Interviu cu THEODOR DAMIAN din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Pentru mine, dosariada este o mascaradă politică, un instrument de manipulare politică şi de vendetă, de joc necinstit de-a dreptul, şi de-a păcătosul”...

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:D-le Theodor Damian, aţi împlinit în anul 2006 vârsta interesantă de 55 de ani. A fost un an fast pentru dumneavoastră?

THEODOR DAMIAN:E adevărat, pe 28 decembrie 2006 am împlinit 55 de ani şi o spun cu gratitudine. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această viaţă şi pentru o viaţă bogată în împliniri sperate şi nesperate. 2006 a fost un an foarte bun pentru mine, începând cu o invitaţie de a participa la un Congres Internaţional de Poezie în Granada-Nicaragua, în februarie. Participarea mi-a deschis noi perspective de colaborare pe tărâm literar, continuând cu două cărţi publicate în ţară, una de eseuri teologice pe tema Naşterii şi a Învierii Domnului, intitulată ,,Răsăritul cel de Sus”, apărută la Editura ,,Viaţa Creştină”, şi a doua, de poezie, ,,Semnul Iisus”- Editura ,,Paralela 45”, şi terminând cu un proiect pentru alt volum de versuri, aproape gata de tipar, care, probabil, va apărea în 2007. Mai sunt o mulţime de alte fericite întâmplări sau realizări în acest an, dar cred că e potrivit să mă opresc aici.

C.I.U:Pentru cititorii revistei ,,Salonul literar” cred că ar trebui să vă prezentaţi, să ne spuneţi cum aţi ajuns de la Botoşani la New York, dacă v-aţi atins scopurile literare, dacă…

Th.D:În primul rând transmit de peste ocean un călduros salut cititorilor revistei ,,Salonul literar”. Voi încerca să mă prezint foarte sumar. Din Botoşanii naşterii şi copilăriei mele, am trecut întâi pe la Neamţ şi Bucureşti, unde mi-am făcut studiile teologice. Apoi am funcţionat ca preot în judeţul Botoşani şi ca protoiereu la protopopiatul Dorohoi, după care am plecat cu o bursă de studii în Elveţia. Acolo am înfiinţat şi o parohie românească, în Lausanne, şi o revistă literară. După patru ani, m-am întors şi, la puţin timp, am ajuns la Sibiu, chemat de marele şi regretatul mitropolit Antonie Plămădeală, care a creat pentru mine postul de secretar la revista ,,Telegraful Român”, lucrând în acelaşi timp la celelalte reviste metropolitane şi slujind la catedrala din Sibiu. În 1988, am plecat în America având o bursă de studii pentru masterat în teologie la Princeton University, după care mi-am terminat şi un doctorat la Lordhom University, în New York. Anul 1993 a fost un an semnificativ în viaţa mea, înfiinţând şi Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă. Împreună cu Biserica ,,Sf. Apostol Petru şi Pavel” şi cenaclul literar ,,Mihai Eminescu” am început publicarea Buletinului săptămânal al Institutului, care, mai târziu, a devenit revista ,,Lumină Lină” şi am fost angajat profesor titular la catedra de Filozofie şi Etici de la Metropolitan College New York. Ar mai fi de remarcat al doilea doctorat la Bucureşti, în 1999, şi celelalte cărţi ale mele.

C.I.U:De la distanţa la care sunteţi, cum se mai traduce noţiunea de Patriotism, ştiut fiind că sunt destui care se dezic de originea lor etnică?

Th. D:Mă bucur că legaţi noţiunea de patriotism de cea de distanţă. Pentru că, într-adevăr, din multe puncte de vedere am conştientizat patriotismul, înţeles în sensul propriu al cuvântului, nu în ţară, cât mai ales aici, departe de ea, dar, evident, purtând-o în suflet. Asta pentru că aici mi s-a cerut să vorbesc despre ea, adică despre valorile culturii şi spiritualităţii noastre, aici a trebuit să-mi formulez răspunsuri, care, de multe ori, prin repetiţie în contexte diferite, capătă dimensiunea de crez, aici dorul te munceşte şi te face patriot, uneori şi fără să conştientizezi. Nu am înţeles niciodată pe cei ce se dezic de originea română, fie prin schimbarea numelui, fie prin ruperea legăturilor cu ţara, cu cei de acasă, sau cu românii de aici. Impresia mea este că nu sunt multe cazuri de acest fel, ceea ce este un lucru bun.

