Textele participante la Concursul de poezie „Labirinturi autumnale” (partea a II-a)

[Vasilisia Lazăr]

Accesați

poeziile participante (partea I)

 

 

 

 

28. Dorinţele-năluci

 

Prin necuvinte-ţi spun că-mi este toamnă,

Am creanga ruginie şi sufletul brumat,

Dorinţele-năluci, aripile-şi destramă,

Le risipeşte vântul ce suflă-n scăpătat.

Şi număr tremurând cocori împerecheaţi

Ce-aşteaptă un semnal, o şoaptă de plecare,

Am gândurile duse, doi cai despiedicaţi

Ce-aleargă pe-o mirişte cu drumuri fără soare.

Un strop de ploaie rece îmi curge peste dor

Stingându-i fără milă şi ultima zvâcnire,

Visez ca tu să fii un sfânt sau vrăjitor

Şi să învii scânteia din trista mea simţire.

O clipă fără noimă se-aşează pe-a mea faţă

Devin parcă o mască de tragi-comedie,

Zâmbesc şi plâng, m-agăţ de-un fir de aţă

Şi-aş vrea să urc la tine, dar ora e pustie.

Te chem cu un cuvânt ce-a îngheţat prematur,

Hai, vino la răscruce, să vezi cum am dat vamă

Un suflet primenit şi un potir de aur,

Din care tu, iubite, să bei fără vreo teamă.

Prin necuvinte-ţi şterg suspinul dintre gânduri

Şi-alung din pomul vieţii o pasăre de pradă,

Încep să mă-ngrijesc de mugurii din ramuri

Şi mă închin la toamnă să fie iarăşi caldă.

 

29. Octombrie umblă fără anestezie

 

Cântecul acesta, iubite, îmi sângerează în orbite

deși de departe toamna a luat locul simfoniei,

sunt cărări pe care dragostea nu poate umbla

fără ca pasul unui sfânt să spargă mesajul criptic;

la îmbinarea unor capricii inima joacă rol dublu

pălmuiește pe interior râde apoi haotic

în liniștea îndesată cu pâlcuri de melancolie;

miezul nopții taie o oră din calendar –

ora noastră

sau poate tabloul atârnând nătâng

pe umerii mei goi;

octombrie umblă fără anestezie

în uterul durerii tumoarea crește,

unde sunt eu acutele dau iubirii metastaze,

aștept răsăritul să te găsesc

în trupul plăpând al poeziei

îngropând vise.

30. Mai trece o toamnă

Plâng ploile acum iubire,

castanii au înflorit din nou pentru tine,

pe jos în covorul de frunze,

simt pașii tăi,  fără urme.

 

Te caut în culori răvășite,

în fuioare de doruri și vise,

în tangouri de patimi cuprinse,

dansând pe covoarele ninse.

 

Te aștept și-n toamna asta iubire

cu părul albit lângă tâmple

în ploaia de frunze postume

pe o bancă uitată de lume.

 

Un leagăn în cânt de vioară

este crenguța înflorită brumară

amintind mereu de primăvară,

de speranțe care vor să renască.

 

Clepsidra scurge încă o toamnă

spre iarna fără primăvară,

vârtejul de frunze coboară

în spiritul care se înfioară.

 

Mai trece o toamnă...

31. Toamnă în noi

Aruncă toamna cu mere în noi,

Dulci canonade, zemoase şi bune,

Iar rodu-i bogat dup-o vară cu ploi:

Şi pere, gutui şi poamă şi prune.

 

Dansează toamna, dansează cu noi

Un vals celest , pe o muzică mută,

Vârtejuri de frunze se-adună puhoi

Şi vântul grăbit pe rând le sărută.

 

Se joacă toamna, glumeşte cu noi,

De după castani ne arunc-o ocheadă

Dar ochii-i sunt trişti : ca- n cincizeci şi doi

O iarnă-i urmează, cu ger şi zăpadă.

