOINŢĂ ŞI PUTERE”, ultimul dumneavoastră roman, cum i-aţi caracteriza pe cei care deţin astăzi puterea?

N.B:Cei care deţin puterea … Sunt aleşii noştri, prin vot universal. Trebuie respectaţi ca atare. Trebuie însă ca organismele de supraveghere, analiză şi control să-şi facă datoria: justiţia, presa, partidele de opoziţie, poliţia, societatea civilă…

C.I.U:Scriitorii, intelectualii în general, ar trebui să se implice în politică? De ce aţi hotărât să intraţi în Partidul Popular Creştin? Merită să luaţi din timpul creaţiei?

N.B:Am hotărât să mă apropii de PNŢCD, în 2001, într-un moment de impas al acestei mişcări politice ardelene cu mari merite în făurirea României Mari. Din motive ce nu le discut aici, partidul s-a spart, iar eu am rămas în continuare lângă fracţiunea Lupu, PPC, la rugămintea D-sale şi a prietenilor ca şi a celor peste douăzeci de organizaţii judeţene excluse de actuala conducere a PNŢCD. Dar nu am renunţat la speranţa că această mişcare politică, ardeleană să-şi regăsească echilibrul şi mesajul ei istoric. Din păcate, prestaţia ei în cadrul CD în cei patru ani de guvernare nu a fost cea pe care o aştepta uriaşul val de entuziasm ce a dus la victoria ei în alegerile din 1996. În vremuri “normale”, un creator este bine să se ferească de a activa direct în politică. Noi, azi, însă, nu trăim vremuri “normale”; cu toate acestea eu am stat deoparte de politică activă mai bine de un deceniu, scriind şi publicând mai bine de o duzină de cărţi. În viitor, cu excepţia unor “asistenţe” de felul celei descrise mai sus – ajutorul dat unei formaţii aflate în criză, de care mă leagă tradiţii familiale şi regionale!- îmi voi continua cariera de scriitor şi constructor de reviste.

C.I.U:Ca vicepreşedinte al unui partid din opoziţie, sunteţi tratat cu deferenţă, indiferenţă sau chiar cu ostilitate?

N.B:Ca unul din cei vreo patrusprezece vicepresedinţi ai PPC sunt, în genere, tratat cu consideraţia pe care mi-o oferă statutul meu de scriitor român; cu excepţia, în ultima vreme, a unor redactori ai prestigiosului ziar “Adevărul” ce vor, nu ştiu de ce, să-mi confecţioneze o falsă imagine publică si politică.

C.I.U:Într-o carte de interviuri, care o să apară la „Polirom”, doamna Ileana Mălăncioiu insistă pe dedicaţiile pe care le-aţi dat soţilor Ceauşescu, vă acuză pentru discursul din perioada respectivă la Congresul Scriitorilor, pentru ascensiunea dumneavoastră până la nivelul Comitetului Central al P.C.R. şi pentru aşa zisele lecţii de „patriotism şi morală”, pe care aţi încercat să le daţi, după 1989, lui Paul Goma. Cât este realitate şi cât este fantezie în aceste afirmaţii?

N.B:Dedicaţiile ... Am dat şefului statului, Ceauşescu, două dedicaţii: una pe „Animale bolnave”, când credeam,

împreună cu sute de mii de români, că acest leader va ameliora starea românilor şi a României; a doua, pe romanul „Bunavestire”, la rugămintea secretarului c.c., Cornel Burtică, ce mi-a publicat romanul refuzat de două edituri bucureştene timp de trei ani! Romanul, ca şi Burtică, au fost apoi brutal atacaţi în plenara c.c. (fapt unic după război): cartea scoasă din biblioteci, iar Burtică exclus din partid! Nu vreau să mai discut afirmaţiile grosolane ale fostei mele prietene, Ileana Mălăncioiu, pe care am ajutat-o să publice, la începuturile ei, la „România Literară”. Regret că se lasă, la rândul ei, manipulată de alţii, frustraţi, probabil, de propriile neîmpliniri.

C.I.U:Există o „minima moralia” obligatorie la scriitori?

N.B:Da, bineînţeles, dar ... aici trebuie judecat de la caz la caz! Nu are rost să-i cerem lui Eminescu sau Bacovia curajul lui Paul Goma, dar nici acestuia geniul celor doi! Fiecare artist adevărat îşi face deja datoria faţă de ţară şi de propria-i vocaţie dacă crează în libertate (interioară!) şi dacă luptă pentru afirmarea propriei opere sau a colegilor de crez sau de generaţie.