C.I.U:Dacă am măsura valoarea pe o scară, mediul literar românesc în Statele Unite este în punctul cel mai înalt al scării sau undeva, pe la mijloc?

Th.D:Viaţa literară în SUA, şi mă refer în special la New York, este efervescentă. Dacă aş vorbi numai despre Cenaclul Literar ,,M. Eminescu” de aici, care se întruneşte de 13 ani cu regularitate la fiecare două săptămâni (cu excepţia vacanţelor). La sfârşitul unui an calendaristic, un bilanţ simplu ar fi semnificativ pentru cele două afirmaţii: aproximativ şase cărţi pe trimestru (ale scriitorilor români de aici şi cei veniţi din ţară) înseamnă cam o carte la fiecare întrunire, la două săptămâni.

În afară de cenaclu, viaţa literară înseamnă şi ziarele şi revistele româneşti de aici: ,,Lumină Lină”, ,,Origini”, ,,Meridianul Românesc”, ,,Ziua USA”, ,,Conexiuni” şi altele. De multe ori şi bisericile româneşti devin centre de viaţă culturală în general şi literară în special, prin aceea că dau şi spaţiile consacrate evenimentelor de acest gen. Când se iveşte ocazia, bisericile oferă şi spaţiul şi publicul. A evalua fenomenul literar pe o scară valorică este dificil pentru că întâi ar trebui discutate şi stabilite criteriile şi date definiţiile pentru ceea ce vrem să numim valoare şi numai apoi se poate face o evaluare adecvată.

C.I.U:Vremea în care trăim este total diferită faţă de începuturile noastre literare. Forţându-ne să trăim altfel, acest Cronos nemilos ne obligă să şi creăm altfel?

Th.D:Creăm la fel şi creăm diferit. Suntem ca în teoria sistemelor. Există o dimensiune statică şi una dinamică, schimbătoare, fără de care sistemul nu ar exista. La fel şi cu creaţia. Există un element etern în acest act care însă poate să ia forme diferite în funcţie de loc, timp şi situaţie.

C.I.U: Sunteţi, sigur, un fin cunoscător al situaţiei politice româneşti. Ce părere aveţi despre Dosariadă? Această cutie a Pandorei, odată deschisă, va asana mocirla politică existentă sau va duce la ură şi răzbunare pentru încă 10-20 de ani?

Th.D:Pentru mine, dosariada este o mascaradă politică, un instrument de manipulare politică şi de vendetă, de joc necinstit de-adreptul şi de-a păcătosul. În multe cazuri, cei care au avut posibilitatea să-şi cosmetizeze dosarul înainte de 89 sau după, sau să-l facă să dispară de-a dreptul, erijându-se acum în judecători nemitarnici şi dând cu pietre împrejur. Spun asta bazat atât pe faptul, inexplicabil dar şi ridicol, că personalităţi din ierarhia comunistă a vechiului regim declară nonşalant că nu au dosar cât şi pentru faptul că s-a demonstrat că au fost dosare cosmetizate chiar în aceşti ani de ,,judecată de apoi”, care cazuri sunt cel mai pregnant qoud erat demonstrandum pentru cele afirmate mai sus. În plus, nu înţeleg cum de multe ori notele securităţii vechiului regim sunt luate ca literă de evanghelie când toată lumea ştie că securitatea era mincinosul cel mai învederat al regimului şi care, în funcţie de interesele de moment sau ale agentului securist care scria raportul sau primea un raport, cosmetiza informaţia, exagera, practic făcea ce voia cu ea pentru ca el, securistul, să iasă în evidenţă sau să placă unuia de deasupra lui. Cred, deci, că această dosariadă e teatru care, pur şi simplu, va trece ca o modă de prost gust.

C.I.U:Conştiinţa că omul este atât de trecător nu vă duce la constatarea deprimantă că suntem prea neputincioşi în faţa imanentului vacuum existenţial?