 

Mă doare în talpă un dor de-nceput,

Din toamnă să isc , să-mpletesc primăvară,

Şi pomi dezgoliţi cu flori să-mprumut

Şi fluturi să-nalţ, să danseze spre seară.

 

Dar toamna-i stăpână în toate şi-n noi,

În inimi ne picură aur şi miere,

În suflet presară tristeţi şi nevoi-

E toamnă eternă, nu-i doar o părere!

 

 

 

32. Alt început

Se năruie în frunze icoanele de verde

și umbrele pe ziduri, ca lacrimi, se preling.

Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde

și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

 

Risipă de culoare și noi – risipitorii

de timp și de lumina prin care am vâslit,

golind potirul sorții în jocul întâmplării,

nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

 

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,

de-acum or să colinde prin noi singurătăți.

Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,

triști, vom străbate frigul – străine jumătăți.

 

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,

cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,

îngenunchind sub geruri, pe buze cu-al tău nume,

să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit.

 

Și verzilor icoane din frunzele de ieri

le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

33. Toamna

Este anotimpul care

Te îndeamnă la visare,

La vara care-a trecut

Şi la vreun moment plăcut.

Iară site-ul mă îndeamnă

Să vin la concurs de toamnă.

Să ies din melancolie

Şi să scriu o poezie.

Dar sub cerul cenuşiu

Gândul meu este pustiu

Şi s-a mai răcit şi clima

Iar mie nu-mi iese rima.

Mai demult mă chinuiesc

Şi nimica nu găsesc.

Şi-alte zile s-au mai scurs,

Să particip la concurs,

Fără nicio poezie

Ar fi chiar o nebunie.

Dar oricum eu mă gândesc

Juriul cum să-l păcălesc

Să aprobe că-s înscris

Doar cu ce mai sus am scris.

Prin toamnă ca să răzbim

E bine să şi zâmbim.

 

 

 

34. Toamnă dulce și cuminte

Toamnă în culori bogate

Împarți terra-n jumătate,

Vântul îl trimiți la munte

Râului îi faci o punte,

 

Marea o răscoli în valuri

Pasul mi-l zdrobești de maluri,

Ploi rebele storci oriunde

Glasul inimii pătrunde.

 

Și mai cânți din fluier jale

Peste câmpuri, peste vale,

Noaptea o aduci devreme

Dar ești muză în poeme.

 

Toamnă dulce și cuminte

Îmi faci dorul iar fierbinte,

Și mă zbat în zbor de vultur

Să prind cerul și să-l scutur,

 

Ca pe-un preș călcat de viață

Și-aruncat de dimineață,

Între cele patru puncte

Ce despart cărări defuncte.

 

Toamnă firavă fecioară

Te cunosc pe dinafară,

Ești borcanul plin de roade

Dar și plânsul din balade.   

35. Somnul letargic

Dansează frunzele ușor

În hora toamnei aurie,

Iar vântul cu al lui fior

Le dă suflare, să le-nvie.

 

Dar ele cad la unison,

Se mai rotesc ultima oară,

Plecând, pe rând, în al lor somn,

Lăsând în urmă o  povară.

 

Dansăm și noi cu-amărăciune

Prin frunzele ce-au ruginit,

Iar dragostea, cu iertăciune,

Și ea ne lasă... pleacă liniștit.

 

S-a dus încet, neobservată,

Cu-al toamnei, odor magic,

S-a dus cu frunzele odată,

În țara somnului letargic...

 

 

36. Nectarul Toamnei

 

Mai toarnă-mi iarăşi Toamnă

în poloboc de fag

nectarul frăgezit în vii,

să-mi încălzesc sângele frânt

de bătăturile din palme.

 

Să spăl ţărâna ce mi-a curs

în vaduri cernite de ploi,

când rătăceam printre ruine ascultând

şoapta străbunilor

cu frunţi înstelate.

 

Din floarea ce se-ntoarce către soare

mir sfânt să storc în piua vremii

şi să adăp copiii lumii,

cei însetaţi fără de vina.

