Mituri şi simboluri în cosmogonia chineză

[Sorina Zota]

         O definiţie a mitului - mai largă şi la îndemâna tuturor - este cea de povestire cu caracter sacru asupra originilor universului şi cosmosului, a forţelor naturii, considerată a fi o primă treaptă de cunoaştere, care îngemănează în mod fabulos credinţele diverse ale popoarelor, cu privire la fenomenele naturale ori sociale, cu reflexii oglindite asupra sentimentelor fundamentale, eroilor şi zeilor legendari.

        O altă definire, de astă dată mai prozaică, apare din universul perceperii gorki-ene, care consideră că: „mitologia este în genere reflectarea fenomenelor naturii, a luptei cu natura şi a vieţii sociale în sintetizări artistice ample”.

        Dacă ne întoarcem spre Yuan Ke - cel mai prolific culegător şi cunoscător al legendelor chinezeşti – descoperim că până nu de mult, o astfel de explicaţie nici măcar nu exista în ţara sa, pentru simplu motiv că în mod ciudat, deşi poveştile vechi se găseau la tot pasul, cuvântul mit, conceptul în sine nu era cunoscut. De abia sub influenţa altor limbi şi numai în secolul trecut, termenul a apărut în cele din urmă şi în China.

        Dar poate cea mai subtilă, învăluitoare şi sublimă descriere a acestor povestiri fabuloase cuprinse în terminologia mitică a fost făcută de singurul istoric - până acum - (şi tocmai de aceea mare) al istoriei religiilor, Mircea Eliade, în Nostalgia originilor. Care spune că „este greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona sufletul uman fără a avea convingerea că ceva ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne putem închipui cum ar putea să apară conştiinţa fără a conferi o semnificaţie impulsiunilor şi experienţelor omului. (...) Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi.”

        De amorul artei cred că putem urmări aici o îmbinare de sensuri. Ce propun aici este o desluşire imagistică şi în acelaşi timp o incursiune în frumuseţea aparte a mitologiei Chinei antice. În multitudinea de legende despre cum a fost creată lumea, despre zeii luminii şi ai întunericului – Yin şi Yang, dragonul-câine Panhu care desparte cerul de pământ, uriaşi şi marele crab, ori peştele-colină lingiu, dar şi despre simbolurile de polarităţi ritualice, tabuuri şi credinţe, ce aşteaptă să se destăinuie din spaţiul ancestral şi atemporal chinezesc.

        Spre deosebire de alte civilizaţii străvechi din lume, cum sunt cea indiană, greacă ori egipteană, cea chineză, deşi foarte bogată în mituri, a reţinut doar fragmente dispersate, mai puţin sistematizate, care păstrează mai mult ideea de bază şi mai puţin partea lor metaforică.

        Chestiunea creaţiei a format de când lumea şi pământul (că tot suntem la capitolul Creaţiei) esenţa, picătura de parfum a mitologiei, preocuparea de căpătâi a înţelepţilor şi filosofilor din toate timpurile şi locurile.

        Extensia ei s-a remarcat mai apoi în lucrările poeţilor geniali. În urmă cu două mii trei sute de ani, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mari poeţi ai Chinei, Qu Yuan, se întreba într-un poem de factură cosmogonică:

„Pun întrebarea:

Cu privire la începutul dintâi,

    Cine ar putea să ne lumineze?

Pe atunci şi cerul şi pământul erau una...

...

Din bezna nemărginită ţâşni lumina,

     Din ce pricină oare?

Împreunându-se au luat naştere (forţele) Yin

 Şi Yang, de unde îşi trag ele obârşia?

...

O lucrare atât de măreaţă, cine ar fi putut fi

      Ziditorul ei dintâi?”

