...Al. Piru, strălucit istoric al literaturii române scrise până la începutul secolului 20, nu avea „organ” pentru poezia contemporană...
CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Domnule Liviu Ioan Stoiciu, aţi împlinit în 2005, an de cumpănă pentru români, vârsta frumoasă de 55 de ani. Am putea începe dialogul nostru la acest moment aniversar cu… „primele iubiri”, cu primele tresăriri ale poeziei… cu… Noi vom trece însă direct la întrebări: Cine eraţi înainte de 1989 şi ce aţi devenit imediat după acest an? Referiţi-vă chiar şi la episodul de revoluţionar...
LIVIU IOAN STOICIU:În 1989 locuiam la Focşani (unde
am venit din Cluj în 1975, prin căsătorie, cu câteva luni
înainte să se nască fiul, Laurenţiu; casa mea părintească este
şi azi la Adjud; la Adjud am terminat liceul teoretic în 1967,
pe când aveam 17 ani, dat de 6 ani la şcoală; a urmat o lungă
perioadă de boemă la Bucureşti, în principal, unde am
schimbat mai multe locuri de muncă, fără să fiu interesat sămi
finalizez studiile superioare, întâi de filologie, apoi de
filozofie, la zi şi la fără frecvenţă, după ce am pierdut ani în
armată la Bârlad şi în diverse meserii, de la profesor
suplinitor la Rugineşti-Vrancea la ziarist la Miercurea Ciuc
şi miner la Bălan şi Petroşani, să rămân numai la exemplul
lor, pentru a câştiga un venit, dar şi “experienţă de viaţă”,
susţinându-mă material singur, neavând burse). La Focşani
am fost mereu “oaia neagră a regimului” şi “ultimul om” în
lumea culturală “titrată” vrânceană, cu sau fără funcţii
comuniste, nerespectat pentru cărţile publicate, primite
favorabil de critică în Bucureşti şi ţară, nu şi la Focşani,
considerat intrus, incult sau ignorant, impostor, netalentat,
“care nu ştie limba română, scrie cu puncte-puncte şi cu
ăăă...”. De la sfârşitul anului 1990 m-am mutat “definitiv” la
Bucureşti. În lumea literară eram în 1989 autor a patru
volume de versuri (din care cel de debut premiat de Uniunea
Scriitorilor, important pentru statutul meu “social”, iar
ultimele trei volume trecute la index, la “fondul special” al
bibliotecilor). Eram bibliotecar la Biblioteca Judeţeană
“Duiliu Zamfirescu” Vrancea (după ce am fost pedagog la
două licee din Focşani). Eram intrat în dizgraţia autorităţilor
comuniste din 1981, “cu dosar politic operativ la
Securitate”, deşi n-am fost niciodată membru al PCR (nici
după Revoluţie nu voi fi membru al vreunui partid). La 22
decembrie 1989 am fost pus cu forţa de “revoluţionarii
vrânceni” în fruntea judeţului Vrancea, cunoscut fiind ca
“opozant” / “rezistent” al dictaturii lui N. Ceauşescu (postul
de radio “Europa Liberă” făcea mereu caz de mine; pe 13
octombrie 1989 am semnat şi Apelul împotriva realegerii lui
N. Ceauşescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR; am fost
pe lista neagră a celor care trebuiau eliminaţi, pe plan
naţional; pe 5 decembrie 1989 am avut parte de un “proces”
public al “oamenilor muncii din activul cultural vrâncean”,
instrumentat de Securitate, de Secretariatul cu propaganda al
PCR Vrancea, de Comitetul judeţean de Cultură şi Educaţie
Socialistă, cu trimis oficial de la Bucureşti, şi de Cenaclul
Vrancea al USR, în frunte cu Florin Muscalu şi Traian
Olteanu, la care am fost înfierat în fel şi chip, refuzând să
mă dezic, şi la care s-a hotărât să fiu lăsat fără locul de
muncă de la Biblioteca Judeţeană, să fiu trimis în cel mai
bun caz la mină; norocul meu a fost că a venit Revoluţia).
Am stat în “funcţia revoluţionară” de preşedinte al CPUN/
CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului Provizoriu până
pe 5 martie 1990, când m-am retras (după ce FSN a devenit
partid) şi am plecat la Bucureşti redactor-şef (ales de colegi
în lipsă, din februarie 1990) la noul săptămânal literar al
USR, “Contrapunct”.
C.I.U:Vă place vechea caracterizare a lui Al. Piru care
afirmă că sunteţi „fără îndrăzneli, cuminte, proiectând un
tradiţionalism abia camuflat”?
L.I.S:Lui Florin Muscalu i-a plăcut nespus această “caracterizare
depreciativă”, convins că mă va îngropa (Al. Piru
având autoritate în provincie, între “profesori”). Observ că
vă face şi Dumneavoastră plăcere sa o amintiţi aici, didactic,
o dată ce n-aţi uitat-o - impresionat probabil de personalitatea
“profesorului universitar” Al. Piru, care împărţea la
Focşani titluri cam după câte damigene i se mai cărau acasă
(aşa era legenda).Deşi ştiu că Dumneavoastră sunteţi
revoltat de structura versurilor mele (revoltat tocmai fiindcă
nu sunt... cuminte şi... tradiţionalist, cum credea Al. Piru).
Mă mir că n-aţi pomenit, peiorativ, de autodidacticismul
meu (nu contează că nu se învaţă în nici o universitate cum
se scrie poezie originală sau că facultăţile de Litere au scos
cohorte de veleitari în literatura română). Nu mi-am bătut
cine ştie ce capul cu această caracterizare a lui Al. Piru (la
volumul meu “O lume paralelă”), expediată la sfârşitul unei
recenzii dedicate mai multor autori de poezie, am luat-o ca
pe o opinie critică şi atât, de reţinut. În particular, e
adevărat, atunci am perceput-o ca pe o opinie tendenţioasă,
de rea-credinţă (ştiind că Al. Piru e prieten cu oficialităţile
comuniste vrâncene). Între timp am uitat-o cu desăvârşire.
La Focşani, Al. Piru era mereu citat în 1989 cu această
“caracterizare” a lui şi ajunsese să mă amuze (era transformată
în judecată... politică). Al. Piru, strălucit istoric al
literaturii române scrise până la începutul secolului 20,
n-avea “organ” pentru poezia contemporană, a recunoscut
chiar el, era un băgător de seamă, pe cât de didacticist pe
atât de arogant şi, din păcate, oportunist (cum e azi un Alex
Ştefănescu). Au apărut atunci cronici cu adevărat importante
la cărţile mele, care au minimalizat de la sine şi
“caracterizarea” lui Al. Piru. De curiozitate, găsiţi în referinţele
critice al primei mele antologii, “Cantonul 248”
(Editura Vinea, 2005) şi opiniile a doi critici adevăraţi de
poezie, care se referă direct la “caracterizarea” lui Al. Piru.