 

Să ne acoperi apoi nefiinţa

cu degradeul hainei tale,

din verde, galben, ruginiu,

până când într-o zi

împreună fi-vom pământ.

 

Tu vei renaşte mereu

în cana cu must dulceag

şi-n bobul pârguit,

hrănind alte generaţii

alţi oameni

cu alte viziuni

şi totuşi aceeaşi  dintotdeauna.

37. acord autumnal

toamna când se albăstresc ideile

scăldate-n cerneluri

soarele cântă tristeţea în acoperişul de pe case

lilieci gândurile negre zboară la joasă înălţime

toamna când mi-e teamă de ceva

şi numai eu ştiu asta şi

oglinzile de prin suflet

 

toamna din când în când chem inima

dactilografă de zi şi de noapte

şi o pun să bată câmpii

38. Poveste de toamnă

Toamna mi-a bătut în poartă, ostenită,-ncercănată,

Am primit-o bucuroasă, cum făceam şi altădată;

Instalate în grădină, la măsuţa de stejar,

M-a răpus pe dată valsul frunzelor, primit în dar.

 

Am purces apoi în grabă şi-am adus un ceai fierbinte;

Printre-nghițituri discrete, o-ascultam cu luare-aminte:

Se plângea că lumea-i rea şi de ocară o face,

Ba-i săracă, ba-i prea slabă, nu-i pe placul ei şi pace!

 

Vis urât avu-ntr-o noapte, se făcea că-i la răscruce,

Câini o-nconjurau frenetic, n-avea încotro s-apuce…

Şi răpusă de durere, îmi spunea că-i este greu

Când se vede neglijată şi-i pe drumuri, mai mereu.

 

I-am îmbrăţişat durerea, doar prietenă îmi este,

Am poftit-o pe Însemne,  înjghebându-i o poveste:

E-un tărâm de basm acolo, dezmierdată ai să fii,

Împăraţi şi zâne bune-au să-ţi dedice poezii;

 

Îţi vei dobândi onoarea, gingăşia ta de fată,

Dintre file de poveste, care-ncep cu-“a fost odată”!

39. Inculpată toamnă

Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă,

Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram,

Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă,

Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam.

 

Aspră şi haină îţi reverşi amarul

În furtuni turbate, ploi răstite, reci,

Uneori îmi pare nesfârşit coşmarul,

Parcă trec prin mine stol de lilieci.

 

Te prefaci adesea plină de candoare

Și aduci cu tine daruri fără  preţ,

Eşti pe drept bogată, dar amăgitoare,

În privire-ţi aflu un imens dispreţ.

 

Doar poeţii-ţi cântă nesfârşit în strune

Peste anotimpuri mi te fac regină,

Eu te-acuz, șireato, de infracţiune,

Avocaţi îmi caut fluturi de lumină.

 

Tu s-aduci dovada că eşti inocentă,           

Voi fi iertătoare, cum îmi stă în fire,

Dar măcar o dată, blândă, indulgentă,

Iartă-mi trandafirii trişti, de la jertfire.

40. Culorile toamnei

Toamnă,

Trimite-mi vorbe dulci

Prin adieri de vânt,

Şi spune-mi că-n curând

La mine o s-ajungi.

Adu-mi parfumul temător,

Imprimă-ţi-l în frunze,

Să fii în aer şi pe-ogor,

Să te găsesc oriunde !

Când cea dintâi gălbuie frunză

Pe umăr va veni să-mi cadă,

Toamna mea, un dor nebun

Va începe să mă ardă,

Să mă scuture teribil,

Să-ţi văd ochii printre ramuri.

Să culeg din iarbă stropii

Cei de rouă-ai dimineţii,

Să păşesc desculţ pe frunze,

S-ascult foșnetul ce taie,

Liniștea din zorii zilei.

Pe scara cerului înaltă timid te-ncumeți a păși

Îmbrăcând cu-a tale frunze  mii de codri arămii.

Toamnă, valea ta se înneacă-n întuneric,

Părăsită fiind de astrul a tot mare și puternic.