 

        Yin-ul şi Yang-ul, facerea, originea universului şi implicit a lumii pământeşti au format obiectul de principal interes al daoiştilor şi al lui Lao Zi, supranumit Bătrânul Maestru, unul dintre cei mai de seamă filosofi chinezi, care şi-au luat sursele studiilor din tradiţiile mitologiilor arhaice, iar dacă vocabularul folosit de ramura dao a fost asumat şi în alte şcoli mai mult sau mai puţin spirituale, arată în mod convingător, aşa cum menţiona Eliade, caracterul de sorginte panchinez şi străvechi al speculaţiilor cosmogonice.

        Vechea temă a creaţiei este axată, conform gânditorului Lao Zi, pe ideea unei totalităţi reprezentată printr-un ou („oul cosmic”), prin al cărui centru este trasată o axă verticală: zenit – nadir, încercuită de cele patru orizonturi, în care absolut toate laturile creaţiei coexistă într-o perfectă continuitate, unitate, şi în care cerul acoperă rotund pământul. În acest caz un pământ pătrat.

        Simbolistica chineză ne oferă imaginea unui stâlp central ce serveşte drept sprijin baldachinului sferic care este Cerul. Celor patru orizonturi, împreună cu centrul - care laolaltă formează numărul cinci (corespunzător în mitologia hindusă creatorului cosmic, Shiva - au fiecare o tainică corespondenţă în simţurile naturii umane. Ele au în mod misterios un sunet, o culoare, un miros şi o semnificaţie proprie. Lumea devine astfel un Regat în al cărui mijloc se află China, ceea ce corespunde cu reprezentarea unui „Centru al Lumii”, idee care se regăseşte în semantica tuturor tradiţiilor din Orientul Apropiat.

        Conform Shi Jing-ului, Marcel Granet, un scriitor francez împătimit de tradiţiile şi ritualurile cosmogonice antice chineze, menţionează referirea la „yin” ca fiind ideea descriptivă a vremii închise, răcoroase şi care sugerează un tot ce ţine de universul lăuntric Cât despre „yang” – principiul masculin, trimiterea se face spre semnificaţia solară, profund polarizantă, emisivă, care ţine de manifestarea unui timp însorit şi călduros.

        Înţelegem aşadar că aceste două atribute - yang-ul şi yin-ul - deşi aparent par să indice aspecte opuse ori contradictorii ale vremii, ele fiinţează per total şi în fapt conceptul şi fundamentul filosofiei chineze: Dao. O totalitate de ordin ciclic manifestată prin aspecte polare complementare şi alternante.

        Potrivit înţelepţilor, mai cu seamă a celor orientali, universul este format dintr-o serie de înfăţişări manifestate în reveniri succesive, în mod vădit aflate în antiteză şi situate într-o permanenţă ciclică. Pentru că, în anotimpul rece... „yang, păcălit de yin, suferă în adâncul izvoarelor subterane, dedesubtul pământului îngheţat, un fel de încarcerare anuală, din care reiese reîntremat. El evadează din temniţă la începutul primăverii, lovind cu călcâiul în pământ; atunci gheaţa se crapă şi izvoarele se trezesc.” (Marcel Granet – Gândirea chineză).

         Influenţa mutuală şi reciprocă dintre yin şi yang invită la minunata privelişte oferită minţii prin înţelegerea unor armonii perfecte între ritmurile cosmice. Iar dacă vorbim despre natura umană, la o complementaritate alternantă a celor două sexe, în care dimensiunea cosmică şi religioasă, îmbinată cu opoziţia rituală, pune în lumină tabloul unei aşa zise rivalităţi ce umple de sens formula vieţii.

        Dacă am menţionat contrastul ritualic atunci să-l şi exprim mai limpede. În general yin-ul este asociat cu imaginea unui creuzet, a vasului purtător de viaţă. Alchimic vorbind ne referim la transmutarea şi transformarea plumbului (asociat cu pământescul) în aur pur. Un aur care cu tot ce este femin, lunar, negativ doar şi numai în sensul de receptiv, este la rândul lui suprapus pe o dimensiune foarte puţin accesibilă, situată înafara lumii materiale. Această mutaţie aurică se mută pe o axă transcendentă.