Iată ce scria Gh. Grigurcu (în “Viaţa Românească” din
septembrie 1989): «Tânărul poet e un antitradiţionalist, un
spirit dizolvant în raport cu convenţiile de simţire şi de
limbaj, exact la antipodul impresiei ciudate a lui Al. Piru,
care-l socoate “fără îndrăzneli, cuminte, practicând un
tradiţionalism abia camuflat”. Abia camuflată e atitudinea
contrară! Vizând de la bun început a şarja suprastructura
vizionară, perspectiva mitică a “trecutului”, porneşte de la
structura existenţial consacrată, de la codul percepţiilor şi
semnificaţiilor naturiste asupra cărora îşi exercită acţiunea
stilistic deformatoare» etc. Iar Nicolae Manolescu atrăgea
atenţia, răspunzându-i explicit lui Al. Piru, că poezia mea e
dominată de memorie, de fapt, şi că sunt orientat către aşazisul
retro al postmodernismului actual (în România
literară” din 4 mai 1989).
C.I.U:S-a spus deseori că la dv. totul se transformă în
mitologie. Ca sa fiu sincer, profesorul de limbă românească
din mine se revoltă în faţa unor bufonade, dar se şi bucură
şi este uimit de asocierea dintre Ulise, Dionisos, minotaur şi
argonauţii care intră în scena de la Cantonul 248. Efectele
nu sunt caricaturale, ci, mai degrabă, de un fabulos grecoadjudean,
dar un fabulos totuşi. Aţi dorit să creaţi, mai ales
în primele volume, o poezie ludică sau mitică?
L.I.S:Bufonadă? “Demitizarea” de care s-a tot vorbit în
legătură cu poezia optzecistă (care e recognoscibilă, deja
optzecismul are paradigma lui) e şi o reacţie naturală literară
la poezia scrisă până în anii ’80, se ajunsese la un moment
de exasperare calofilă, de manierizare în gol a poeziei
originale. Demitizarea, ironia autoreferenţială optzecistă a
spart calapoadele poeziei româneşti, a reluat legătura directă
cu avangarda, abandonată după 1944, inclusiv la poezia
experimentală, şi a propus o poezie mai accesibilă cititorului
de azi, mai reală, mai legată de cotidian, de prozaism. Că la
mijloc e o poezie ludică sau mitică, nu are nici o importanţă...
Ce mă surprinde în cazul meu e că mi s-a pus această
ştampilă, că transform totul în mitologie si atât. Se vede de
la o poştă că nu sunt citit. Modelul mitologic a fost o etapă
din scrisul meu. Se poate simţi perfect asta azi, când am
publicat prima mea antologie, intitulată “Cantonul 248”.
Fiecare carte a mea (sunt zece volume originale de toate) a
însemnat o etapă arsă. Fiecare carte a mea e altceva. Un ochi
critic atent (dar eu n-am avut şansa să-mi găsesc un critic
admirator, care să mă susţină public permanent) n-are cum
să nu constate că etapa mitologică e cuprinsă numai în
primul volum, “La fanion” (şi într-un ciclu al volumului
“Post-ospicii”, intitulat “Amintiri adjudene”, preluat din
sertar). De regulă evit instinctiv repetarea, evit “formulele”
(există şi această posibilitate, să te rescrii în aceeaşi formulă,
“demitizantă” în cazul meu, să te impui ca atare; la mine
însă versurile s-au dezvoltat de la sine din versuri, au crescut
natural o dată cu vârsta, sau au scăzut, conţinutul s-a
schimbat după asimilări personale, contând şi experienţa la
masa de citit, nu numai experienţa de viaţă). Altfel, nu
înţeleg ce e rău faptul că în versurile mele “fabulosul” ocupă
un loc de frunte, alături de “concret”, contrariile se atrag.
C.I.U:Credeţi cu adevărat că bunicul din Macedonia v-a
transmis, odată cu numele, şi stoicismul, pe care-l etalaţi în
„Jurnal stoic”, ”Contrajurnal” etc.? Stoicii propagau, pe
plan etic, supunerea faţă de soartă, eliberarea de pasiuni.
Nu sunteţi un astfel de stoic. Atunci?
L.I.S:Depinde din ce parte a stoicismului priviţi. Pentru
stoici virtutea a fost singurul bun adevărat, la fel şi la mine
(n-am bogăţii, îmi sunt indiferente gloria şi cariera). Mai
mult, obsesia sinuciderii la mine are legătură cu stoicismul.
Stoicii au fost fermi, curajoşi, oameni dintr-o bucată, de o
tărie morală şi sufletească ieşită din comun, “neclintiţi în
faţa vicisitudinilor sorţii”. Personal, sunt fatalist, mă resemnez
în faţa sorţii de când mă ştiu, cred în “aşa mi-a fost scris
să păţesc”, “dacă aşa a vrut Dumnezeu” (e adevărat însă, nu
mă supun în faţa oamenilor abuzivi, deşi-mi întorc şi al
doilea obraz, altă probă de stoicism, nu de credincios).
“Stoic” se regăseşte în numele de familie, moştenit de la
tatăl tatălui meu, aromân din Macedonia lui Alexandru cel
Mare (a trecut în anii ’20 Dunărea din Bulgaria sub burta
unui măgar, urmărit ca revoluţionar, într-o mişcare de
eliberare a mecedonenilor aromâni), predestinat sau nu. Sunt
un contemplativ (nu însă pasiv) şi-mi reprim cât pot
pasiunile (durerea, frica, pofta, plăcerea). Singurătatea şi
izolarea, la mine duse la extrem, au legătură cu stoicismul.
Etica stoică a reflectat criza sistemului sclavagist şi s-a
exprimat refugiindu-se într-un ideal iluzoriu. Sunt un model
al acestei etici, am reflectat criza sistemului comunist şi mam
refugiat în literatură, în reflecţie, în poezie în principal.
Mă recunosc în stoicismul târziu, “reformat” (al unui
Seneca, Epictet, Marc Aureliu), când s-a accentuat latura
idealistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei (care, sub această
formă, a influenţat începuturile creştinismului). Bravez,
totuşi: în viaţa de fiecare zi nu conştientizez această posibilă
filiaţie “prin sânge / strămoşi” la o... doctrină stoică.
