Interviu cu NICOLAE MANOLESCU din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Ştefănescu a plecat de la „România literară” de bună voie şi nesilit de nimeni. Ca şi Adriana Bittel, Gabriel Dimisianu sau Ioana Pârvulescu. Lui Daniel Cristea - Enache i-am întrerupt colaborarea (el nu făcea parte din redacţie) pentru că a abuzat de încrederea pe care i-am acordat-o.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:În 1987 trebuia să-mi dau gradul întâi în învăţământ. Se ştia că eram un adversar al tuturor lingăilor, activiştilor şi nulităţilor din Inspectoratul Şcolar Vrancea. Mă temeam că toţi aceştia vor interveni pe lângă coordonatorul lucrării pentru a nu-mi acorda gradul, care însemna prestigiu, bani... Iată de ce eram obligat să aleg o persoană recunoscută pe plan naţional pentru prestigiul profesional, pentru incoruptibilitate, pentru verticalitate... Puţini îndeplineau condiţiile mele... Primul eraţi dv. Aţi fost acel Deus et machina (Salvator Providenţial), pentru că, bănuiesc, n-au avut curaj să vă abordeze în sensul temerilor mele. Credeţi că aţi rămas omul de atunci? Tăvălugul istoriei nu v-a schimbat( în bine sau în rău)?

NICOLAE MANOLESCU:Ar trebui să-mi spuneţi dumneavoastră dacă se vede pe mine vreo urmă a tăvălugului istoric. În ce mă priveşte, sper că am rămas acelaşi.

C.I.U:Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar prin 94-95 v-am întâlnit pe stradă în Bucureşti. Eu eram supărat pentru deviaţiile, chiar aberaţiile politice ale lui Ion Iliescu. Ştiindu-vă apropiat de acesta , v-am întrebat dacă înţelegeţi ce se întâmplă cu preşedintele în care am crezut. Mi-aţi răspuns că de la o anumită funcţie în sus, nu mai contează... Astăzi, dv. sunteţi ambasador, preşedintele U.S.R, directorul ”României literare”..etc. De cine şi de ce mai ţineţi cont?

N.M:Nu prea înţeleg întrebarea. În 1994-1995 eram în opoziţie, nu la putere. Iar cu dl. Iliescu aveam (şi am) o relaţie pe care o consider corectă. Nu mă pot lăuda că i-aş fi fost apropiat. Nu-mi amintesc ce voiam să zic prin aceea că de la o anumită funcţie în sus nu mai contează. Cont, am ţinut şi ţin în continuare de buna cuviinţă în raporturile cu oamenii şi de convingerea că nu trebuie să faci rău nimănui. În măsura posibilităţilor, încerc să fac cât bine pot.

C.I.U:După ce aţi simbolizat Reperul, Criticul, Critica, din 1990 aţi abandonat cronica literară, fapt resimţit ca o traumă la nivelul literaturii noastre. În prezent, ce aţi dori să se creadă, să se spună despre dv.? Numai de bine? Cum primiţi criticile? Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea Enache etc. au plecat de la revistă...Şi-au permis unele critici neobiective?

N.M:Vă daţi seama că, după o viaţă întreagă în care i-am „criticat” pe alţii, am învăţat măcar atâta, încât să accept, la rândul meu, criticile. Ştefănescu a plecat de „România literară” de bună voie şi nesilit de nimeni. Ca şi Adriana Bittel, Gabriel Dimisianu sau Ioana Pârvulescu. Lui Daniel Cristea-Enache i-am întrerupt colaborarea (el nu făcea parte din redacţie) pentru că a abuzat de încrederea pe care i-am acordat-o.

C.I.U:Faptul că, alături de alţii (Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu etc.) sunteţi prezent la Muzeul Comunismului din Bucureşti, la Expoziţia ”Epoca de Aur-între realitate şi propagandă”, la secţiunea ”Proletcultura” cu câteva din articolele dedicate ”omului nou” vă supără, vă enervează sau vi se par fireşti asemenea acţiuni?În fond, ce contează ? Omul, care poate avea slăbiciuni, sau opera?