        Cât despre yang, imaginile oferite de arta şi spiritualitatea orientală conferă o asimilare cu focul, care, în mod magic face modificarea-transformarea-transmutarea posibilă, cu tot ce ţine de pozitiv, emisiv, solar, luminos.

        Una dintre cele mai vechi definiţii savante ale lui Dao este cea care spune: „un yin, un yang, aceasta este Dao”.

        Veşnica şi neîntrerupta transformare a universului prin alternanţa yin–yang pare să fie doar învelişul exterior a lui Dao. Pentru că deşi în gândirea religioasă şi filosofică comună Dao este principiul imanent ordonator în toate domeniile aşa-zisei realităţii vizibile, al principiilor de conduită, în sensul propriu termenul înseamnă de fapt „a spune”, „drum, cale”, ceea ce duce de facto la sensul de „doctrină”.

        Ideea de regulă morală rezultată din evocarea daoistă provocă imaginea unei căi spirituale şi, a unei direcţii de conduită, concepută ca rânduială morală. Ba mai mult decât atât, ea trimite spre reflexia oricărei puteri magico-religioasă-sacră a prezicătorului, vrăjitorului, sau autorităţii supreme.

        Principiu lăuntric, acel ceva care există prin sine însuşi şi cu un cert rol ordonator în toate aspectele realului, Dao se ramifică astfel în Dao celest, Dao pământesc şi Dao al omului. Cât despre ultimul, vorbim de principiile de conduită, care prin partitura asumată ca Suveran–intermediar între cer şi pământ se revelează naturii umane. Involuntar aproape facem analogiile cu alte trinităţi cunoscute omenirii: Vishnu-Păstrătorul, Brahma- Creatorul, Shiva- Distrugătorul în cultura indiană, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în creştinism.

        În vechea carte Huainanzi, care literalmente înseamnă Maeştrii filosofi din Huainan scrisă la începutul dinastiei Han găsim consemnat, adevăratul mit privitor la crearea lumii, care povesteşte cum undeva în vremuri ancestrale, când nu exista nici cer nici pământ, ci doar tenebre haotice, s-au născut treptat două spirite: Yin şi Yang, care cu mari eforturi au început să orânduiască lumea, dar care mai apoi s-au separat şi şi-au făcut hotare în cele opt direcţii principale ale spaţiului: miazănoapte, miazăzi, răsărit, apus, nord-est, nord-vest, sud-est, sud-vest. Yang a primit cerul, iar Yin pământul.

        O altă poveste fabuloasă şi foarte interesantă este cea a duhului celest Juling, denumit şi „mama adevărată a celor nouă începuturi” (Jiu yuan zhen mu), despre care se spune că a luat naştere odată cu „substanţa primordială”, şi că ar fi fost localizat în avalul râului Fenshui (era asimilat cu duhul acestei ape) născut cu o extraordinară putere şi iscusinţă, aşa încât putea să... „făurească munţi şi văi, să slobozească râuri mari şi mici”.

        În Cartea apelor cu comentarii, în capitolul Heshui, Li Daoyuan povesteşte despre forţa acestei entităţi care, doar prin folosirea tăriei mâinilor şi a picioarelor a împins şi despicat în două muntele Huashan, aflat pe curmezişul Fluviului Galben şi, astfel, apele lui au putut să-şi reia cursul direct, fără meandre şi ocolişuri.

        Cu siguranţă însă, cel mai frumos, fantastic şi uimitor mit al creării cerului şi pământului din spiritualitatea chineză este cel al lui Panhu, (pan- „tipsie”, „hu- „dovleac”) dragonul–câine (pe care îl regăsim în superba Poveste fără sfârşit a lui Michel End, acelaşi autor al formidabilei poveşti Momo) care prin nimicirea duşmanului împărăţiei (celeste), a primit drept răsplată de soţie o frumoasă prinţesă.