C.I.U:Unii scriitori mai tineri, susţinuţi şi de critici cunoscuţi
sau directori de publicaţii, au adus insulte grave
memoriei lui Eminescu. Dv. cum credeţi că trebuie citit
Eminescu? Sau dacă mai merită acest efort…
L.I.S:M-am exprimat public în prea dese rânduri, să mai
plusez aici: Eminescu rămâne poetul nostru de căpătâi,
sensibilitatea poporul român (aceea de profunzime) se
identifică de o sută de ani cu el – ce ne batem capul că
ultima generaţie de poeţi, de pildă, are această lipsă, a
receptării lui (fie ea susţinută şi de critici demisionari
cunoscuţi, care... revizuiesc istoria literară după gustul
actual, aruncând la coş criteriul estetic, rămânând fără
criterii de valorizare)? Totul se limitează azi la “Nu-mi
place Eminescu”. Penibil! Atâta pagubă că “nu le place”
(cui?). Că nu ţin cont nici măcar de butada “Ce ţie nu-ţi
place, altuia nu-i face”. Totul e trecător, Eminescu a avut
mereu parte de contestatari (şmecheri nevoie mare, care-şi
fac un nume contestându-l) şi a ieşit învingător, peren,
“nemuritor şi rece” (să rămân la formula didactică)... Ce
importanţă are ce crede o mână de nou veniţi chipurile
nonconformişti (de fapt, nişte laşi iresponsabili în viaţa
publică) despre Eminescu? Suntem o cultură mică (nu
minoră), dar avem o poezie mare scrisă în limba română
(din păcate, inaccesibilă poeziei universale), începând,
continuând şi sfârşind cu “blazonul Eminescu”, dacă pot să
spun aşa. Eu am slăbiciune pentru Eminescu de când mă
ştiu, nu numai pentru poet. Eminescu e şi un prozator unic şi
un publicist cu adevărat fără pereche (chiar dacă azi adepţii
“corectitudinii politice” îl blamează pentru... clarviziune).
C.I.U:Am constatat că în poezia dv., la fel ca în poveştile lui
Creangă, scrisul se îmbină perfect cu vorbitul, oralitatea
versurilor fiind o trăsătură esenţială.Credeţi că în acest
mod metafora este mai bine percepută de cititor?
L.I.S:Insolitul versurilor mele a fost legat de acest aspect,
prozaic, al “oralităţii” ei. În toate zece volumele mele de
versuri se poate afirma că “oralitatea” e o “trăsătură esenţială”,
ea e recognoscibilă, chiar dacă am schimbat registre de
la o vârstă la alta. “Oralitatea” mea s-a transmis la un Ioan
Es. Pop (mare vedetă azi;criticii uită din pulpana cui şi-a
dezvoltat poezia, crezând că a început poezia “nouă” cu el),
cel mai iubit dintre poeţii impuşi după Revoluţie, el a
asimilat-o (la suprafaţă, însă) cu succes. Nu e vorba de o
percepere mai bună a metaforei (optzeciştii au marginalizat
rolul metaforei în poezie, dacă n-au eliminat-o de tot din
versurile lor), ci de un discurs liber, cotidian, autentic, al
“omului de pe stradă”. Am încercat să fiu firesc în tot ce
scriu, să mă exprim direct, “cuvintele potrivite” să se scrie
singure, să aibă un sens.
C.I.U:Carl Sandburg spunea că „poezia este jurnalul unui
animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”.
Din această falsă definiţie, ce s-ar potrivi poeziei dv.?
L.I.S:Îmi amintiţi de prezentarea făcută poeziei mele din
revista “Familia”, din 1974 (pe când aveam 24 de ani),
semnată de Ştefan Aug. Doinaş. Fără doar şi poate poezia
mea e un jurnal, “jurnalul unui animal” care vrea să acopere
“totul” (în limitele mele de percepţie). E superb spus că
poetul e un animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să
zboare. De altfel, unul din volumele mele (apărut în anul
apocalipsei personale neîntâmplate, în 2000), se intitulează
“Poemul animal”. Iar ultimul meu volum de versuri ar putea
să se intituleze “Jurnalul unui neadaptat”, am în sertare
poeme-jurnal (las la o parte faptul că volumele “Poeme
aristocrate” şi “Post-ospicii” cuprind poeme-jurnal, datate,
începute cu ziua, luna, anul şi ora, sau că în volumul
“Jurnalul stoic” am o secţiune intitulată “Addenda LIS”,
care e jurnal în versuri; de altfel, şi în volumul “Jurnalul
unui martor” am o asemenea secţiune, în versuri). Pot să
conştientizez acum că poezia mea e o un jurnal de “stări”,
copii ale realităţii sau “vizionare”
C.I.U: Din toate volumele reiese o dorinţă irepresibilă de a
comunica mult şi repede ca şi cum „timpul n-ar mai avea
răbdare”. Explicaţi, vă rog.
L.I.S:O observaţie semnificativă – chiar aşa stau lucrurile,
am momente când am această dorinţă irepresibilă să scriu,
să las mărturie ce simt, ce mă doare, ce-mi place sau
displace, ce opinie am asupra condiţiei mele, în particular,
sau a lumii, în general. E însă o comunicare cu mine însumi,
exclusiv. Nu mă interesează dacă va fi vreodată citită
“impresia” mea scrisă, eu m-am eliberat la masa de scris de
ceva stresant “care stătea în mine şi voia să iasă” (rău, bun).
Normal ar fi să fac tot posibilul să comunic şi cu
“exteriorul” meu (să caut cititori avizaţi, adică, să-i incit la
lectură), nu numai cu “interiorul” meu “narcisist”, să le comunic
“revelaţiile” (“meditaţiile”) mele. N-am însă această
abilitate de a-mi face publicitate, sunt şi timid (aşa cum sunt
timid în viaţa socială). Dacă ar exista agentul literar de tip
occidental, care să-mi popularizeze scrisul, să încheie
“contracte de fidelitate”, să fie cel ce intermediază între
mine şi cititor sau să fie moderator de comunicare publică a
scrisului meu, ar fi ideal. Dar m-am împăcat cu gândul că
scrisul meu nu are succes... Şi că reţeta de succes ţi-o
asigură un “spate acoperit”, o “echipă de lobby”, o filieră de
“organizaţii secrete” (unde cotizezi) care manipulează
publicul, sau o gaşcă dominantă peste lumea literară – ceea
ce chiar că nu e cazul la mine.
C.I.U:Ce criză (întâmplare sau situaţie) v-a marcat activitatea
poetică sau cea personală?
L.I.S:Marcat cu adevărat am fost de harta mea astrală,
implacabilă. Conform previziunilor astrologice, m-am născut
cu “Lună-Saturn în Casa a 8-a şi cu Ascedentul în
progresie”, adică am gânduri, accentuate periodic, de
sinucidere... Mai rău, se pare că am moştenit un blestem în
familie, din partea mamei (ea a murit trăsnită în bucătăria de
vară la Cantonul 248, când eu aveam un an şi patru luni; am
fost crescut de o a doua mamă), care a avut un frate
sinucigaş (s-a aruncat înaintea trenului), un alt frate a fost
ucis de tren, când traversa linia ferată pe viscol la Cantonul
248, iar mama mamei mele a murit în biserică la Adjudu
Vechi (biserică fiind obligată să se resfinţească, să nu fie
închisă) şi primul copil al mamei mele a murit de deochi la
şase luni (eu îi port prenumele, se numea Livia; la Adjudu
Vechi prenumele copiilor morţi de mici sunt preluate de
copiii care se nasc după ei; în acte eu sunt numai Ioan, dar în
familie mi s-a spus numai Liviu)... În “activitatea poetică”,
m-a marcat faptul că nu am putut să debutez editorial, cu o
carte a mea, decât la 30 de ani – pe când în sertar aveam
definitivate 12 volume în manuscris. În anii ’70 se debuta
editorial numai prin concurs. A trebuit să aştept şase ani să
fie acceptat scrisul meu de poezie (marcă obişnuită a
optzecismului, mai apoi), de către cei din jurii, poeţi şi
critici importanţi. Până să apar cu o carte a mea (“La
fanion”, Editura Albatros), am apărut în două “Caiete ale
debutanţilor”, la aceeaşi editură, cu selecţii de poeme.
