Gramatica limbii române (II)

[Valeriu Anghel]

Ultima noutate: predicatul simplu versus predicatul complex

 

            Despre predicatul compus sau complex au vorbit cu mult înainte lingviștii ieșeni, iar academicianul Ion Coteanu în cel puțin două din lucrările sale. Noile gramatici rezolvă în sfârșit și această problemă niciodată tratată adecvat în gramaticile tradiționale.

            În funcție de structura sa, predicatul enunțării realizat prin verb poate fi simplu sau complex. Dacă morfemele predicativității (auxiliare, sufixe, desinențe) sunt atașate direct verbului avem predicatul simplu al enunțării („Elevul recită o poezie“). Predicatul complex este format dintr-un verb principal care poartă predicația semantică și un operator verbal aspectual, modal, pasiv sau copulativ, căruia i se atașează mărcile de flexiune („Ion poate citi o carte“, unde poate citi este predicat complex al enunțării, alcătuit din operatorul modal poate și verbul citi – complement direct al operatorului modal, o carte fiind complement direct al predicatului).

            Față de tradiția gramaticală, predicatul nominal se include în clasa mai largă a predicatului complex și se tratează alături de alte tipuri de predicate complexe a căror structură internă este analizabilă. Exemplu: „Ion poate continua să fie exigent“, unde predicatul complex al enunțării este alcătuit din operatorul modal poate, operatorul aspectual continua, care este complement direct al operatorului modal, operatorul copulativ să fie, care este complement direct al operatorului aspectual și numele predicativ exigent.

 

Scrierea corectă – obligație prevăzută de lege

 

Deși româna este considerată o limbă romanică, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, în scriere s‑a folosit, timp de patru secole, alfabetul chirilic, slavona fiind limba de cultură în partea răsăriteană a Europei. De aceea primele monumente literare româneşti au fost scrise cu alfabetul chirilic, până la alfabetul latin de astăzi folosind o vreme unul de tranziţie.

            Forma reproducerii grafice a cuvintelor a devenit subiect de dezbateri şi nemulţumiri încă de la începutul secolului XIX, proces care continuă şi astăzi. Bătălia s-a dat (şi se mai dă) între lingviştii care susţineau scrierea etimologică, cât mai aproape de forma etimonului latinesc, şi cei care pledau pentru o scriere fonetică. Alfabetul latin a fost introdus oficial în 1860, normele academice de scriere devenind obligatorii în 1881. După reformele ortografice din 1904 şi 1932, Academia simplifică ortografia limbii române în 1953, introducând scrierea cu „î“ şi „sînt“ în toate cuvintele (din 1965 – cu excepţia familiei lexicale a cuvântului „România“). În 1993 se revine la scrierea cu „â“ şi, după caz, „î“ și la „sunt“. Odată cu trecerea la scrierea în format electronic, limba română începe să fie desfigurată până la pierderea identităţii prin nefolosirea semnelor diacritice.

 

Fără semnele diacritice, limba română scrisă e alta

decât cea vorbită

 

            Folosirea semnelor diacritice în scrierea limbii române nu este un moft. Lipsa lor face din limba noastră una străină, de neînţeles atât pentru cei care o vorbesc, cât şi pentru europenii cu care suntem tot mai mult în contact direct. Iată ce iese din două versuri pe care copiii le învaţă din momentul în care încep să lege cuvintele în propoziţii: „Catelus cu parul cret / Fura rata din cotet“ sau dintr-un anunţ la un magazin angro: „Avem sarma ghimpata la sul“ pentru „sârmă ghimpată.“

            Până acum câţiva ani, cei care voiau să scrie la computer un „ă“, „â/î“, „ş“ sau „ţ“ nu puteau din motive tehnice. Obişnuindu-se cu o astfel de scriere, astăzi, când furnizorii internaţionali de software şi-au adaptat sistemele la caracterele alfabetului românesc, mulţi utilizatori de computere o ţin, din comoditate, tot „pe vechi“, justificându-se lamentabil: într-o Românie în care toate sunt pe „dos“, scrierea în format electronic „merge şi aşa“. Iar cei care îşi trimit mesaje pe Messenger, în majoritatea lor tineri, au ajuns să scrie într-un limbaj aproape încifrat, specific internetului, cu „sh“ în loc de „ş“, „tz“ în loc de „ț“ sau chiar „k“ în locul adverbului de comparație „ca“: „Te portzi k o tzatza, draga, fii shi tu mai deshteapta“.

            Cum să nu-şi maltrateze limba maternă dacă ditamai magistrații de la CSM îşi scriu în mesaje „4pezi“ în loc de „patrupezi“ (ce epitet pentru patru dintre colegii lor!), iar un post de televiziune tot afişează seara „Petrecere k’n lumea copiilor“ şi „Rezoomatul zilei“ fără ca cineva să-i sancţioneze pentru distrugerea celui mai important bun naţional.

            Cu toate că adaptarea calculatoarelor la caracterele alfabetului românesc s-a făcut de către producătorii de software încă din 2001, sarabanda maltratării limbii române continuă.