41. Sentiment de toamnă

Amurgul trist, autumnal

Pictează norii cei sfioşi,

Se-neacă muntele hilar

De-al toamnei şal întunecos.

 

Pământul sclipeşte în ceaţă,

În roşul copt al frunzelor.

Iar roade dulci în pomi s-agaţă,

E toamnă iarăşi sau iluzie?

              

Privesc cum cad nostalgic

Temătoare frunze

Plutesc în jocul arămiu

Al toamnei ce ajunse.

42. Toamnă, rămâi!

                                                                                                       

E toamnă în mine şi-afară,

Păsările se-ntrec iară şi iară.

Tot mai sus zboară cocorii,

Şi plumburii se fac norii.

 

De acum vom sta în casă

Vremea-i tot mai urâcioasă.

Însă timpul care vine

Trezeşte mari emoţii în mine.

 

Căci în iarna ce-o să vie,

Tare dor o să îmi fie

Dor de frunze, dor de must,

Dor de struguri, dor de gust.

 

Când roadele vor fi în beci,

Tu în ţări străine pleci.

Când primul fulg va cădea

Toamnă, sigur vei pleca.

43. Confesiune

n-aş fi scris nici acum despre tine,

ciudată despletire de culori,

despre tine, Toamnă, mireasă arămie,

atingînd lumina solară

cu degete de arbori;

Doamne, cum se revarsă culoarea în valuri

aurie, galbenă, purpurie, ruginie

în creştetele lor

nu,

nu e soare,

s-a făcut izvor de culoare…

 

şi poate n-aş fi scris despre tine

dar

s-a făcut dimineaţă de-o vreme,

câmpiile se oglindesc în cer,

nopţile par mai bogate în stele,

în abur de lună, în vremelnice visuri de viaţă,

în amare şi tulburi vise de somn...

 

m-aş fi gândit doar la tine

căutându-te-n anii

zadarnicei mele tinereţi...

 

pe-atunci te-mpodobeam cu mesteceni subţiri

îmbrăcaţi în neprihănită haină,

înălţând spre seninul înalt

lumânări aprinse-n frunzişuri,

eram tânără

şi râdeam...

 

şi-am scris despre tine, soră aurie,

căci vîntul tău galben mă bântuie

legănând stoluri de păsări-frunze,

frunze-păsări,

stoluri de gânduri

dulci-amare

Toamnă, tinereţe

veşnic trecătoare...

44. Labirinturi autumnale

Prin zări pustii mă cheamă cu firea ei zăludă,

În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturi

O scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturi

Mi-a desfrunzit copacul și umbra mi-este udă.

 

Plâng fluturii de noapte roind prin insectare,

Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumate

Îmi plouă cu rugină prin gânduri estompate

Nu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare...

 

Cățele slobozite pe-alei de rug dansează,

Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală?

Încremenesc de vie, de frig și de sfială

Din mâini, cocoșul morții, în aer ricoșează.

 

De glonțuri purpurii, mor frunzele-n pomadă,

Sinoade de prigorii însuflețesc iar calea,

Fecioare despletite îmi împresoară jalea

Se tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă!

 

Vreau să-mi agăț o șansă de vânătorii ceții,

Să-mi lase suflul karmic, în praștiile toamnei

Îngenunchez pe-o armă și cer clemență doamnei,

Să-mi ierte nostalgia și frământarea vieții!

45. pe pragul toamnei

toamna

cu gustul poamelor

pe prispa noastră

numără scânteile

ochilor tăi

 

teascul

în juru-i noi biciuiți de dor

ai fi lăsat gura pe umărul dezgolit

ai fi presat pulpa ce îți seacă ochii

ai fi strigăt nebuno!

îmi storci dorințele

sub piatra ispitei 

în plinul zilei

mi-ai fi prins gura

sorbind mustul tentației

clocotindu-mi zilele

de atâtea ori

când toamna

îmi bate în poartă.