C.I.U:Are vreo importanţă viaţa autorului, atunci când este comparată cu opera sa? Trebuie, oare, ca toţi scriitorii să fie eroi ca Malraux, Antonie de Sant-Exupery sau Hemingway?

N.B:Au existat cel puţin două tipuri de creator în secolul ce a trecut: cei citaţi de D-voastră, inşi ce au iubit şi aventura, în afara retragerii în cabinetul de lucru, în „turnul de fildeş”. Aventura umană dar şi politică. Cazul lui Panait Istrati fiind concludent. Alţii s-au mărginit la „turnul de fildeş”, precum Marcel Proust, Faulkner sau Th. Mann, figuri impresionante ce au produs opere absolute. Eu îi admir pe cei din urmă, în tinereţe îi iubeam pe primii!

C.I.U:Asistăm în ultima vreme la campania de denigrare a multor scriitori. Printre cei blamaţi, mai ales în „Dilema”, se află şi Eminescu. Cum calificaţi această situaţie? O revoltă a tinerilor sau o distrugere programată a pilonilor culturii româneşti?

N.B:Denigrarea clasicilor ...Este un fenomen previzibil, mai mult sau mai puţin, după căderea unei societăţi totalitare. E bine că unii, mai ales tineri, vor să „spună adevărul”! Adevărul lor, se înţelege! Le aşteptam şi cărţile şi promitem că nu vom fi nici pe departe atât de aspri, de brutali, cum sau comportat ei cu operele clasicilor noştri, cu numele marilor scriitori moderni (un Călinescu, un Preda) sau cu propriile noastre producţii! E singura noastră revanşă.

C.I.U:Apropo de această denigrare şi aceşti denigratori foarte la modă în România: recent, tânărul critic Bogdan Alexandru Stănescu (în „Luceafărul”) afirmă că folosiţi „reţete supra-exploatate” în „Voinţa de putere” şi că personajele din roman „l-au citit pe Breban”. Cristian Tudor Popescu (în „Adevărul”) pare să fie, ca de obicei, mai dur. Cele scrise de Ioana Mălăncioiu, de Bogdan Alexandru Stănescu, C.T. Popescu şi de alţii sunt cronici inofensive, denigrări, o verigă dintr-un complot sau adevăruri de care trebuie să ţineţi cont?

N.B: În ce mă priveşte, eu şi cărţile mele, mai ales „Bunavestire” sau „Don Juan”, suntem obişnuiţi cu critici brutale şi calomnii sau cvasi-calomnii în deceniile dictaturii! Ce „ni” se întâmplă în ultima vreme mă uimeşte, dar nu mă surprinde. De altfel, apropo de atacurile din „Adevărul”, am avut plăcuta surpriză de a descoperi câţiva prieteni în plus ce miau apărat cărţile şi persoana, prin viu grai sau în presă! Le mulţumesc şi constat încă o dată că nu am greşit întorcându-mă definitiv în ţară! Nu regretam, vă asigur, chiar dacă nu mă apară nimeni!... Dar aşa, luptă pentru o nouă psihologie a artei şi pentru noi criterii devine şi mai pasionată! Regret, doar, eu şi alţii, limbajul suburban, mahalagismul de comportament, oportunismul uneori deşănţat ce se ascunde nu rareori sub „drapelul valorii sau al adevărului!”. Dar ... teribilismul unor tineri ce neagă, cu mai mult sau mai puţină inteligenţă, ce s-a făcut înaintea lor, nu e prea nou! Mai rară este atitudinea de respect pe care o avea tânărul Eminescu faţă de înaintaşi, dintre care, mulţi, nu îi ajungeau la coapsa sa poetică, cum ne arată, de exemplu, „Epigonii”.

C.I.U:Ce vă place şi ce nu în funcţiile de director al unei reviste prestigioase, de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi vicepreşedinte al Partidului Popular Creştin? Vă convine să fiţi vioara a doua într-o împrejurare sau alta?