Th.D:Această întrebare, stimate domnule Culiţă Ioan Uşurelu, este demnă de un răspuns într-o carte. Ar fi superb să avem un fel de seminarii unde să putem conversa în voie, cu timp consacrat, pe această temă superbă. Eu voi răspunde foarte scurt aici:În primul rând, nu cred în vacuum existenţial. Meonul lui Berdiaev, pe care mulţi îl echivalează cu vacuumul existenţial, nu era chiar vacuum pentru că el era ,,însărcinat” cu divinitatea, care urma să răsară în formele în care ea s-a revelat mai târziu în istorie. Pentru un om care crede în Dumnezeu, acest vacuum nu poate exista decât într-o formă cu totul specială, sub forma iadului, care însă nu e vacuum la propriu. Psalmistul, în Noul Testament, spune că nu poţi să fugi de la faţa Lui Dumnezeu. Oriunde crezi că te poţi ascunde, dai de Dumnezeu în multiplele sale forme de prezenţă. Pe de altă parte, câtă vreme ceea ce facem în efemera noastră viaţă, aici şi acum, ne poate face să câştigăm veşnicia sau s-o pierdem (şi într-un caz şi-n altul, o veşnicie locuită totuşi) sunt tentat să spun că această clipă a trecerii noastre, aici este echivalentă cu veşnicia. Cu alte cuvinte, dacă obţinerea veşniciei, în sensul teologic al cuvântului, este dependentă de o viaţă de om, atunci înseamnă că, dincolo din culmea paradisului, aceşti doi poli sunt egali. Poate şi pentru faptul că veşnicia este o clipă de viaţă în fiecare părticică a trupului şi clipa, la rândul ei, este prezentă şi face parte din veşnicie.

Consider viaţa un dar imens, oricât de mică ar fi ea, pentru că văd în ea împlinirea unui scop din care sunt şi eu parte, fie că pot sau nu să conştientizez acest lucru. Ca atare, nici vorbă de deprimare. Dimpotrivă, gratitudine şi bucurie.

C.I.U:Ce preoţi-scriitori aţi cunoscut şi care este mai aproape de sufletul dvs.?

Th.D:Pe mitropolitul Antonie Plămădeală l-am avut cel mai aproape de sufletul meu. Rămâne inegalabil aşa cum este, în felul său, mitropolitul Bartolomeu Anania, pe care-l admir de pe vremea când eram elev la seminar şi am auzit prima dată de el. Trebuie să amintesc aici de preotul Costică Nonea, fostul vicar adminstrativ al mitropoliei Moldovei şi Sucevei, tot când eram elev, pe marele Petru Rezuş, profesorul meu de teologie fundamentală de la Bucureşti, iar dacă mă refer la colegi, trebuie să-i menţionez pe valoroşii preoţi – scriitori Constantin Hrehor, Dorin Ploscaru, Ioan Pintea, Alexandru Stănciulescu–Bârda, Leon Dură, Dumitru Ichim, marele olimpian de la Detroit, teologul George Alexe şi mai sunt şi alţii, bineînţeles. Cu aceştia am fost sau sunt în relaţiile cele mai apropiate.

C.I.U:E posibil ca în exil să poată fi depistat vreun director de conştiinţă? Cum ar trebui să fie omul respectiv?

Th.D:Da, în exil sau în diasporă se pot depista directori de conştiinţă. Portretul robot va fi diferit de la caz la caz, trăsăturile ce s-ar putea enumera ar fi multe, dar pentru a răspunde măcar incipient la întrebare voi zice că una din aceste trăsături, una esenţială, este dedicarea pasională şi dezinteresată unui ideal, dedicare ce implică de multe ori riscuri şi sacrificii, asumate, dar care duce la crearea a ceva nou, şi care se transformă în centru de gravitate.

C.I.U:Oare n-am ajuns noi, românii, la acel studiu al ,,decăderii admiraţiei” (cum spunea Cioran), al lipsei marilor prieteni, al absenţei omeniei, al împroşcării cu noroi a tuturor frumuseţilor umane? Şi dacă da, ce-i de făcut? Mă adresez omului, scriitorului şi preotului Theodor Damian.