Vrând, nevrând, sunt un precursor al optzecismului, dezvoltat
de unul singur la Focşani, departe de centrele studenţeşti
sau de Cenaclul de Luni bucureştean. Frustrările acelor ani
s-au răzbunat după aceea, având totuşi şansa să prind un tren
de care nu auzise nimeni (al paradigmei optzeciste). Dar şi
azi mă simt un “bătrân veteran” (însingurat, izolat, neinclus
în găştile literare cotidiene din marile oraşe; nu contează că
de 15 ani locuiesc la Bucureşti) pe câmpiile de luptă
optzeciste, născut în 1950 (în majoritate, optzeciştii sunt mai
mici decât mine cu 5-10 ani)..
C.I.U:În mediul scriitoricesc în care trăiţi, substasntivul
ONOARE mai are vreun sens? Dar ciocoismul în literatură
cum l-aţi descrie?
L.I.S:Ce întrebare... “Onoare” (cu O mare) - dumnezeule
mare, pe ce lume trăim? A avut vreodată vreun sens acest
cuvânt în lumea literară, cu adevărat? Compromisul
meschin, interesul personal, conformismul, oportunismul,
laşitatea, “capul la cutie” au legătură cu Onoarea? Aceste
cuvinte sunt majoritare... Plus ciocoismul (sau toate la un
loc au legătură cu ciocoismul), care e la mare... onoare în
România şi în lumea literară (din vremea lui N. Filimon:
avem ciocoi vechi şi ciocoi noi, mereu reciclaţi în “istorie”).
Şi nu numai la nivel de mediocrităţi scriitoriceşti cu funcţii.
După Revoluţie s-au reciclat foştii ciocoi comunişti (scriitori
activişti PCR şi securişti sau colaboratori cu Securitatea) în
ciocoi democraţi, ei sunt mereu în fruntea breslei, la
Uniunea Scriitorilor sau la o revistă literară fanion. Mulţi
(nu toţi, nu generalizez) s-au îmbogăţit pe seama exploatării
operelor literare ale colegilor lor scriitori (patroni-editori).
Alţii, critici, “care au rezistat prin cultură în comunism”,
s-au ciocoit dând de gustul puterii literare (puşi în funcţiicheie;
sau pretinzând bani grei de la cei cărora le scrie o
cronică favorabilă sau o prefaţă; sau care scriu manuale
şcolare pe saci de bani), sau dând de gustul puterii politice:
aroganţa lor e deplorabilă. Azi “onorabil” e cel pus în
fruntea bucatelor, care taie şi spânzură, nu scriitorul muritor
de rând de valoare, care are principii şi se conduce după un
cod moral.
C.I.U:La vârsta pe care o aveţi, vă puteţi uita înapoi cu
mândrie şi să exclamaţi:„Iată poeţii x, y, z sunt, într-un fel,
creaţia mea”! Dar „înapoi cu mânie” la ce v-aţi putea
uita?
L.I.S:Am o lungă serie de poeţi debutaţi de mine, fie într-o
revistă (la revistele la care am lucrat, “Contrapunct” şi
“Viaţa Românească”, să rămân doar la exemplul lor), fie
premiindu-i la concursuri naţionale, la care am fost
preşedinte de juriu (de la concursul “Aurel Dumitraşcu”,
pentru cartea de debut, la concursul “D. Bolintineanu” sau,
mai nou, “Costache Conachi”, pentru cicluri masive de
versuri), de la Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Sorin Gherguţ şi
Dan Coman, la Teodor Dună şi Oana Călălina Ninu. Din
păcate, nu-mi place să-i mai enumăr (deşi sunt lideri ai
promoţiilor postcomuniste; cei cărora le-am dat eu premiul I
sau marele premiu sunt azi nume recunoscute în noua
poezie), nerămânându-mi prieteni, din contră. Am şi un
talent special, de a le deveni antipatic de la un moment dat,
după ce mă despart de ei public, dintr-un motiv sau altul (în
special legat de involuţia lor morală publică). Un caz
incredibil pentru mine rămâne Elena Vladăreanu (atotprezentă
azi în clasamentele de ultimă oră) – eu i-am şi
definitivat volumul de debut, în particular, nu numai că am
fost preşedinte de juriu când am debutat-o editorial
(aducându-i “peste rând” volumul în concurs), şi azi ea îmi
e... duşman, de o rea-credinţă publică flagrantă. Nu spun că
niciodată Elena Vlădăreanu, nicăieri, nu a amintit că a fost
“într-un fel, creaţia mea” (să vă citez) şi că, în schimb, îi
arată cu degetul ca... binefăcători ai ei pe... alţii, cu care n-a
avut de a face. Nu-mi bat capul cu Elena Vlădăreanu (un
poet fără caracter; degeaba ai talent dacă nu ai coloană
vertebrală; şi-a dat în petic şi cu ocazia înscenării “Cazului
Viaţa Românească – PaulGoma – antisemitism - LIS-USR”,
când ea era şeful paginii de cultură la ziarul “Averea” şi a
refuzat să-l mediatizeze, stupefiind inclusiv conducerea
redacţiei, să nu cumva să-l deranjeze pe “preşedintele USR”
N. Manolescu, care tocmai îi aprobase apariţia unei cărţi la
editura USR), dar dacă tot am fost pus de Dumneavoastră,
aici, în situaţia să privesc înapoi cu mânie... Nu doresc nici o
recunoştinţă din partea celor pe care i-am ajutat să debuteze,
descoperindu-le cu bucurie valoarea “ca poeţi”, dar nici nu
pot să accept să fiu nedreptăţit sau înjurat de cei cărora
le-am făcut un bine, totuşi..
C.I.U:Sunteţi de acord cu împărţirea scriitorilor pe
generaţii? Trebuie neapărat să ai nişte ani pentru a fi
valoros? Trebuie să aparţii unui grup limitat sau unei găşti
pentru a avea succes?
L.I.S:Cred cu adevărat în scriitorii singuratici, nealiniaţi, cu
personalitate accentuată, fără spate acoperit, nemembri
cotizanţi ai unei găşti sau “generaţii”. Fără doar şi poate, o
gaşcă te poate promova cu succes, literatura română actuală
s-a tribalizat semnificativ... Mai rămâne să apară şi gaşca
homosexualilor şi lesbienelor, declarată ca atare public (cu
succes asigurat) şi i-am ajuns din urmă pe occidentali. Vă
asigur însă că eu iau lumea literară aşa cum e. Împărţirea pe
generaţii are sens pentru o istorie literară, pentru o recunoaştere
critică a unei tendinţe, direcţie, curent, paradigmă.