N.B:Nu sunt atât de orgolios cum pare, vreau să spun că nu sunt vanitos mai mult decât un artist obişnuit ce are decenii de activitate profesională în urmă şi un public cititor destul de larg şi de variat. Destul de orgolios, totuşi, să nu mă simt „incomod” şi „umilit” chiar dacă ocup un fotoliu secund, să zicem, într-o altă zonă decât cea a vocaţiei mele funda-mentale. Şi la Uniunea Scriitorilor şi la partidul ardelenilor sunt mai degrabă, „în trecere”, oferindu-le asistenţa mea, timpul meu şi prestigiul meu, cât îl am, trecând, ele, aceste organisme, printr-o perioadă de criză. Un scriitor adevărat, de vocaţie reală, profundă, trebuie uneori să se poarte ca un preot: „să asiste un corp în suferinţă!” Şi pentru aceasta am ieşit din „sistemul nomenclaturist comunist, în vara lui `71, deşi renunţăm la privilegii importante, simţind că se pregăteşte o vreme aspră, barbară, şi nu numai pentru cultură şi ştiinţă, ci pentru întreaga suflare românească, dictatură personală în cadrul totalitarismului sistemului comunist. Nu prea am fost urmat atunci, ba „renunţarea” mea şi riscul ce mi-l asumăm şi care nu era în nici un fel previzibil - demisia mea şi întoarcerea din Occident erau premiere absolute în ţările din estul Europei - au provocat ridicări din umeri,

calomnii şi intoxicări insistente ale aparatului securităţii! Dar... nu regret nimic: în acei ani lungi, fără venituri fixe, fără un domiciliu, izolat, ocolit de unii prieteni sau admira-tori „din vremuri bune”, Dumnezeul scriitorilor (şi al nebunilor, ar spune, poate, prietenul meu Fanus Neagu!) mi-a dăruit cele mai curate, mai îndrăzneţe, mai originale romane! Îi mulţumesc, încă o dată, Lui şi Timpului. Aspru dar nu nedrept!

C.I.U: Domnule Nicolae Breban, vă mulţumesc pentru amabilitate şi, în numele meu şi al cititorilor „Salonului literar”, vă urez dumneavoastră şi distinsei doamne Cristina Breban, SĂNĂTATE, FERICIRE şi VIAŢĂ LUNGĂ!

 

Partea a II-a:

 

Prietenia este o vocaţie uriaşă şi, ca şi în literatură, trebuie să ai geniu ca să o poţi realiza...

CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Ne aflăm la Bucureşti, într-un apartament plin de cărţi, de prezenţa d-lui Nicolae Breban şi a distinsei sale soţii, Cristina Breban. Privindu-l pe marele scriitor, mi se pare că am greşit anul naşterii. Acest bărbat cu mişcări sigure, cu statura impunătoare, cu privirea pătrunzătoare şi blândă, care este atât de jovial

dar şi atât de dominator a împlinit 70 de ani?

D-le Nicolae Breban, vă rog să primiţi felicitările mele şi ale cititorilor revistei ,,Salonul literar” cu prilejul frumoasei aniversări! În acelaşi timp, v-aş întreba cum vă simţiţi la 70 de ani?

NICOLAE BREBAN:Vă mulţumesc pentru gândurile dumneavoastră şi vă răspund că mă simt foarte bine la vârsta mea.

C.I.U: Casa dumneavoastră este un mini muzeu literar pentru că vedem fotografii de acum 30-40 de ani, în care sunt toţi marii scriitori de astăzi. Vremurile au fost tulburi, oamenii s-au schimbat, dv., prin operă, v-aţi înălţat, aţi devenit membru al Academiei, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor etc. Latinul afirma convingător: Veroe amicitiae

sempiterne sunt. Câţi v-au mai rămas prieteni cu adevărat? Ce înseamnă pentru dumneavoastră prieten?

N.B:Prieten, pentru mine, este cel care rămâne credincios idealurilor sale din tinereţe, un idealist literar, cel care nu mă părăseşte când mă lupt cu monştrii sociali. Prieten este acela care îşi aduce aminte de mine, de momentele în care eram eu însumi curat şi idealist şi care va rămâne solidar cu aceste momente. Prietenia este o vocaţie uriaşă şi, ca şi în literatură, trebuie să ai geniu ca să o poţi realiza.

C.I.U:Ştim că dacă mâna şi mintea nu-ţi sunt conduse de un înger, nu există creaţie. Cât este har şi cât este muncă într-o operă? Care este relaţia dintre dumneavoastră şi Dumnezeu?