N.M:Ce am scris e bun scris. Problema nu e bine pusă: cele două sau trei articole de pe când aveam 22-23 de ani, înainte de orice speranţă de „liberalizare” a sistemului, pe care le-am publicat ar trebui raportate la cele câteva mii pe care le-am publicat ulterior. E şi cazul lui E. Simion şi al tuturor criticilor generaţiei noastre. Şi, apoi, recitiţi-le: păcatul lor e unul venial: clişeul, limba de lemn.

C.I.U:Se vorbeşte destul de rar despre eseistul Nicolae Manolescu( deşi aveţi şapte volume de ”Teme”), despre prozator nici atât, chiar dacă se recunoaşte că aveţi talent... Pe când un volum de proză scurtă, pe când un roman al unei cariere şi al unei vieţi de excepţie (inclusiv cea politică), în care aţi cunoscut ”oameni care au fost”şi care sunt?

N.M:N-am de gând să public proză scurtă. Sunt critic, nu prozator.

C.I.U:Cineva a spus, după apariţia ”Istoriei critice a literaturii române. Cinci secole de literatură”, că va fi ”cel mai mare generator de bârfă”. Nu a fost aşa, ci doar mâhnirea unora că n-au fost incluşi, alţii, cu prestanţă şi încă în viaţă, s-au văzut doar amintiţi, unii greşit, după ei, commentaţi....Aşadar, ”capriciul” dv., la care aţi lucrat 25 de ani, în care aţi dorit să apară un material ”incontestabil sau contestabil” pentru simplu fapt că este o carte şi nu o biblie, v-a produs bucurii sau doar mari supărări?

N.M:Nici bucurii, nici supărări. repet: credeţi că am scris critică o viaţă fără să învăţ un lucru atât de simplu cum ar fi acela de a nu mai pune preţ pe opinii?

C.I.U:Vâzând menţiunea dv. din ”Istoria critică...” despre Nicolae Breban, cum că ”ar fi putut fi un mare scriitor dacă ar fi avut mai mult discernământ”, dar şi că este printre puţinii care ar merita premiul Nobel ( aţi spus-o într-un interviu), sunt oarecum descumpănit... Cum susţineţi afirmaţiile?

N.M:Nu-mi amintesc să fi spus că N. Breban ar merita Premiul Nobel. Premiul cu pricina se acordă după alte criterii decât acelea de valoare. Dacă ar fi după mine, N. Breban l-ar merita. Chiar dacă, din lipsa spiritului critic, nu e un mare romancier.

C.I.U:Când aţi venit la Focşani (1987), s-a discutat mult despre literatura veche şi cea nouă, despre Alecsandri, Coşbuc, Goga, care , spuneaţi atunci, nu sunt scriitori, despre Liviu Ioan Stoiciu , pe care îl susţineaţi în totalitate. În prezent, LIS este, într-un fel, marginalizat....Sunteţi implicat?

N.M:Liviu Ioan Stoiciu nu e marginalizat. E un poet adevărat. Indiferent de diferendumurile dintre noi.

C.I.U:Scrieţi că ”literatura generaţiei 2000... este o literatură egoistă, egocentristă, senzuală, superficială, interpretează cuvântul ca pe o libertate a expresiei, de unde aspectul frecvent pornografic....” Critici foarte documentaţi şi care , de obicei, sunt aspri cu ”Istoria ..”.dv. , vă laudă pentru această observaţie, deşi , spun ei, nu vreţi să vedeţi că prezenteismul noilor generaţii este ” ultimul reziduu al postmodernismului”... Se pare că paragraful respectiv l-aţi scris cu mâna cea bună...Cu mâna cea rea aţi scris aproape toată ”Istoria...”, nerespectând- concluzionează criticii dv.- titlul Introducerii, ”Istoria literaturii la două mâini”. Sunt atacuri nedrepte şi nedocumentate sau realităţi contestabile”, cum prevedeaţi deja?

N.M:Nu ştiu dacă „prezenteismul” e o consecinţă a postmodernismului. Oricum, observaţia mea de acum 10-15 ani nu mai este valabilă astăzi.