Fiindcă e şi o creştere în timp a gustului receptorului literar
(cititor avizat), nu numai o creştere în sensibilitate a
creatorului original. Când spui “optzecist” sau “şaptezecist”
sau “douămiist” ştii la ce fel de tip de poezie te referi, sau la
ce fel de tip de poet, sunt trăsături generale care converg pe
o etapă de timp consumată, pe treizeci de ani (generaţia,
care asigură cristalizarea unui canon literar), pe zece ani
(promoţia), sau mai nou pe cinci ani (ultimii veniţi), când se
schimbă “mesajul”, “moda”, “modelul şi motivaţia”.. Dacă-l
asculţi pe un Ion Bogdan Lefter, îţi spune că nu există decât
generaţia de 30 de ani optzecistă (care cuprinde nu numai
optzeciştii, ci şi nouăzeciştii şi douămiiştii – ea ar trebui să
dureze până în 2010), care a trasat graniţa cu
neomodernismul şi a impus postmodernismul. Dacă te iei
după Marin Mincu însă, generaţia optzecistă postmodernă
nici nu există, neimpunând o paradigmă în poezie (ceea ce e
complet fals; poezia apărută din jurul anilor ’80 până azi are
legătură cu autenticismul, cu descoperirea autoreferenţialismului
şi biografismului, o poezie a antropocentrismulului)...
Mă mai întrebaţi dacă trebuie să împlineşti “nişte ani”
pentru a fi valoros. Nu sunt sigur că am înţeles ce vreţi să
spuneţi – poţi să împlineşti şi o sută de ani şi să nu fii
valoros în ceea ce publici, sau poţi să ai până în 25 de ani
(cum au cei ce constituie promoţia douămiistă) şi să dai
lovitura, atrăgând superlative asupra ta. O problemă insurmontabilă
actuală e legată de aruncarea criteriului estetic la
coş de către noii veniţi în literatura română. Tot repet, nu se
va mai şti în curând ce înseamnă a fi valoros, în absenţa
criteriului de departajare estetic. S-ar putea să nu mai
conteze de aici înainte decât emoţia viscerală la citirea unor
versuri licenţioase (cu care şochează douămiiştii, cu sex
explicit, “pe româneşte”), Doamne fereşte, cum se întâmplă
azi – care-ţi asigură doza de succes, provocând cititorul /
ascultătorul (că apar şi cărţi însoţite de CD-R, cu poemele
cărţii citite de autor). Şi când succesul ieftin devine un drog,
nu mai e nimic de făcut... Termenul de “valoare” s-a
demonetizat, ca şi acela de “poet” (e “poet” azi orice
“scârţa-scârţa” care scrie “versuri”).
C.I.U:V-aţi arătat, chiar aţi declarat, că sunteţi un răzvrătit,
un incomod. Este adevărat sau folosiţi doar o mască
pentru publicitate? Pun această întrebare deoarece la un
moment dat exprimaţi „pofta de mărturisire publică”, iar la
alt moment „oroarea” de publicitate. Când sunteţi cel real?
L.I.S:“Mă exprim pe mine” în diferite ipostaze (în poezie,
proză, teatru, jurnal sau publicistică şi eseu), prin mărturisiri
publice sincere, pe paliere profesionale diferite. Ce legătură
are literatura pe care o scriu şi o public (în tiraje care nu
contează, depinde de editor) cu... publicitatea? Toţi scriitorii
lumii înseamnă că scriu pentru a-şi face... publicitate? Sau
îşi fac publicitate... publicând ce scriu? Ar trebui să ţinem în
sertar ceea ce scriem, să nu fim... acuzaţi că ne facem
publicitate aşa? Dumneavoastră, Domnule Culiţă Ioan
Uşurelu, ca romancier, asta faceţi? Nu reuşesc să leg,
totodată... publicitatea, de felul meu de a fi, răzvrătit sau
incomod (care ar trebui să rămână secret?).“Când sunteţi cel
real?”, mă întrebaţi. Habar nu am la ce vă referiţi. Ce
importanţă are dacă pe mine nu mă interesează publicitatea,
dacă scriu (şi public; deşi nu public tot, am sertare pline de
versuri, de jurnal şi publicistică) numai “pentru sufletul
meu”, intrat în competiţie cu mine însumi, pariind pe o carte
sau alta? Dacă sunt citit sau nu, atâta pagubă. Am tot
subliniat, scrisul pentru mine are şi un rol terapeutic, datorită
lui nu m-am sinucis până azi (nu e o vorbă în vânt). Pur
şi simplu scrisul la mine e o chestiune personală, care mă
priveşte în exclusivitate, nu dau socoteală nimănui pentru
ceea ce fac. Eu sunt aşa cum sunt, o carte deschisă, n-am
nici o mască publicitară pe faţă, din contră. N-am nimic de
ascuns. Îmi place să cred că în vizita mea trecătoare pe
această planetă (care a durat până azi 55 de ani şi nu-mi
doresc să mai continue mult, ajungându-mi această aventură
fără cap şi coadă, într-o societate dezabuzată) sunt un model
oarecare de supravieţuire prin ceea am scris şi ce scriu –
fiecare scriitor e un exemplu în acest sens, mai mult sau mai
puţin interesant.
C.I.U:Credeţi în destin ? Ce perioadă a vieţii aţi dori să
ştergeţi cu buretele?
L.I.S:Sunt stoic prin numele moştenit (Stoiciu), nu? Cred în
destin. Să şterg cu buretele o perioadă a vieţii mele? Poate
perioada boemei mele, din prima tinereţe (cuprinse între
1967-1975), când sentimentul de ratare pe toate planurile s-a
ridicat până la cer, cu atât mai mult cu cât n-am reuşit atunci
să duc la capăt nici măcar două tentative de sinucidere, când
aveam 23 de ani – dar dacă aş şterge-o, n-ar mai avea nici
un haz viaţa mea, în general. Aşa că nu doresc s-o şterg.
Dacă-mi pare rău de ceva din acea perioadă (o spun doar ca
fapt divers), e că nu mi-am terminat studiile superioare, nu
pentru a parveni în viaţa de zi cu zi, Doamne fereşte (de
aceea nici nu m-am omorât cu firea să le termin, să fiu sigur
că nu parvin, că nu sunt îndepărtat de la masa de scris de o
carieră pe plan social-politic, dând de gustul puterii şi al
compromisului previzibil imoral, în vremuri tulburi comuniste),
ci pentru a nu mai îndura umilinţele nemeritate la
care am fost supus până azi din acest motiv... Altfel, în plan
secundar, aş fi dorit să şterg cu buretele “răul din mine” (sau
ce o fi), care nu m-a lăsat să mă bucur de viaţă. Şi mai ales
aş fi dorit să-mi şterg perioadele de suferinţă exacerbată
(care atingea praguri ale nebuniei) de după o despărţire de
femeia iubită, sau de după o trădare, de neiertat.