N.B:Mie, o spun cu tristeţe, nu mi s-a dăruit revelaţia credinţei. Credinţa, cea tradiţională, pe care orice ins raţional, izbit de marasmul social din jur şi de absurditatea istoriei, o pierde la începutul adolescenţei. În ultimul deceniu am reuşit să simt o ciudată nevoie de zeitate, mai bine zis de zei şi pentru că nu am avut geniul absolut al lui Abraham, nici candoarea fantastică a lui Iacob, care, în deşert, culcat pe o piatră sub cap, a visat îngeri urcând şi coborând pe o scară ce ducea la Cel Prea Înalt. Singurul dar al singurătăţii mele este o anumită nemulţumire faţă de viziunea raţionalistă a omului, a lumii şi a universului.

C.I.U:Ce înseamnă pentru un scriitor mediul în care a trăit, părinţii şi profesorii?

N.B:Pentru omul mediu normal, foarte mult. Pentru un scriitor, pentru marele scriitor, foarte puţin, pentru că el este capabil să refacă în activitatea sa ulterioară, complexă, toate marile lacune ale educaţiei şcolăreşti. Dar pedagogul, cum sunteţi Dv., Domnule profesor Culiţă Ioan Uşurelu, trebuie să se ocupe de omul mediu, de insul care aspiră la normalitate, deoarece pentru el şcoala, liceul formează unica şansă de a dobândi o viziune asupra omului integral, asupra culturii universale. Esenţa umanisticii se află aici.

C.I.U:Risc o întrebare, deşi Valeriu Cristea ne-a avertizat că n-ar trebui pusă: Putem vorbi despre un dostoievskianism al operei dumneavoastră?

N.B:Da, mai ales în cazul romanului ,,Animale bolnave”.

C.I.U:Ce se întâmplă în viaţa literară de acolo, ,,de sus” , unde sunteţi dumneavoastră? Este asemănătoare cu cea de la Focşani? Cu menţiunea că Focşaniul nu mai este ,,locul unde nu se întâmplă nimic”, ba chiar, cum citim prin ziare, avem parte de ,,minuni” politice şi nu numai…

N.B:Pe vremea lui Sadoveanu, probabil că în Fălticeni sau în Focşani nu se întâmpla nimic. Dar se întâmpla la Iaşi, şi, poate, la Bucureşti. Azi nu se mai întâmplă nimic nici la Bucureşti ci, aşa cum cred unii literaţi ambiţioşi, la New Work sau, poate, la Paris. După cum vedeţi, centrul se îndepărtează tot mai mult de periferie, numai că eu, cu vreo 30 de ani în urmă, scriind romanul ,,Bunavestire” , am făcut elogiul ,,periferiei” şi a Provinciei, pe care am scris-o cu majusculă. Ca şi atunci, cred că în provincie se întâmplă totul, mai bine zis actele fundamentale. Restul se întâmplă la Paris sau la Bucureşti.

C.I.U:Uitându-ne în jur, observăm o unitate de nezdruncinat a mediocrităţii şi a complicităţii. S-ar putea ca, în România, omul de cultură (în general) să nu mai fie la cheremul aranjamentelor, la cheremul ,,gaştelor şi gâştelor literare”, la mâna corupţilor şi nemernicilor…?

N.B:,,Gaşca literară” este o realitate a istoriei literare, ea nu trebuie subestimată. Dar, ca orice instrument, ea se poate transforma în contrariul ei:dintr-o grupare ideală poate deveni una funcţională, uitându-şi frumoasele scopuri. Provincia literară este obsedată de grupările literare de la Bucureşti, dar de vină nu sunt ele, în primul rând, ci un anume centralism cultural; totul se întâmplă la Bucureşti, aşa cum în Franţa totul se întâmplă la Paris. Dar provincialii înşişi nu au încredere în geniile lor; există un mare poet, azi, în România, care trăieşte la Cluj şi se numeşte Ion Mureşan. De el au aflat 200 sau 500 de inşi. Dacă trăia la Bucureşti ar fi aflat de Ion Mureşan cel puţin 20 sau 30 de mii. Asta este toată diferenţa.