        Despre el legenda spune că s-a născut dintr-un viermişor auriu, ca unul de mătase, ieşit din urechea împărătesei lumilor, soţia lui Gao Xinwang (joc de cuvinte, care tradus are sensul de lumină şi întuneric) pus de ea într-un dovleac-tigvă, acoperit cu o tipsie, din care în scurt timp a apărut un splendid câine sacru, cu blana ca un brocart în multe culori, orbitor de strălucitoare.

        Împăratul l-a iubit fără margini şi nu s-a mai dezlipit de el nici o clipă. Într-o bună zi, suveranitatea i-a fost ameninţată de un principe rival, iar Gao Xinwang, s-a adresat tuturor şi a spus că cel care îi va aduce capul rivalului, va primi de soţie pe fiica lui. În aceeaşi zi câinele favorit a dispărut, pentru ca apoi, în cel mai scurt timp să revină cu „trofeul” în gură.

        Şiretlicul prin care a reuşit asta a fost că s-a dus în tabăra inamică a principelui atacator Fangwang, în faţa căruia s-a aşezat şi a început să dea bucuros din coadă. Fangwang a tras concluzia eronată că rivalul său avea să moară, pentru că până şi câinele l-a părăsit şi a venit să-l slujească pe el. Fericit nevoie mare a tras un mare ospăţ, unde a băut peste măsură, s-a îmbătat şi a adormit buştean. Panhu-câinele a intrat apoi în cortul princiar, şi-a înfipt colţii în gâtul lui, i-a desprins capul şi s-a întors repede la palatul lui Gao.

        De bucurie, stăpânul suprem i-a dat mai multă mâncare, dar Panhu nu s-a atins de ea şi nu s-a mai atins nici de stăpân. După câteva zile, când împăratul se întreba, retoric, ce are câinele lui drag, acesta i-a răspuns cu glas uman şi l-a rugat să-l pună sub un clopot de aur timp de şapte zile şi şapte nopţi, pentru a se preschimba în om. Ruga i-a fost pe dată împlinită.   

       Dar pentru că fiica monarhului era nerăbdătoare să facă nunta şi pentru că se temea că Panhu va muri de foame, a ridicat încet clopotul să se uite la el. Prin gestul ei i-a oprit transformarea aşa încât capul i-a rămas de câine. Totuşi ei s-au căsătorit, după care au plecat în creierul munţilor sălbatici, unde s-au stabilit într-o peşteră. Au avut patru copii care au devenit ulterior părinţii celor patru seminţii: Pan, Lan, Lei şi Zhong.

        Aşa ia naştere neamul omenesc. Panhu a devenit străbunul lor comun, iar prin imaginea separării cerului de pământ (gestul desprinderii capului de trup), a rezolvat printr-un răspuns rezonabil mitul.

        Ulterior, populaţia Chinei de sud: Yao, Li, Miao, etc., a transformat numele de Panhu în Pangu, iar dragonul-câine a devenit simbolul stăpânului vieţii şi morţii, al stingerii pretimpurii dar şi al longevităţii, al sărăciei şi bogăţiei. Iar oamenii l-au asimilat în sistemul lor de credinţe şi l-au numit Suveranul Pan.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit cu interes această scurtă incursiune în mitologia creației la poporul chinez.

Articolul (l-ai publicat undeva?) e scris cursiv și cu foarte puține greșeli (mai ales, grafice).

Încântat.

da Coza

[Sorina Zota]

Mulţumesc  frumos, Ioane.

Deocamdata, pe suport de hârtie - încă- nu l-am publicat. 

Ion Lazăr da Coza a spus :

Am citit cu interes această scurtă incursiune în mitologia creației la poporul chinez.

Articolul (l-ai publicat undeva?) e scris cursiv și cu foarte puține greșeli (mai ales, grafice).

Încântat.

da Coza