46. Toamna e anotimpul când pot vorbi cu mama

Am așteptat să treacă două anotimpuri

să pot vorbi cu tine mamă

știu nu poți să-mi răspunzi

dar ochii mei îți văd chipul

imortalizat pe fiecare frunză

căzută la picioarele mele

te simt în  izul merelor coapte

și-al strugurilor sângerii

eu am rămas un cuib

a cărui pasăre a plecat spre o altă dimensiune

știu că îmi privești zborul

dar nu-mi  dai niciun semn

un fulger ți-a lovit ariipile

câteva pene au rămas înrădăcinate-n pământul

pe care-l stropesc acum cu lacrimi

dorm atât de adânc

în fiecare toamnă 

visez cum un înger coboară din ceruri

(probabil un sol venit  de la tine)

îl strig cu numele tău

dar ecoul chemării nu se  întoarce

sunt un cuib părăsit și nimic altceva

când mi-e frig

presar rugina frunzelor peste mine

și aștept cuminte cealaltă toamnă ca pe-o minune divină

 

47. Toamna amintirilor

 

Acum, când depărtate-s toate,
Departe, viile bogate,
La ele mă întorc în zbor,
Pe aripile de cocor.

Să mai revăd, o clipă doară,
Căsuţa noastră de la ţară
Şi vinului ca să-i dau vamă,
Aş vrea să mă opresc la cramă.

Din must de soare şi lumină
Să sorb, setos, o cană plină,
Frigându-mă, scoţând din jar,
Porumb cu bob de chihlimbar.

Hei, unde eşti copiărie,

Când alergam din vie-n vie
Şi ceea ce doresc aveam ,
Dar preţul nu-i înţelegeam?!

48. Poem nescris niciodată

 

Ești poemul pe care nu-l voi scrie niciodată

La sfârșitul creionului tău stă Dionis

Mă așteaptă să mă prefac în Ariadne

Eu n-am cerneală în peniță

Doar frunză de toamnă.

Mă plimb pe margine. Beția ta

Ninge în mine de la începutul poemului meu

Cu oranj și roșu.

 

Pe vremea operei de artă ce-am fost

Femeile își descălțau cuvintele să nu li se audă pașii

Pe coridoarele sorții

și scriau poeme bărbaților ce plângeau albastru între coperțile lor.

 

Acum, femeie fiind, mă descalț de moarte

Umblu desculță pe podeaua din sângele tău

Se-aude scârțâitul așteptării tale

Al meu nu e nimic.

 

Nici măcar poemul acesta nescris nu e al meu,

și va ninge o toamnă până la sfârșitul poemului tău

pe care-l vei sfârși când creionul mă va striga:

Ariadne!

 

49. Toamna

 

Din relatarea pădurii,

la locul faptei

s-au găsit:

lemnul în care vântul a sculptat cu migală

și seva necesară frunzelor

la prepararea iubirii,

te vor ispiti furnicile, cu răbdarea lor

în reconstituirea amănuntelor,

ce te va conduce spre

liniștea târzie a sălciilor,

apa se află ca martor în apropiere,

aici s-au spălat pași

rătăciți în iubire,

iar primele concluzii

vor înălța semnul de mirare spre

amurgul toamnei.

 

50. Rămâi, toamnă!

 

Amăruie, schimbătoare, mai ceva ca o doamnă,

Noi, toţi posacii, o numim toamnă.

Un voal cenuşiu îi atârnă pe glezne,

Printre frunze de măslin ploaia se cerne.

 

Chipul ei rece şi palid mă cheamă,

Iar vântul îmi şopteşte în octave de toamnă.

Şi ramurile plopilor ştraşnic exclamă,

Cu părul în vânt pe cenuşia doamnă.

 

Plouă cu stele din visele mele,

Mă ard pe umeri cioburi din ele,

Îmi inhibă sângele rece în vene,

Tot plouă mărunt, îmi plouă pe gene.

 

Anii trec, dar ea mereu va plânge-n mine,

Dragostea de toamnă, dintr-un nu ştiu ce trecut.