C.I.U:Montaigne spunea că ar face orice ca să trăiască. Fie şi în pielea unui viţel. Tot acest mare scriitor a sărutat cu voioşie bocancii papei, a mulţumit inchiziţiei că i-a căsăpit opera, a dezertat din fruntea oraşului Bordeaux când a venit ciuma etc. Este oare o obişnuinţă, o necesitate sau doar o posibilitate ca scriitorul (ca om) să fie mai mereu inferior operei sale? Şi când spun asta mă refer şi la cunoscuţi de-ai mei, care au renunţat la prieteni şi la onoare pentru a ridica în slăvi şi a lăuda inşi compromişi, dar aflaţi vremelnic în fruntea unor instituţii care sponsorizează vreo carte, vreo lansare…

N.B:A lega omul de operă este un instrument, astăzi, al oportuniştilor. Cultura româna cultă e prea tânără şi prea ambiţioasă ca să-şi permită luxul să facă nazuri la ,,comportamentul etic” al geniilor naţionale. Faptul că Eminescu bea şi era dezordonat, că Arghezi scria pentru bani sau că Nichita Stănescu a scris în tinereţe câteva poezii staliniste nu sunt dovezi, pentru un om cu mintea sănătoasă şi un real patriot al culturii române, că aceste genii nu au slujit la modul cel mai înalt naţiunea căreia i-au aparţinut. Faptul că pictorul Velasquez l-a slujit 30 de ani pe regele Spaniei sau că Shakespeare a fost slugarnic cu lordul Southompton nu umbreşte cu nimic exorbitanta lor creaţie artistică. Francois Villon şi Jean Genet au fost chiar bandiţi. Ei, şi?

C.I.U:Am citit mult despre opera şi viaţa dumneavoastră, dar şi despre alţi mari scriitori, în anumite cărţi. Autorii acestor volume sunt nişte tineri foarte studioşi, foarte obiectivi şi cu un real simţ al descoperirii marilor valori.

Credeţi că tinerii sunt şansa literaturii şi criticii româneşti?

N.B:Tinerii, în viaţa naţională ca şi în literatură, sunt şansa absolută. Nu totdeauna însă: astăzi tinerii sunt puţin dezorientaţi. Nemaiavând idealuri ca paşoptiştii, dezamăgiţi de istorie sau de adulţi, fug în ,,ţări mai calde”. În literatură, ei protestează, cum au făcut şi alte generaţii, contra celor de dinaintea lor. Au, însă, după părerea mea, ghinion: înaintea lor se aflau, chiar şi în dictatură, un Ştefan Bănulescu, Marin Preda, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu, T. Mazilu, Nicolae Manolescu, I. Negoiţescu şi alţii, greu de depăşit, uneori chiar greu de înţeles. Şi atunci, fervoarea negatoare seamănă suspect cu ambiţia pur şi simplu, pe care unii răutăcioşi o numesc oportunism.

C.I.U:Ce va urma după ,,Memoriile” dv.? Cum va evolua (involua) literatura secolului al XXI–lea?

N.B:,,Memoriile”mele, cele trei volume, nu sunt decât un accident pitoresc în creaţia mea. Voi scrie roman până la sfârşit, pentru că pentru mine romanul este genul total, apt să susţină numai întreaga literatură, aflată, se pare, azi, în criză, într-o lume pragmatică, dar şi propria mea existenţă, cu tot cortegiul ei de visuri, eşecuri, războaie, prietenii, iubiri neîmplinite, patimi ascunse şi altele, numite în general destin. Ce este oare destinul? Se mai întreabă, oare, cineva?

C.I.U:Acum, la 70 de ani, aveţi să vă reproşaţi ceva cu privire la faptele dinainte de 1989 şi după acest an?

N.B:Bineînţeles că îmi reproşez o grămadă de lucruri; uneori mai mult decât alţii, alteori mai puţin. Adeseori sunt mai inventiv şi mai necruţător decât detractorii mei; mă întristează doar mediocritatea lor, frustrările lor, ratările lor. Dacă aş fi un sfânt, aş rata împreună cu el! Dar nu sunt, sunt doar un meseriaş al scrisului, om care slujeşte harnic şi cinstit literatura română şi naţiunea din mijlocul căreia s-a născut. E şi asta o nebunie, cum ar zice, poate, prietenul meu Fănuş Neagu, moldovean de-al Dvs., dar ce ne-am face fără nebunie, fără adevăraţii nebuni sau fără idealuri, cum se spunea odată? Şi fiindcă acest interviu este luat înaintea marilor sărbători, urez focşănenilor un An Nou fericit şi credinţă în soarta literaturii române ce ne-a hrănit în frageda noastră tinereţe cetăţenească şi speranţa într-o Românie mai bună. Să nu ne pierdem speranţa, ar fi poate un păcat mai grav decât toate prin care trece România contemporană, nu scutită de rele şi de noroc.

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări! De remarcat.

[Ion Lazăr da Coza]

Încântat.

da Coza