C.I.U:Care va fi viitorul poeziei dv. şi al culturii româneşti
odată cu intrarea în UE?
L.I.S:Care e viitorul poeţilor care au murit până azi? Cine-i
mai citeşte, cine le mai cultivă amintirea? Doar poeţii care
au norocul să fie cuprinşi în manualele şcolare şi în cursurile
studenţeşti mai au un viitor, dar şi acela relativ (schimbându-
se gusturile). Întâmplător am şi eu un capitol dedicat
într-un manual de liceu alternativ (semnat de Doina Ruşti,
scriitoare; deşi nu sunt trecut explicit cu numele în programa
şcolară emisă de Ministerul Învăţământului, că e şi la acest
nivel vorba de o mafie), dar eu nu am cum să depăşesc faza
de a rămâne un nume pe o carte a mea sau a altuia, de
critică, sau într-o istorie literară, sau pe un sertar prăfuit de
bibliotecă... Dacă n-a fost să fiu un scriitor de succes, dacă
Dumnezeu mi-a dat numai cât mi-a dat, ce rost are să mă
intereseze... posteritatea? După ce mor e egal cu zero totul...
Ce viitor? Poate dacă voi scrie şi pe lumea cealaltă poezie...
Dinspre viitorul literaturii române o dată intraţi în Uniunea
Europeană? În condiţiile în care limba română (care determină
literatura română) nu are nici un viitor, ce viitor poate
să aibă literatura română? La margine de imperiu, cu o
limba română minoritară (pe moarte, o dată ce limba
dominantă în cadrul UE va fi o limbă de circulaţie internaţională,
probabil engleza, care profită şi de impactul Internetului),
literatura română nu va conta, cum n-a contat nici
până azi, în afara UE. Chiar dacă poezia română este
recunoscută ca remarcabilă de către cei avizaţi în domeniul
literaturilor comparate. Se vor impune câteva nume de
scriitori “de origine română” în viitor, care vor scrie în
limba dominantă a UE, nu în limba română – cum s-a întâmplat
şi până azi (Eliade-Cioran-Ionesco), nimic nou.
C.I.U:Aţi avut momente când poezia vi s-a părut o simplă
inutilitate? Dacă da, de ce aţi continuat? Dacă nu, care este
importanţa acestui mod special de exprimare?Se mai scrie
poezie bună în 2005?
L.I.S:Mie totul mi se pare o inutilitate pe lumea asta,
considerând şi civilizaţiile trecătoare, nu numai “oamenii, cu
steaua lor”. Dar dacă aşa am fost lăsat / născut, ce să fac?
Dacă nu mi-a fost dat să mă sinucid de mic, am intrat în
rândul lumii şi mi-am urmat... vocaţia (descoperită după
tribulaţii, la un moment dat), aceasta de a sta la masa de
scris şi de citit, având conştiinţa inutilităţii şi neîncrederii în
tot ce întreprind. Deşi m-am iluzionat că poezia are legătură
directă cu Dumnezeu şi merită să te sacrifici pe altarul ei...
Vă spun singur că, din punctul meu de vedere de azi, nu
merită acest sacrificiu. Dar merită să îndrăzneşti să nu fii
inactiv mental, să încerci să te cunoşti, să meditezi şi să te
raportezi la celălalt scriind, să relevezi prin tine însuţi, prin
exemplul tău, o existenţă trecătoare, să încerci să înţelegi
dacă are vreun rost viaţa în sine – de aceea am continuat să
scriu, chiar împotriva voinţei. Mi-ar fi plăcut să n-am
această sensibilitate sufletească, să fiu un “om normal” şi
“să-mi trăiesc viaţa” bucurându-mă de orice fleac. N-a fost
să fie, la mine totul s-a complicat monstruos şi din cauza
poeziei... Prin “modul ei special de exprimare”, cum îi
spuneţi, poezia m-a înnobilat în particular (dar ăsta e
secretul meu), m-a făcut să cred că n-am trăit degeaba, că a
meritat să fac o vizită de 55 de ani, până azi, pe această
lume. Poezia m-a adunat până la urmă de pe drumuri, m-a
inclus într-o familie, mi-a dat un sens. Că în ochii lumii eu,
“ca poet”, pot fi arătat, eventual, ca un caraghios, asta e
altceva... Dacă se mai scrie “poezie bună” în 2005?
Bineînţeles că se scrie – fie de poeţii vechi, fie de poeţii noi.
Nu generalizaţi, uitându-vă la “douămiişti” ca la nişte poeţi
care şi-au bătut joc de poezia română, între ei sunt poeţi
autentici, care trebuie lăsaţi să se maturizeze. Cel puţin aşa
vreau să cred, că poeţii nou apăruţi (numiţi şi “apocaliptici”)
nu vor trage oblonul poeziei române. Fiindcă România are
acest noroc al continuităţii în poezie, chiar miraculos.
C.I.U:Vallejo spunea: “E o zi atât de tristă, încât versul
cade în proză”. Referindu-ne la poezia dv., ce credeţi despre
prozaismul în lirică?
L.I.S:Aşa cum vă subliniam, “optzeciştii” (chiar cu mine în
frunte) au impus “prozaismul în lirică” - fără să fie
descoperirea lor (un Mircea Ivănescu le-a fost pildă, să-l
pomenesc numai pe el), sincronizaţi “prin gust” şi cu poezia
anglo-americană. Când se va ajunge să se scrie simplu,
precum... prozaicul Homer, atunci se va încheia ciclul liric
(şi ciclul cosmic). Versul liber, în sine, a adus prozaismul în
lirică, doar că el a devenit mai accesibil cititorului prin
“optzecişti” (şi e şi mai accesibil prin “douămiişti”), după ce
metafora s-a subţiat şi versul a exprimat viaţa cotidiană “aşa
cum e, neînfrumseţată, reală”. E un câştig natural în poezie
acest “prozaism”, poezia e mai credibilă şi comunicarea
între poet şi “auditoriu” mult mai adevărată.
C.I.U:Aţi mai putea astăzi, în epoca de vârf a internetului,
să vă sacrificaţi pentru ideile şi credinţele tinereţii dv.
zbuciumate?
L.I.S:Azi pentru mine e un sacrificiu că mai sunt pe aici, că
n-am plecat pe lumea cealaltă (ajungându-mi, cu vârf şi
îndesat, cei 55 de ani de “staţionare” pe lumea asta).