În frunze scrisori pierdute, toate gândul îmi aleargă,

Peste văi şi râuri mute, pe a mea femeie dragă.

 

Rămâi şi nu-mi lăsa sufletul să-ngheţe,

Mai plouă-mi inimă păsări răsleţe,

Mai şuieră-mi odat` chemarea,

Voi fi aici, să-ţi scriu apăsarea,

Ce nu o stinge nici focul, nici marea.

51. Bilet de adio

 

se crapă de toamnă

răsar gropi

în plânsul ascuţit al gândului

 

tremurul potecii ne amână chemarea

către vetre înspăimântate

unde doar vise de poeţi

mai pictează dogoare

 

prin arbori vitraliile îşi deşiră exilul

piane bătrâne s-au desfrunzit de clape

vântul destinului îmi desface pumnii

 

dealul se acoperă cu alte dealuri de ger

respirul fântânilor ajunge

până la vămile veşniciei

 

prohodiri de păduri

ca nişte aplauze îndepărtate se pierd

adevărurile s-au îmbrăcat în ape

amintirea aşteaptă cuvinte noi

 

surghiun doinitor

înţelesul acestui anotimp

rămâne crucificat pe un strigăt

 

lumina lui foşneşte obosită

mirarea mea încă mai reciteşte

biletul de adio

pe care l-am scris în altă viaţă

 

52. Autumnal 

                                          

Trunchiul de copac

Căzut-a el cu totul.

Frunza cea de bronz

Atârnă cel mai greu.

 

Domol, vântul trece

Printre descompusele cadavre.

Izuri de mister

Te învăluie oriunde.

 

Păienjeni ca de piatră

Ies dintre morminte.

Întreaga pădure

E  ca un cimitir.

 

Himerele mă cheamă

Cu glasul lor cel mut

E oare lumea asta

Ceea ce am cerut?

 

53. Simfonia asta

 

Alerg să prind umbra frunzelor,

Care în colbul lunii dansează

Ca trupul crud al meduzelor

În larg, pe valuri, când dormitează.

 

Simfonia asta de toamnă

Mă doare, nocturn, în suflet, adânc,

Ca rodul din pieptul de doamnă,

Din care cu lăcomie mă-nfrupt.

 

Rătăcesc prin ecoul de cânt

Al vântului ce unduie prin brazi

Și al copitelor din cuvânt

În care, toamnă, întruna tu arzi.

 

Ucisă e natura toată!

Pe osul tâmplei mele sunt tablouri

Din plaiul mioritic – soartă

Pentru toamna pierdută-n ecouri.

 

În priviri răsfrânte imagini –

Fantastice crâmpeie sub brumă,

La care fac rondul pe margini,

Că, sigur,  vor fi cele din urmă.

 

54. Toamna

 

S-a sfârşit toamna din nou

Scumpa noastră ţară

Iarăşi plouă, plouă, plouă

Scumpa noastră ţară

 

Nici măcar o frunză mică

Nu mai există

Nici păsărica nu mai cântă

Dulce Românie

 

Ele au plecat, s-au dus

Şi nimic nu mai e sus

Decât un simplu norişor

Care cerne ploaie.

 

 

55. Mai lasă-mi o toamnă… 

 

Mai lasă-mi o toamnă

să port pe umeri dragostea,

inima să-mi bată sub fiecare frunză,

pe care calcă subtil veşnicia.

Dă-mi mereu iluzia că

anotimpul dragostei nu se schimbă,

doar poartă cu fiecare vis, o mască.

Trăim mereu clipa unei toamne,

ce lasă-n amurg a verii, plânsă rană...