           

Legile de protecţie a limbii naţionale în mapa primarului

 

            Autoritatea care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii“ este Academia Română, se spune în Legea privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001. Până aici e foarte bine, dar ce se întâmplă cu cei care scriu şi vorbesc după ureche? Ca să-şi salveze onoarea, Parlamentul României (în care mulţi „se salută“ cu limba română, dar „nu vorbesc cu ea“, cum făcea Voltaire cu Divinitatea) a mai votat o Lege privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în formă electronică nr. 183/2006, în baza căreia ministrul comerţului şi tehnologiei informaţiei din vremea aceea a emis un ordin de respectare strictă a legii.

            Ultimele două acte normative stabilesc că autorităţile şi instituţiile publice, precum şi notarii publici au obligaţia de a utiliza codificarea standardizată a setului de caractere româneşti în documentele elaborate electronic, respectând semnele de punctuaţie şi de ortoepie aşa cum sunt ele definite în ediţiile actualizate ale dicţionarelor Academiei. „Pentru scrierea şi procesarea documentelor în fomră electronică în limba română se recomandă a se folosi tastatura românească în conformitate cu aranjamentul 1 de caractere din standardul SR 13392:2004 sau orice versiune actualizată a acesteia“ se spune în Legea nr. 183/2006. Sancţiunea se aplică netarului public sau, după caz, conducătorului autorităţii ori instituţiei publice vinovate de către... primar sau agentul de poliţie constatator, în conformitate cu procedurile Legii nr. 180/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor actualizată. De râsul curcilor: nu scriu ei corect profesorii de română şi-i pui pe poliţişti şi primari, că altă treabă n-au, să dea contravenţii pentru încălcarea unor norme lingvistice!

Reforme ortografice pe temeiuri ştiinţifice şi extralingvistice

 

            Ca să evităm alergarea agenților de poliție sau a primarilor, cu carnetul de amenzi în mâini, după jurnaliști (că doar pe aceștia îi mai citesc!), reamintim câteva repere din evoluția ortografiei și punctuației limbii române.

            Ultima reformă radicală din secolul trecut a fost cea din 1953, an în care Institutul de Lingvistică din București a publicat „Mic dicționar ortografic“. Atunci s-a generalizat scrierea cu „î“ în toate situațiile, deși sunetul provenea din toate vocalele latinești (campus>cîmp, ventus>vînt, rivus>rîu, fontana >fîntînă, unquam> încă) și principiul etimologic era imposibil de aplicat. La fel și cu formele flexionare ale verbului „a fi“ (sînt, sîntem, sînteți), modificarea fiind justificată istoric și continuând o tradiție mai veche. Pe deasupra, oglindea și pronunțarea cea mai răspândită atât în trecut, cât și în zilele noastre. După 40 de ani, în 1993, Academia a hotărât revenirea la „â“ și „sunt“, unii considerând că „î“ este de influență slavă, impus în timpul ocupației sovietice, deși sunetul îl avem și în numeroase cuvinte de origine traco-dacă: brâu, brânză, fărâmă, mânz, rânză, sâmbure, șopârlă. Travaliul acesta între „î“ și „â“ este clar de natură extraligvistică.

            Iată însă folosirea virgulei (semn de punctuație) pe criterii științifice, descrisă însă din perspectiva Gramaticii de bază a limbii române.

 

Conectori sintactici și conectori pragmatici

 

            Conectorii sunt elemente lingvistice caracterizate prin sensul lor abstract, lipsa flexiunii (sunt invariabili) și îndeplinesc diferite roluri sintactice. În clasa conectorilor se includ prepozițiile, conjuncțiile și elementele relative (pronume, adjective pronominale, adverbe). Conectorii sintactici asigură coeziunea grupurilor sintactice și ierarhizarea constituienților în interiorul acestor grupuri, în timp ce conectorii pragmatici stabilesc legături între componentele comunicării.

            Folosirea virgulei ca semn de punctuație poate fi imperativă (se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune deloc) sau facultativă (la latitudinea celui care scrie). Orice vorbitor în română de cultură medie ar trebui să știe că înainte de conjuncțiile dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă. Conjuncţia însă nu se pune niciodată între virgule când este în interiorul propoziţiei („Recomandările noastre nu au avut însă niciun rezultat“ şi nu „Recomandările noastre nu au avut, însă, niciun rezultat“). Supărătoare este şi folosirea locuţiunii adverbiale ca şi, care are funcţie comparativă, însemnând „la fel ca“ („Băiatul era, ca şi tatăl său, un impertinent“) în locul adverbului de comparaţie ca („Ca şi mod de exprimare era un incult“ în loc de „Ca mod de exprimare era un incult“).

            O altă greşeală impardonabilă este folosirea de mai multe ori a semnului exclamării (!) la sfârşitul enunţurilor exclamative de tipul „Să moară toţi duşmanii mei!!!!“ unde semnele care vin după primul îl anulează pe acesta. Semnul exclamării se scrie de mai multe ori doar pentru a marca creşterea graduală a intensităţii vocii, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului imperativ al comunicării:„−Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui!“ (Caragiale)

(va urma)

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumim, d-le Anghel! Necesare și utile informații, mai cu seamă acum, când multe dintre reguli s-au schimbat.

[Ion Lazăr da Coza]

Reverență, domnule profesor!

da Coza

[Valeriu Anghel]

Mulțumiri familiei Lazăr!

                  Prof. Valeriu Anghel