Indiscutabil, “ideile şi credinţele tinereţii” aparţin epocii
comuniste în care am trăit, au meritul lor, merit azi depăşit,
dar pe baricadă am stat şi stau, să ştiţi, şi după Revoluţie,
aflat mereu în opoziţie (cu neajunsuri insurmontabile,
niciodată necâştigând nimic din asta) – mi-am consumat
energia apărând principii postcomuniste. Mai nou, mi-am
pierdut “funcţia” fiindcă am apărat libertatea de expresie
într-o revistă literară de tradiţie, opunându-mă cenzurării
unui text literar... Probabil până la moarte mă voi confrunta
cu asemenea poziţii publice intransigente, care mă pun în
situaţia de a mă sacrifica, neţinând cont de urmări. Am un
“cod moral” după care mă conduc intuitiv. Neinteresat de
“îmbogăţirea materială”, încerc să mă îmbunătăţesc spiritual
zi de zi..
C.I.U:La 55 de ani, mai trăieşte scriitorul entuziasmul
creaţiei sau merge pe drumul bătătorit al preocupărilor sale
dintotdeauna?
L.I.S:Recunosc, entuziasmul creaţiei a dispărut. Nu mă mai
pot motiva să continui nici măcar să scriu – şi dacă nu scriu,
nimic nu mai are sens pentru mine. Mereu îmi spun că e
rândul altora, eu mi-am făcut datoria, ce am avut de scris,
am scris...Chiar dacă lucrurile nu sunt atât de simple.
Fiecare vârstă fiind altceva la masa de scris. Trebuie să
repet: am acel orgoliu al scrisului, care mă face să mă
iluzionez că n-am trăit degeaba, de aceea mai scriu – nu că
s-a bătătorit o preocupare “dintotdeauna”. Dar la 55 de ani
nu fac decât “să-mi ţin mâna” la masa de scris. Nu mai am
impresia din tinereţe, că orice lucru e purtător de poezie pe
lumea asta. Nu mai văd nimic deosebit în afară, doar ce văd
în interiorul meu mă mai uimeşte. Mi s-au uzat simţurile
care provocau “entuziasmul creaţiei”. Acum las zilele să
treacă în nesimţire. Nu mai vreau nimic de la nimeni, şi cu
atât mai puţin de la mine însumi. Sunt în situaţia că nici lui
Dumnezeu n-am la ce să mă mai rog. Aştept să dispar
instantaneu, nu ştiu cum se poate întâmpla asta. Citesc de o
mie de ori mai mult (cărţi, reviste, texte ale altora), decât
scriu...
C.I.U:Credeţi că aveţi o „misie” specială pe pământ? Sau,
altfel spus, scriitorul - în general - are o menire aparte în
mijlocul pământenilor?
L.I.S:Scriitorul, în general, are “misia lui specială pe
pământ”, câtă vreme serveşte partea spirituală a “universului”
(rezumat în om, în suflet), până una-alta, parte spirituală
necunoscută, nevăzută, nemirosită, nepipăită, negustată...
Păcat că scrisul rămâne legat de limbă, că nu are acoperirea
unui act de creaţie plastică sau muzicală. Ţinând cont că
toate civilizaţiile se perpetuează prin “creaţia culturală”
(doar ea rămâne, dacă e perenă valoric), nu prin bunurile
materiale conjuncturale, e clar că şi scriitorul are o “menire
aparte în mijlocul pământenilor”. Creând, scriitorul e şi el
un dumnezeu sau un rege, pe care muritorii de rând îl
respectă (sau nu, ca pe orice dumnezeu sau rege), după
merit, trecându-l în patrimoniu. Scriitorul, dacă e “ales”, ne
deschide ochii şi asupra graţiei divine, care se exprimă prin
el. Puteţi concepe lumea fără scriitori? Câtă vreme cuvântul
se confundă cu transcendentul (Logosul universal) şi
scriitorul îl exploatează în scrierile lui, cum să nu crezi că
are o “misie specială pe pământ”?
C.I.U:Între un scriitor prost dar vertical şi un scriitor de
talent, dar mizerabil ca om, ce aţi alege, d-le Liviu Ioan
Stoiciu? Şi de ce?
L.I.S:Dacă vă referiţi la scriitorii în viaţă, “ca om” îl aleg pe
cel vertical, chiar dacă nu are valoare ca scriitor. Îi evit pe
scriitorii “mari” în viaţă (mai rău, îi arăt cu degetul,
transformându-i în duşmani), dovediţi a fi fără caracter.
Sigur, acestui gen de scriitor “de talent, dar mizerabil ca
om”, nu-i neg talentul (sau opera) din cauza compromisurilor
publice nedemne, dar nici nu uit cât de mizerabil e ca
om... Să fie clar, detest numai acţiunea publică a omului
(mare scriitor), nu faptul că e imoral în viaţa... conjugală. De
ce? Fiindcă instinctiv mă conduc în viaţă după repere
publice morale reale, nu după cai verzi pe pereţi. Cât e în
viaţă, contează caracterul omului în public, apoi opera lui.
După moartea “marelui” scriitor lipsit de caracter (“despre
morţi numai de bine”), încerc să dau un pic mai multă
greutate balanţei operei, crezând sincer că aşa e în viaţă,
puţini sunt puternici, verticali, că “om a fost şi el, şi cum
omul e supus greşelii... ”.
C.I.U:Simţiţi cum acest „Canton 248” a devenit
Humuleştii, Lancrămul şi Ipoteştii miilor de oameni care vă
citesc? Câtă legătură mai este totuşi între Liviu Ioan Stoiciu
şi Adjudul Vechi, Focşani şi Vrancea? Mai ales acum când
Doina Popa locuieşte din nou aici? E posibil ca urcând pe
culmile literaturii, să nu se mai vadă locul de unde aţi
plecat?
L.I.S:Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi; erau 248 de
kilometri de la Bucureşti până la Canton; un canton-locuinţă
de serviciu izolat, de câmpie, la 4 kilometri de oraşul Adjud
şi 2 kilometri de comună) rămâne buricul lumii pentru mine,
aici am copilărit, aici “m-am format” (profesorul focşănean
Ion Leu, fondator al revistei “Preocupări”, îmi sublinia că de
la Canton mi se trage sensibilitatea ultragiată şi tendinţa
absolută spre însingurare). Aici a fost paradisul meu pe care
l-am pierdut. Fireşte, Cantonul 248 (unde locuiau două
familii, separat şi unde era “cazarma muncitorilor”, ţărani
veniţi de departe să câştige cinstit o pâine amară, la întreţinerea
de cale ferată) e atotprezent în tot ce scriu, nu
contează că el nu mai există azi nici măcar ca ruină. M-a
“însemnat pe viaţă”, cum se spune, e locul la care mă întorc
în gând să mă reîncarc energetic, dezrădăcinat cum sunt.