56. octombrie-i sfârșit...

octombrie-i sfârșit și-i mijloc de toamnă

deasupră-ne ceru-și răstoarnă

butoiul cu ploi

și dantele groase de cețuri

între noi punți de nesfârșite înghețuri

se-anunță din cenușia zare

e vremea să punem lumină în vechi lampadare

și cu mâini de noi tot mai străine

să cojim nuci

poate chiar și mandarine

coaja s-o punem în cana de ceai

s-amestecăm cu gândul hălăduind prin luna lui mai

poate-așa vom uita

că-i octombrie și-i frig

și-ntre noi, din tăceri înălțat mândru dig

 

nici măcar nu ți-am scris

deși mi-am promis, tot promis

să-ți scriu de-acum înainte mai des

despre toamnă

despre lanul rămas între noi necules

cumva să rândui frumos acele cuvinte

ce-au brodat povești

trecându-mi de-atâtea ori prin minte

cu ele să-ți scriu pe file ne’ncepute de gând

despre grăbite-ntomnări

despre noi fără noi

despre ochii mei verde plângând

la fiecare tresărire de dor

privind tablouri de toamnă cu frunze ce mor

strivite sub pași rătăciți și mult prea târzii

despre cum ai vrut să vii, fără să știi cum să vii

 

e mijloc de toamnă și octombrie-i sfârșit

ai toamnei suntem, ne-am prăbușit

căutând viața-ntreagă ceva-ul pierdut

neștiind care pe care mai rău l-a durut

să-ți mai scriu?

poate n-am să-ți mai scriu

e vreme de toamnă

și-ntre noi un straniu atât de târziu…

 

 

57. Un pas pe drumul spre noi

Simţi toamna, iubitule,

cum se-nfiripă

printre cristalele de sare din piele,

arcuindu-ne trupurile,

zvâcnind spre albul imaculat?

Să ascultăm muzica stelelor

la început de noiembrie!

 

Cântecul nou al ierbii îngălbenite

şi-al vântului rece

plin de seminţele ciulinului,

cuvântul naşterii

din veşnicie în veşnicie,

o respiraţie a cerului

din inimile noastre lipite!

 

Sub ochii limpezi ai infinitului,

o briză uşoară îndepărtează trecutul.

Un vis de toamnă,

un spaţiu şi-un sigiliu de fum

în culori de anemone!

Inima ta e tot ce ai,

dac-o împarţi cu tine ai sensul vieţii,

iubeşte-te, iubind lumea din tine

regăseşti totul.

 

Tu eşti sărutul zâmbetului meu

amestecat cu polenul purtat de vânt

pentru că-n mine

adânc e săpat misterul vieţii.

Uniţi în curcubeul inimii

intrăm în pânza sufletului,

articulând cu pensula gândului

acel eu prin regăsire,

dezvăluirea

din întunericul necunoscutului.

 

În dansul lor,

frunzele mor fericite,

odată cu ultimii paşi de menuet.

Când nodurile se desfac

şi zăgazurile cerului se deschid

atingerea inimii urcă mai presus de taină.

Cine eşti, te-ntrebi zilnic,

privindu-te-n oglindă.

O reflecţie, un zâmbet şi-un suspin,

un pas pe drumul spre noi?

58. De-ale toamnei labirinturi

 

Prin volbura de neguri ce înconjoară firea

se scutură sfioasă din ramuri amintirea,

se tânguie pădurea prin clopote prelungi…

Eşti toamnă cu capricii: mă chemi ori mă alungi

 

şi nu-ţi pot sta în cale, puternică cum eşti

prin foşnetele tale m-aţii, mă rătăceşti

pe drumuri fără capăt precum un labirint,

oh, ce departe-i vara cu verdele-i de-absint!

 

Ce rezonanţă amplă, această simfonie,

oboiul stelei arde pe clipa încă vie.

Dar cum să-mi  uit seninul din tâmple, cum să-ndur

o toamnă zămislită subit şi prematur?

 

Când sub cascada ploii se rupe un zăgaz

ca freamătul din vise să-l ţină încă treaz,

cu mâneci suflecate mă mai trudesc în timp

dar nicovala soartei scânceşte în răstimp

 

şi nu găsesc puterea în mine s-adâncesc

acest prea-plin de viaţă, acest prea omenesc

năvod în care-aş prinde eternul anotimp

în care nu există nici clipă şi nici timp.