C.I.U:Sunteţi considerat de unii promotor al canonului, iar de alţii (or fi duşmanii dv. declaraţi?) chiar ideolog al Şcolii Resentimentului. Toate aceste păreri s-au acutizat după apariţia celebrului număr 265 al ”Dilemei” din 1998, când dv. şi alte mari personalităţi v-aţi propus anularea mitului ”poetului naţional”. Sunteţi adeptul inexistenţi variantelor naţionale în canonul occidental, totul fiind dominat de estetic. Bloom demonstrează însă că esteticul nu poate fi creat decât din ”singularităţi”. Ca şi dv., afirmă că esteticul este parte indestructibilă a canonului, dar-şi aici vă despărţiţi total- ”singularităţile” formează tocmai naţionalul... Un scriitor canonic este atât de viu încât stimulează controversele. Exact ce se întâmplă cu Eminescu.. .Şi atunci n-ar trebui considerat ca până în 1998, POET NAŢIONAL?

N.M:Nici vorbă de resentiment. Nici vorbă de canon. Nu l-am „anulat” pe Eminescu. Am cerut să fie tratat ca orice poet. Mare sau mic. Şi să fie citit, nu citat.

C.I.U:În 1968 s-a dat la topit antologia scrisă de dv. Şi intitulată ”Poezia română modernă. De la George Bacovia la Emil Botta”. Esteticul pe care-l promovaţi v-a făcut să treceţi în antologie şi poeme de ale lui Radu Gyr şi ale altor ”duşmani ai poporului”. Cenzura n-a prea gustat... esteticul. Această experienţă v-a făcut să scrieţi, din acel moment, ”la două mâini” antinomice ?

N.M:Cenzura n-a gustat faptul că în antologie erau prezenţi poeţi „nereconsideraţi”. E adevărat, că un an ori doi mai târziu, reconsiderarea se produsese.

C.I.U:Grupul GDS din România a avut şi are un rol important în literatura, în cultura noastră. Criticii grupului reproşează acestuia că a împărţit cultura în adepţi ai GDS şi restul...Dar în rest intră majoritatea, care a produs opere, ceilalţi, GDS-iştii, au cam puţine opere adevărate. Nu eşti în grup, zic aceeaşi critici, nu exişti...Din câte vă cunosc, ştiu că, de obicei, sunteţi de partea OPEREI şi nu a persoanelor...În acest caz?

N.M:E o exagerare. Grupul GDS, din care eu n-am făcut parte, n-a pretins niciodată că deţine vreun control al lumii culturale. Nu eşti gdesist nu exişti, e o eroare. Nu sunt gedesist şi totuşi, sper, exist.

C.I.U:”Istoria..”dv. arată că păstoriţi o Uniune cu foarte puţini scriitori. Când o s-o reeditaţi, nu v-aţi gândit să reveniţi asupra unor aprecieri, iar numărul persoanelor să fie mărit, mai ales că mulţi au fost trecuţi cu vederea? Adrian Marino, spre exemplu... Cel puţin aşa declară unii critici...Or fi având dreptate? Sau lăsaţi reeditarea pe seama altora? Deşi nu se vede vreun urmaş în critica pe care aţi promovat-o...

N.M:Nu e nicio legătură între „Istorie” şi USR. Una e opera mea, alta e o asociaţie de breaslă. Asociaţie în care e firesc să existe scriitori de toată mâna. pe care eu, ca preşedinte, îi tratez în mod egal. Le pretind să mă trateze ca preşedinte, nu ca autor al „Istoriei”. Selecţia este esenţială într-o istorie. Îmi asum fiecare nume selecţionat, respectiv, lăsat pe dinafară.

C.I.U:În definiţia dată de dv. criticului, ca şi în alte împrejurări, aţi afirmat că aţi citit numai din obligaţie. Lectura, acest ”viciu nepedepsit”, a fost foarte rar de plăcere (doar ”Teme”). N-aţi dori acum, după 53-55 de ani de lectură obligatorie, să staţi într-o căsuţă la deal sau la munte, singur sau cu persoana iubită, fără prieteni, fără duşmani, fără televizor, fără...?Doar cu natura binefăcătoare, cu cerul albastru şi....câteva cărţi...de

N.M:N-am spus asta. Unde plăcere nu e, nimic nu e. Nici în viaţă. nici în critică. Stau, la munte, într-o căsuţă, exact cum ziceţi dumneavoastră. Doar că nu mai mult de 7 zile pe an.