CÂteva cuvinte despre poeziile Irinei Lucia

[ION IONESCU-BUCOVU]

   Câteva cuvinte despre POEZIILE IRINEI LUCIA MIHALCA

 

M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează  demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.

 Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă...” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului  în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme. Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” :

„Printre cuvinte şi gânduri, 

gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.

 
Pe firul ierbii ne creştem câmpul, 

cu norul singuratic pictăm un cer,

 
iar delta din trestia legănată în lungile tăceri. 

Vreau să te luminez, să mă luminezi, 

să renasc, 

să fim un glob de lumină,

 
de durere, de plăcere. 

Un foc viu în dansul cosmic, 

- eu, fiica Soarelui

-                     
două vase prin care curge nectarul iubirii! 

 

.................................................

Între chin şi sublim, o punte de nuferi, 

Totu-i un vis ce dispare în zori,

 
o fâşie din timp, 

şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde! 

Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele, 

Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”

Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.

Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule...” întrebările cad ca o cavalcadă :

„Ştii tu, omule,

când primăvara nu va mai fi doar o zi,

când florile-şi vor continua înflorirea,

când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

Ştii tu, omule,

când zâmbetul omului nu se va mai stinge,

când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,

când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,

În cruciada vânturilor,

fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,

prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

.......................................................

Sub picăturile din cer,

în primul vis îmbrăţişat sub stele,

simte iubirea,

Respiră pacea din adâncuri,

acolo unde

lumina a străpuns întunericul

pentru ca sufletul să-ţi încolţească

cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

 

 Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă.

„Iubirea şi moartea! 
Singura moarte dulce este din iubire, 
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare. 
Iubirea nu există, 
există doar o continuă căutare a ei! 
Un vis, în rest, suntem pe-aproape 
sau doar e în noi, 
pe diferite scări, de la om la om! 
Simţiri rare, 
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi! 

Din abisuri urci cu noaptea 
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă, 
Vrei să-ţi simt atingerile? 
Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai, 
Închid ochii 
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt! 
Umbroasă? Da, un om cu umbră 
- un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui, 
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ”

 

În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui :

"Din ochii visului şi taina luminii, 
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate, 
iar noi, 
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor 
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă."

Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete”  se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură :

„Iată lacrima unei fete

ajunsă într-un poem!

- Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi...

- Ambele! am să îţi spun...

 

Trecutul - mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo

căci fiecare primăvară e unică

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită. În urmă ruinele sunt

năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt,

 

Timpul nu trece

ci doar pe loc se învârte,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor destinul te trimite

spre porţi închise

iar mai târziu

după momentul zero

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine si din mine nici o urmă,

zâmbesc amar - Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate,

scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor,

un câmp de maci şi verdele trifoiului

(mult timp zadarnic ai căutat-o)

cândva acolo am stat,

acum eşti liber,

de fapt nuntit doar cu un vis

purtat de timp prin timp!”

Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman. Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite.

În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.

Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt  „traduse” în aromânește.

Nu-i urăm decât mult succes în urcușul  atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.

 

Ion Ionescu-Bucovu

[Sofia Sincă]

''Câteva cuvinte'' adevărate pentru poeta noastră Irina Lucia Mihalca. Adevăratele poem la ea le găsim, acolo unde spiritul poetic se desfăşoară între pasiune şi raţiune, chiar dacă uneori pe câte un fir vag epic. Este stilul Irinei.

Felicitări domnule profesor pentru remarcile făcute!

Stimă, Sofy!

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Sofy, pentru lectura si impresiile tale.

Cu pretuire, Irina

[Irina Lucia Mihalca]

Va multumesc, domnule Ion Ionescu Bucovu, pentru aplecarea asupra poemelor mele si impresiile pe marginea lor. Un gest deosebit  prin care m-ati surprins placut!

Cu pretuire, Irina Lucia

[Irina Lucia Mihalca]