 

Vezi, toamnă-amăgitoare, cum mi-ai turnat din plin

pocalul reveriei  şi-al nopţilor suspin,

dar în eternul iiei ce-o ţeși mă înfăşor

pe-un Caraiman de vise şi-o cruce-n vârf de dor!

 

 

59. Resemnare

 

Sub lumina ta gălbuie

Stau pe jos ca o statuie

Mă gândesc ne-ncetat

La nopțile ce am ratat

Și stelele ce-am uitat.

Multe frunze au  căzut

Au uitat când s-au născut.

Și mai stau și mă gândesc

La cât de mult te iubesc

Cu tot cu cer, cu lună, stele

Cu nopți dulci și frumoase zile.

 

Și iată! este dimineață

Încet-ncet se-nalță ceață

Flori somnoroase se zăresc

Goi pomii-ncărcați se trezesc.

Cucu nu vrea să mai cânte

Doar brazii vor să ne-ncânte.

Și soarele cu raze lungi

A tăcut mut sub norii lungi

Nu vrea să îl mai atingi,

Iar s-a sucit pe bolta neagră

Ferecat strâns de reaua iarnă.

 

Și toamna s-a pus în cutie

Ca anul viitor s-o-nvie.

 

 

60. Adio, toamnă

 

O toamnă în vie

Încearcă pământul

Palidă, aurie

În murmur cu gândul.

 

Și poate să scuture părul

Umplându-ne doinele triste

Să cadă din haos și cerul

Și triluri de păsări restinse.

 

Mai rămâi, toamnă -a mea doamnă-

Să-ți  închin odorul -pământul-

O zi, o noapte, o iarnă

Roade nesecate să-și reia avântul.

 

Hai! Pleacă… Adio, o! toamnă…

Ia-mi sufletul  sterp în robie

Ești tristă și udă, a mea doamnă,

Ia-mi frunzele smulse-n sclavie!

 

Redă-mă mai altfel, mai coaptă!

Scapă-mă, doamnă, de anarhie

O,  doamnă… A mea toamnă târzie…

Călește-mă iară și iară…

 

 

61. Fantasme de toamnă

Sosit-a și toamna. Frunzele-i  veștede cad…

Asemenea păsărilor lovite de moarte

Din pădurea ce fantasme o bântuie sfânt

Scârțâind aud un melancolic ritual de noapte.

 

Și nimeni nu simte mai bine durerea de  moarte

Decât șubrede victime prinse de vântul cel straniu

Ale căror fantasme de toamnă  pradă cad late

Și merg la faimoasa priveliște ca hoțul la moarte.

 

Draguță  of, rogu-te, lasă-ne-n pace!

Mai bine așa decât pradă unor fantasme

Care nu știu ce-nseamnă a plânge, a zace

Și mereu noi vom fi personaje de basme.

 

Toamnă scumpă, soare privește-omenirea cu jind.

 Lună răpește bucuria sufletelor noastre

De ce ai venit chiar la acest moment nepotrivit?

Fantomelor crude, lăsați-le-n pace pe astre!

 

În dar… ne oferiți  galben fior ce ne trece

Al  fantasmelor  suflet ce pune petale

Ne poartă-n  poala lor caldă și rece

Și clar vine iarna cu stelele  albe.

 

Iubește-mă toamnă,

Căci mult urăsc iarna!

Mă iartă, mă cheamă

Iubita mea, toamnă.

 

62. arămiu în tâmpla toamnei

 

pe caldarâm de minte

autumnale întrebări

gânduri rostogolite

înghesuite în tâmpla toamnei

roşul dragostei picurat

pe  nervuri îngălbenite

contur în verdele speranţei înflorit

din arsura disperării

să germinez în liniştea promisă

tumultul acestei vieţi

loveam în geam de suflet

cu crengile dorului

aşteptarea-

ultima zvâcnire de iubire

care a luat în zborul ei

arămiul din privirea ta

Accesați

poeziile participante (partea I)