Th.D:Nu sunt un pesimist şi ca atare nu cred în decăderea totală sau ireversibilă la orice nivel s-ar actualiza ea. Cred că în viaţă, ca şi în relaţiile din viaţa cotidiană a noastră, vedem şi ce voim să vedem, sau, cel mai puţin, nu vedem totul. Este mereu superb exemplul cu acel călugăr bătrân şi cu ucenicul lui care, locuind în pustie, au plecat să caute un alt pustnic. La întoarcerea acasă, între multe altele, ucenicul s-a arătat dezgustat de un cal mort întâlnit în cale, dezgust ce înnoura şi diminua celelalte lucrări ale întregii călătorii. După ce s-a plâns destul de nenorocul de a fi întâlnit pe drum un cal mort şi după o descriere amănunţită a acestui rău sau urât, bătrânul călugăr l-a întrebat pe ucenic: ,,Dar tu ai remarcat ce dinţi frumoşi avea?!”. Cred că există mulţimi nesfârşite de lucruri frumoase în viaţă, dar pe care nu le vedem. Poate pentru că abyssus abyssum invocat. Ce avem în cap aceea vedem în afară. Cam cum zicea Mântuitorul Hristos: ,,Dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; dacă va fi însă ochiul tău rău, tot trupul tău va fi  întunecat.” Ochiul poate fi şi mintea. Şi cred că atât ochiul cât şi mintea pot fi educate.

C.I.U:Mă gândesc mereu la Montaigne, genial ca scriitor, mizerabil ca om. Sunt obsedat de ideea că aşa trebuie să fie şi scriitorul actual. Mă refer la cei laşi, care calcă pe cadavre pentru a le fi lor bine. Dar dacă aceşti inşi scriu opere adevărate? Cum îi evaluăm?

Th.D:Este o întrebare foarte bună. Eu acord întotdeauna oamenilor circumstanţe atenuante. De ce? Pentru că nu ştiu totul despre toate pentru a judeca în mod adecvat iţele interioare ale unui fapt. Şi cu atât mai mult dacă opera e de valoare, asta îmi spune că trebuie să fie ceva de valoare şi în mintea, sufletul, viaţa autorului ei, chiar dacă mie îmi scapă. Ca şi exemplu cu calul. De aceea, iarăşi, Iisus spunea cu tărie, interzicând judecarea aproapelui: Non judecate ut non judicemini. Această întrebare mă duce cu gândul la unii care-l condamnă pe Eminescu pe motiv că ar fi imoral, judecând relaţiile lui cu Veronica sau viaţa lui sexuală în general. În acest caz, mai are opera valoare sau nu? Sau a lua femeia altuia este un lucru mărunt, nesemnificativ? Sau nu ne interesează? Sau avem doi Eminescu: cel al operei şi cel al vieţii personale? Dar dacă ne transformăm în judecătorii oamenilor, atunci unde tragem linia? La crima fizică, pe care o poate face un scriitor de valoare sau la cea prin cuvânt, la o erezie, să zicem, care poate omorî sufletele a mii de oameni după el? Problema e cu linia, într-adevăr, unde o tragem, care sunt criteriile şi definiţiile? Religios, moral, social?! În moral şi social, de multe ori valorile se schimbă, sunt relative. Deci şi criteriile şi definiţiile. Acordăm circumstanţe atenuante sau agravante? Cred că şi aici dictonul patristic ne poate fi de real folos: Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos! Şi vorba Sfântului Pavel: ,,Dar tu cine eşti ca să judeci pe aproapele tău?” Într-adevăr, iată o întrebare serioasă pe care, din păcate, ne-o punem prea puţin.

C.I.U:Aş mai accentua în discuţia noastră foarte liberă, megalomia românului, dar, mai ales, obsesia scriitorului de pe aceste meleaguri în a crede că-i cel mai mare, cel mai…., dar, datorită unui complot universal, nu-i recunoscut.

Gh.D:Magalomenia este o problemă de fire umană. Nu cred că se aplică numai la români, ci la oameni în general. Şi mai cred că pe măsură ce un om este mai educat cu atât este mai modest. Dacă sunt oameni aroganţi, megolomani, care par sau cred a fi educaţi, e posibil că, într-adevăr, par a fi, sau se cred a fi: mai este educaţie şi pseudo educaţie. Nu întotdeauna diplomele indică educaţia. Oamenii cei mai mari sunt mereu cei mai modeşti.

C.I.U:Există o distanţă în ceea ce priveşte măiestria, ba chiar viziunea, între cărţile dvs. de început şi cele din ultima vreme?

Th.D:Dacă mă uit retrospectiv la cărţile mele, aş putea spune că, din punct de vedere al viziunii, aceasta este unitară. Viziunea cărţilor mele, fie de teologie, poezie, eseu, critică ţine de domeniul filosofiei existenţiale teologice. Din punct de vedere al măiestriei, aceasta are o evoluţie, cred. Cu toate că sunt mulţi cititori, care gustă mai bine cărţile de început decât cele de acum. Măiestria poate fi definită în funcţie de categoria de cititori, de moda timpului, de curentul în care se încadrează criticul ce te evaluează.

C.I.U:Aţi toastat vreodată cu celebra butadă: ,,Să ne trăiască duşmanii pentru a ne vedea !

Th.D:Nu. Nici nu am toastat, nici nu am gândit aşa ceva. Dacă mă gândesc la duşmani, nu mă gândesc la fericire, ci la milă, ori mi-e milă de ei, ori de mine.

C.I.U:Acum, la 55 de ani, mai aveţi fenomene, lucruri şi evenimente care vă mai trezesc uimirea?

Th.D:Multe. Pentru că realizez intelectual cât de sănătoasă este starea de uimire, sau mai bine zis uimirea ca stare, ca mod de a fi, încerc în mod practic să mă educ în această direcţie. Şi, cel puţin parţial, reuşesc, cred. Totul e o problemă de cum vrei să vezi lucrurile. Şi cum am spus mai devreme, vederea este educatibilă. Şi pot să spun chiar că, în fiecare zi, pot identifica un lucru care m-a făcut fericit.

C.I.U:Amintindu-ne că Dali recunoaşte neputinţa pictorului dacă un înger nu-i ţine mâna când pictează, vă pun o întrebare banală: Credeţi în inspiraţie, în harul divin?

Th.D:Problema inspiraţiei este delicată pentru că se poate vorbi de ea în mai multe feluri. Mă voi referi la două dintre ele. Pe de o parte, am putea spune ca Edison, că procentajul inspiraţiei este de 1% şi 99% transpiraţie, caz în care inspiraţia poate să conteze mai puţin, pe când râvna susţinută, munca perseverentă şi entuziasmul sunt ceea ce contează (se poate însă interpreta că, fără acel strop de inspiraţie, acea muncă n-ar avea sens), pe de altă parte, cred că inspiraţia, harul divin sunt, într-adevăr, motivul esenţial care generează opera, şi cred că harul este oferit de Dumnezeu oamenilor cu generozitate divină şi că, de cele mai multe ori, depinde de om ca să-l descopere, să-l simtă, să-l adulmece şi să se lase ghidat de el ca atunci când trece pe lângă tine un om extra ordinar. Poţi să nu-l observi şi să-l laşi să treacă sau poţi să-l adulmeci, să-l simţi, să-l prinzi şi să-l ai apoi ca un izvor de daruri, care pot să-ţi schimbe viaţa.

C.I.U:Pe vremuri, am lucrat în judeţul Botoşani, meleagurile dv. dragi. Mămăliguţa, jumările, sarmalele, găina fiartă sau prăjită în ceaon erau considerate de mine, atunci, adevărate simboluri sfinte ale unei vieţi patriarhale. Acolo, unde sunteţi, nu s-au devalorizat simbolurile acestea minimale, care, într-un fel, erau parte din viaţa noastră? Dar despre ieftinirea sentimentelor ce spuneţi?

Th.D:Botoşaniul drag inimii mele rămâne pe mai departe zarea mea de vis. Ce noroc! Mă bucur că şi dv. aveţi amintiri din această zonă. Sunt aici lucruri, ca mâncarea, ce pot fi reproduse aici şi oriunde (evident, nimic nu mai poate fi, şi niciodată, ca la mama acasă), dar sunt şi lucruri care nu pot fi reproduse, dar pe care le porţi în inimă mereu. Ieftinirea sentimentelor este mai gravă. Dacă există aşa ceva. Cuvântul ,,ieftinire” indică o stare trecută mai ,,scumpă”. Dar nu ştiu dacă nu cumva fiecare generaţie constată sau crede că înainte era mai bine. Îmi vine în minte expresia lui Aristotel (dacă nu mă înşel), care a venit la un grup de prieteni: ,,Prieteni? Nu există prieteni.” Vedea filosoful o cădere a prieteniei, o ieftinire? Exista şi atunci, în epoca în care prietenia era unul din cele mai cultivate şi celebrate lucruri, o ieftinire a ei? A propos de ieftinire, de deteriorare a valorilor, îmi aduc aminte de o inscripţie pe o veche carte de ritual, când am fost preot la Hăneşti (Botoşani). Parafrazez: ,,În anul 1724 după Hristos, în luna Septembrie, în 24 de zile a fost o furtună peste satul nostru cum nu s-a mai văzut din vremuri vechi. S-au stricat drumurile, s-au rupt acoperişurile caselor, a căzut turla clopotniţei, s-a stricat păpuşoiul, dar mai tare s-a stricat lumea”. Cred că ieftinirea e o chestie de generaţie. Eternă. Niciodată nimic nu mai e cum a fost.

C.I.U:Cum se vede cultura română de la distanţă? Ce şanse mai are?

Th.D:Cultura română, în prezent cel puţin, se vede bine. Eu o văd bine. Comparativ cu ce văd în America, de exemplu, în ţară se scrie mult şi se citeşte mult, deşi există şi mult balast, dar acest lucru e normal. Viitorul e greu de prezis, deşi cred că preocuparea pentru literatură va dura mai mult în România decât este în State, şi că va fi mai intensă pentru că tradiţia culturală este incomparabil mai veche la noi. Şi oricât ne invadează nimicniciile occidentului, în România, prin rădăcinile ei, are toate şansele să reziste. Dovada e că şi azi Europa occidentală încă are pentru cultură o preţuire aparte, mult mai mare decât văd că se întâmplă aici, în America. Cu cât mai adânci rădăcinile, cu atât mai viguroasă tulpina.

C.I.U:Alfred de Vigny reproşa cititorului francez neatenţia la cine şi cum scrie. Scriitorul român ce-ar trebui să facă în acest sens?

Th.D:Alfred de Vigny reproşa cititorului francez neatenţia la cine şi cum scrie. Înţeleg de aici că cititorul francez nu distingea în mod adecvat valorile literare. Că, probabil, confunda ceea ce trebuia distins. Dacă e aşa, atunci cred că şi scriitorul român trebuie să facă la fel. Pentru că este nevoie de discernământ. Sunt cărţi şi cărţi. Scriitori şi scriitori. Şi totuşi, scriitorul de balast se consideră scriitor şi, deci, zice şi cititorului său: citeşte-mă! Deci scriitorul român…care scriitor? Poate cel de talia lui Alfred de Vigny.

C.I.U:O întrebare care n-ar trebui pusă: Theodor Damian este un scriitor bine asigurat material?

Th.D:Trăiesc aici din salariul meu la catedră. Misiunea o fac mai degrabă pe gratis. Nu sunt bogat. Trăiesc decent. Pun mult din buzunar şi mult timp pentru pasiunile mele misionar-culturale-româneşti, dar sunt mulţumit aşa.

C.I.U:Ce proiecte (literare şi sociale) aveţi? Ce vă doriţi cel mai mult în viitorii ani

Th.D:Proiectele mele literare sunt bogate. Am multe materiale pregătite pentru viitoare cărţi. Poezie, teologie, filozofie. Îmi lipseşte timpul. Aceasta îmi doresc. Dar în acelaşi timp sunt nespus de recunoscător Lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat şi-mi dă. Vorba aceea (a psalmistului): ,,Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

[Ion Lazăr da Coza]

Un asemenea interviu, cu astfel de oameni, îţi dă senzaţia de umbră răcoroasă în zi de caniculă. 

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Proiectele mele literare sunt bogate. Am multe materiale pregătite pentru viitoare cărţi. Poezie, teologie, filozofie. 

Mult succes, domnule Theodor Damian! Să se împlinească visele! Timpul nu ajunge niciodată...

Felicitări, domnule Uşurelu!