Legătura cu fantoma Cantonului 248 (de până în anul 1967,
când am părăsit regiunea Bacău / judeţul Vrancea) rămâne
până la moarte, subconştientul nu mă lasă, în toate cărţile
mele amintirea lui e “firul roşu”. Nu are importanţă că
locuiesc azi la Kilometrul Zero, prea departe de Adjudu
Vechi (casa mea părintească e la Adjud şi azi), de Focşani şi
Vrancea, cu tot ce am aparţin acestor locuri natale... Cum să
nu se mai vadă locul de unde am plecat? Din contră, tânjesc
permanent după acest loc, Cantonul 248 e singurul luminos,
“nelocuit de oameni”... El face legătura între mine şi locurile
natale din regiunea Bacău şi judeţul Vrancea (Cantonul 248
a fost la graniţă lor). În privinţa prozatoarei Doina Popa,
soţie... aşa a fost să fie (nu sunt stoic degeaba, ştiţi, “îmi
accept destinul”), s-a întors la Focşani, la casa părintească,
lângă mama ei, bolnavă, imobilizată la pat, să o îngrijească.
Ba chiar s-a întors şi la locul de muncă postcomunist, la
Biblioteca Judeţeană, unde se simte “în apele ei”. Domiciliul
i-a rămas însă la Bucureşti, unde vine la două-trei săptămâni
pentru două-trei zile. Nu i-a plăcut Bucureştiul (cum nu-mi
place nici mie, nu ne-am putut adapta în lumea “Miticilor”
bucureşteni, Caragiale e stăpân aici, nu Eminescu;
mentalităţi incompatibile), deşi a locuit şi a avut locuri de
muncă printre scriitori... Dacă aş avea unde (dar eu nu mai
am un “acasă” nicăieri, nu mă mai simt bine cu mine însumi
oriunde aş fi, am senzaţia) şi dacă aş avea posibilitatea, aş
părăsi şi eu pentru totdeauna Bucureştiul, un loc nefast.
Uneori mă gândesc, nefericit, că României i-ar merge bine
dacă şi-ar schimba capitala în altă localitate, că Bucureştiul
îi poartă ghinion, aici e adunată parcă toată energia negativă
a românilor... Cu cât “îmbătrânesc” (deşi înlăuntrul meu am
rămas la 33 de ani), îmi doresc să locuiesc într-un loc înalt,
curat, cu oameni cu frică de Dumnezeu, probabil că mă
apropii de călugărie. În paranteză fie zis, nu ştiu ce s-ar face
şi românii, în general, fără rugăciunile cotidiene, respectate
cu sfinţenie, ale călugărilor noştri, rugăciuni care-l mai
îmbunează pe Dumnezeu.
C.I.U:La finalul discuţiei noastre, sigur nu vom vorbi
despre iubirile iniţiale, despre fiorii primei poezii. Aş vrea
să vă întreb doar despre ultimele iubiri, fie ele de ordin
personal, fie de ordin social, profesional etc. Este oare
nevoie de o distanţare spaţială sau temporală pentru ca
„primele iubiri” să mai coincidă cu ultimele? Ne putem
referi chiar şi la saltul calitativ (dacă a fost permanent de
calitate) ce cuprinde perioada de la douăzeci până la
cincizeci şi cinci de ani.
L.I.S:Vă mulţumesc pentru întrebări, sunteţi un scriitor
autentic – ultima întrebare e şi mai inspirată. Voi fi sincer
până la capăt. N-o să credeţi, dar exact în anul când am
împlinit 50 de ani (în 2000) am conştientizat că, de fapt, mă
repet nu numai în viaţa particulară. Îmi pare rău că nu vă pot
da amănunte, ne-am lungit şi aşa nepermis. În orice caz,
anul 2000 pentru mine a însemnat o schimbare de macaz.
Cu trei ani în urmă, în 1997, anunţasem public, intuitiv, că
mă voi sinucide în 2000, fără motiv (eram “împlinit, cât de
cât” pe plan literar, asta conta; îmi făcusem datoria
“omenească”, totodată, după 25 de ani de căsnicie, tocmai
sărbătorisem “nunta de argint”, la care mi-a fost naş poetul
Adrian Alui Gheorghe, aveam o casă a mea, o familie, un
copil care împlinise 25 de ani). În ultima clipă, în anul 2000,
când subconştientul îmi trăsese semnalul de alarmă că se
apropie moartea autoimpusă, m-am îndrăgostit brusc de un
“înger păzitor pedepsitor” şi am uitat de cumpăna de atunci
a sinuciderii. Am repetat, astfel, dar privit în oglindă,
răsturnat, anul 1973 (aveam 23 de ani), când am avut două
tentative de sinucidere, cum vă spuneam, dar după o primă
poveste de iubire şi de ratare... A coincis prima iubire, de la
23 de ani (din vremuri de boemă literară), cu ultima, de la
50 de ani (când eram împăcat moral, literar, material în viaţa
de zi cu zi)? Din şapte-opt în şapte-opt ani, enigmatic, harta
astrală mă pune în situaţii fără ieşire, îmi aduce asemenea
“sfârşituri şi începuturi” de destin. E o ciclicitate la mijloc.
Nu vă puteţi imagina prin ce suferinţe fizice extreme am
trecut din anul 2000 încoace. Habar nu am de ce mai sunt în
viaţă, de ce am lăsat zilele să treacă. Dar cum să o termin?
În septembrie 2005 mi-am declanşat o nouă numărătoare
inversă – şi în septembrie 2005 a izbucnit scandalul nedemn
“Viaţa Românească-Paul Goma-antisemitism” (o calomnie;
o înscenare pusă la cale de N. Manolescu să-şi spele
păcatele, etichetat fiind ca antisemit cu ani în urmă, abuziv,
în documente oficiale, să poată să-şi cureţe azi dosarul şi să
ajungă ambasador la UNESCO, la Paris) şi am uitat de
numărătoarea mea inversă, furat de peisaj... Din păcate, în
primii ani care urmează (am fost asigurat de un astrolog) voi
regreta crunt că nu m-am sinucis, aşteptându-mă o
nenorocire insuportabilă. Şi totuşi... Într-o viaţă de om am
înţeles că numai iubirea te poate salva. Iubirea are legătură
directă cu Dumnezeu. Dacă n-ai norocul să iubeşti şi să fii
iubit, speranţa de a te regăsi într-o zi în tine însuţi (cu atât
mai puţin în celălalt) dispare încetul cu încetul... Vă daţi
seama, la 55 de ani şi pe plan literar am devenit indiferent
faţă de tot ce mi se mai întâmplă (înţelegând în amănunt şi
care sunt dedesubturile scriitoriceşti în România), nu numai
în viaţa intimă de zi cu zi. Lumea merge mai departe, au
apărut noile generaţii de visători (şi de vizitatori pe această
lume), ale lor sunt iluziile... Cu de-al de mine nu mai e
nimic de făcut. Deşi e ceva în mine profund nemulţumit,
care nu mă lasă să trăiesc oricum, motiv pentru care continui
să stau la masa de scris şi citit...
Cuvinte cheie :
LIS e un poet de o factură aparte și o foarte interesantă personalitate.
Avem atâtea de învățat de la oameni ca ei...
Prețuire!
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, artistă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - scriitoare
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - scriitor
MIHAI KATIN - scriitor
GRIG SALVAN - scriitor, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru acest an au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor