Premiul I, secțiunea dramaturgie - „Emin și Vero”, de Chifu Ecaterina

[Vasilisia Lazăr]

Emin şi Vero 

Personaje: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Figuranţi

(Un parc frumos din Viena. Undeva, în surdină, se aud valsurile lui Strauss. Mulţi trecători pe alei.

Veronica îl vede pe Mihai Eminescu citind pe o bancă în parc. Se opreşte în loc, tresărind. Se

apropie cu paşi lenţi de M. Eminescu. Se opreşte în faţa lui, la un metru. El ridică privirea din

carte, tresare, se ridică în picioare. Ea vine spre el cu mâna întinsă. El o prinde de mână, se

intimidează, nu ştie ce să mai facă, scapă cartea din mână şi o priveşte-n ochi permanent, evident

emoţionat, pe Veronica. Se privesc fascinaţi, câteva minute, fără să-şi vorbească)

Mihai Eminescu(Se înclină): Domnişoară!?

Veronica: Mihai… Tu trebuie să fii Mihai. Mihai Eminescu. Nu? Te-am văzut adineauri în muzeu… Am ştiut că eşti tu… Tu, cel care…scrii poezii.

Mihai Eminescu:(/Zâmbind şi privind-o în ochi): Eu sunt Mihai Eminescu…Aşa mi se spune… De

unde mă cunoaşteţi?

Veronica: De la Iaşi. De la gazetă. Ai în „Convorbiri” un portret, un chip ce nu se poate uita niciodată….

Mihai(face ochii mari): Aţi venit din ţară… aici, aşa de departe?

Veronica: La noi, a fost o iarnă aspră, anul acesta… Eu am răcit şi… De fapt… Am venit… căci… am dorit să te cunosc…

Mihai Eminescu: Sunt mişcat, domnişoară. Cu cine am onoarea?

Veronica: Ah! De emoţie … am uitat să mă prezint. Sunt Veronica Micle. Sunt soţia profesorului

Micle, de la Universitatea din Iaşi.

Mihai: Căsătorită?(Pe chip i se citeşte dezamăgirea şi o mare durere. Priveşte vag).

Veronica: (lasă ochii în jos şi priveşte peste umărul lui.) Ce vreme minunată! Nu-i aşa? Cum ţi s-a

părut acest muzeu?

Mihai: Este minunat. Toate acele chipuri de femei frumoase, acele „corpuri de ninsori”, de o formă

perfectă, când le priveşti, parcă îţi taie respiraţia. Te uimeşte imaginea perfecţiunii umane...

Veronica(îl ia de braţ şi fac câţiva paşi împreună): Şi… nu crezi că în lumea cea reală există şi

asemănări cu acele portrete?

Mihai: Frumuseţea îngerească sau una, ca de marmură, a unor femei poate impresiona, dar în lume,

în orice fiinţă, există mereu un principiu dual:îmger şi demon.

Veronica: Un înger şi un demon, crezi că există în orice femeie?

Mihai: Cine poate pătrunde în adâncul inimii unei femei?

Veronica: Acest chip frumos al tău nu arată că ai fi trăit o mare suferinţă… Ai avut dezamăgiri?

Mihai: Eu… Poate… Acum, privesc chipul tău… El are ceva din tablourile cu îngeri… Ar trebui

să ţi se facă un portret… că parcă ai fii coborâtă dintr-o icoană a Sfintei Fecioare…

Veronica. Oh! Mă complimentezi… Nu-i bine să faci aşa comparaţii. Spune-mi, te rog, de ce poeziile dumitale sunt atât de triste?

Mihai: Sufletul meu simte ceva atât de trist, de parcă ar aduna în el toate durerile lumii… Nu vezi câtă suferinţă este în ţară? Gazetele sunt pline de nemulţumirile ţăranilor noştri care se răscoală mereu, de problemele muncitorilor ce sunt plătiţi cu salarii de mizerie, dar cine să le asculte durerile?

Veronica: E multă sărăcie la noi, Mihai, multă suferinţă… Mulţi s-au săturat să fie mereu urgisiţi.

Mihai:(cu patos) Ar trebui şi la noi o Comună din Paris. Ar trebui dărâmat acest sistem… Ar trebui

să fie o mână de fier care să refacă ţara, să o pună pe alte baze… Iată ce am scris… Am aici un poem lung, „Împărat şi proletar”. Pot să-ţi cetesc o strofă?(Recită):„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/Atunci când, după moarte, răsplată nu v- aşteaptă,/Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!”

Veronica: Oh! Acest îndemn îmi dă fiori... Mai bine spune-mi, de ce ai scris acea poemă aşa de

tristă: „Mortua est”?:(/recită) „Făclie de veghe pe umezi morminte, /Un sunet de clopot în orele sfinte, /Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, /Astfel ai trecut de al lumii hotar.”

Mihai: Îmi ştii versurile pe din afară? Am scris-o pentru o amintire … O amintire dureroasă…

Cineva care a plecat spre cer şi m-a făcut să mă întreb ce este soarta omului pe pământ…

Veronica(recită) „O, moartea e-un chaos, o mare de stele, /Când viaţa-i o balta de vise rebele; /O,

moartea-i un secol cu sori înflorit, /Când viaţa-i un basm pustiu şi urât.” De ce simţi toate acestea şi le pui în versuri? De ce tu eşti altfel… altfel decât alţii?

Mihai: Aşa-i sufletul meu… mereu frământat… chiar furtunos uneori. Căci ineori:„Când sorii se

sting şi când stelele pică, /Îmi vine a crede ca toate-s nimică.”

Veronica: Frumos. Dar eu nu te înţeleg… De ce eşti aşa de… neguros în creaţia ta?

Mihai: Aşa este fiinţa mea…Uneori, nici eu nu mă înţeleg… Aş vrea să cunosc mai multe despre rostul acestei lumi… Mie îmi place să merg la cursurile de filozofie, de astronomie şi la cele de limbi moarte. Dacă vezi lucrurile cu ochii tăi, adevărul nu poate fi atins, căci totul este relativ… „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel şi nu aude fiecare sunet într-alt fel? Într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini, nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Presupunând lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite…” (M.Eminescu - nuvela „Săramnul Dionis”).

Veronica: (clipeşte din ochi, deschide gura, dar mu spune un cuvânt)

Mihai: Cine vede cerul cu stele căzătoare ştie oare cât timp s-a scurs de când ele s-au stins în abisul

din înalt şi că abia acum lumina lor se arată „vederii noastre”? Noi nu ştim ce lungă cale este până

la locul acela din cer din care s-a desprins o stea căzătoare. Ea poate a murit de mult în cer şi abia

acum noi îi vedem lumina ce vine prin spaţii astrale…

Veronica: Domnule filozof, eu prefer lumina unui suflet ce aş vrea să mă pătrundă întreaga viaţă,

decât lumina stelei moarte…

Mihai: Este o asemănare între lumina stelei ce a dispărut şi lumina unei iubiri pierdute… ce revine

uneori în sufletul nostru…

Veronica: Eu cred în lumina unei mari iubiri... viitoare. De ce să trăieşti doar în trecut, tu, suflet de

poet?

Mihai: Ve ro nica. Încerc să descifrez ce a pus destinul în acest nume…

Veronica: Mihai. Îţi spun Mihai, că suntem de-o samă. Nici eu nu ştiu ce a pus destinul în numele

tău, Mihai. Tu ai nume de arhanghel, al Arhanghelului Mihail.

Mihai: Aş vrea să fiu un arhanghel al neamului meu urgisit. Să-i cânt bucuria, dorul şi jalea. Dar

mai ales, să-i zdrobesc lanţurile ce-l sugrumă…

Veronica: Eu mi-am ales singură acest nume, că şi eu scriu poezii şi…Vero nica înseamnă

adevărata lumină.

Mihai: Adevărat? Scrii versuri? De aceea chipul tău are atâta poezie…

Veronica: Mă simt acum prea onorată, de aşa vorbe. Numele meu adevărat este Ana.

Mihai: Ana, ca Ana lui Manole, cea care a fost jertfită, pentru o aşa de măreaţă ctitorie, la Curtea de

Argeş?

Veronica: Este şi numele mamei mele. Este luat de la cel din Biblie: Sfânta Ana, numele Maicii

Domnului...

Mihai: Veronica este un nume plin de sensuri. Eu l-aş interpreta aşa: „Adevărul învinge”.

Veronica: Da, adevărul învinge mereu…Am să mă conduc în viaţă, după sensul ce tu l-ai dat

acum numelui meu…

Mihai: Poate fi şi acronim de la Verona, oraşul îndrăgostiţilor celebri. Oraşul lui Romeo şi al

Julietei…

Veronica: O, nu. nu-mi doresc soarta lor tragică… O iubire mare trebuie să fie trăită din plin. Cei

ce se iubesc cu adevărat trebuie să fie fericiţi aici, pe pământ. Moartea îi separă pe cei ce se

iubesc…

Mihai: Iubire!? Fericire!? Sunt vorbe mari…Idealuri frumoase, dar…

Veronica: Şi ... dacă îţi spun că eu simt o mare iubire pentru cel al cărui chip m-a fermecat, care

mi-a vrăjit inima, după ce i-am cetit versurile, m-ai crede? Eu, te-am iubit, îndată ce ţi-am văzut acel portret trimis de aici, de la Viena, la „Convorbiri”… Acel fior al inimii mele am vrut să rămână secret, dar, cum nu ştiu dacă ne vom mai revedea vreodată…

Mihai: Şi eu am simţit că inima mi-a stat în loc, când te-am zărit… Să fie asta o predestinare?

Veronica: Poate că în cartea destinului ne-a fost scris să ne întâlnim aici, departe de tară, să ne

vedem aşa cum suntem… să ne îndrăgim… Dar... Mă doare sufletul că eu nu pot răspunde unor

sentimente… că nu sunt liberă să o fac…

Mihai: Voi rămâne veşnic îndurerat…, purtând mereu dorul după chipul tău frumos, după lumina

ochilor tăi albaştri, după zâmbetul tău atât de dulce…

Veronica: Eu, eu am să port mereu în suflet lumina chipului tău drag, căldura ochilor tăi mângâietori, acest farmec „dureros şi dulce” ce-l răspândeşti tu în jur…

Mihai: Îmi vine a crede că trăiesc un vis frumos, din care nu vreau să mă mai trezesc. „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru.” (Fragment din nuvela: „Săramanul Dionis”)

Veronica: Şi eu aş dori ca viaţă să fie un vis frumos, frumos ca un basm din vechime, cu un Făt-

frumos care să vină, să mă răpească şi să mă ducă-n ţara lui de poveste…

Mihai: Un Făt-Frumos din lacrimă… lacrimi… multe lacrimi… Sufletul meu va plânge mereu după chipul tău îngeresc, dragă Veronică… Căci, ce e amorul? „Un lung prilej pentru dureri/ Că mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere”…

Veronica: Eu ştiu că iubirea mea are în ea multă durere, dar acum cred că: „Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire; Nu te măguli cu gândul ca te-am plâns sau te-am iubit, Ai fost numai întruparea unei clipe ce-n neştire Mişca sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.”(Veronica Micle „Poezii”)

Mihai: „Acest dor nemărginit”… va chinui mereu inima mea, mereu… căci mereu sufletul meu va

tânji după sufletul tău frumos, după chipul tău drag…(O mângâie pe păr, o sărută pe frunte. Ea îl

sărută pe buze. Rămân îmbrăţişaţi, cu chipul radiind de fericire)

Veronica: Acum mi-e greu să mă despart de tine… Cum pot să-mi rup inima în două să fiu cu tine

aici, la Viena şi să fiu şi cu fetele mele, la Iaşi…?

Mihai: Ai să pleci… şi eu am să rămân singur şi trist, fără nădejdea că te voi mai revedea… Voi întinde braţele în zadar, căci tu te vei pierde în „valurile vremii”…Poate mă vei uita… Dar eu nu voi uita norocul că „o clipă în braţe te-am avut”…

Veronica: Nu, nu te voi uita… Vei veni la Iaşi… Voi trăi un vis de iubire…Voi fi fericită… doar să

te privesc… doar să te ascult... doar să te ştiu în preajmă…

Mihai: Mereu ne vor despărţi atâtea depărtări …zidul oamenilor va fi mereu între noi… Tu vei fi în veci pierdută… în veci adorată…

Veronica: Poate aşa a fost scris în stele… Poate acesta este destinul nostru…

Mihai: Se vede că nu m-am născut sub o stea norocoasă…

Veronica: Poate că… nu, nu-i adevărat. Cred că… „Dumnezeul geniile te-a smuls din mijlocul

neamului nostru”, să fii tu steaua luminoasă care să-l călăuzească pe calea spre mântuire…

Mihai: Calea mântuirii… Calea speranţei, calea adevărului… Eu prevăd „la trecutul mare, mare viitor

”României. Uite ce am scris pe această foaie!(scoate din buzunar o foaie de hârtie şi citeşte)

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Veronica: Ce frumoase versuri! Să te audă Domnul! Toţi ar trebuie să gândească la fel ca tine...

Înţelg acum de ce îmi eşti drag... Eu nu fac jurăminte de iubire… Dar… Inima mea va fi doar a ta…

A ta… iubite poet…

Mihai: Tu vei rămâne doar… „Un vis ferice de iubire…” Vei fi mereu „mireasa sufletului meu…”

Veronica: Ce minunate vorbe…! Aş vrea să le ascult mereu… Cuvintele tale vor răsuna în sufletul

meu… Ele o să-mi dea puterea să te aştept… Să te aştept, deşi vom fi mereu despărţiţi...

Mihai: Eu voi trăi cu moarte-n suflet … că nu vei fi a mea poate niciodată… că în zadar după tine

va tânji sufletul meu, că în zadar mă voi zbuciuma în oceanul vieţii… Simt că Marele Demiurg mi-a

hărăzit un alt destin… Cel al sacrificiului...

Veronica: Nu... unul măreţ… Aşa simte inima mea de femeie…

Eminescu:Hai, vino, fugi cu mine-n lume!

Veronica: Cum? Ce-ai spus?

Eminescu: Te rog, lasă-ţi lumea ta şi hai să ne pierdem în lume…! Aşa..., să trăim ca nişte ţigani...

Vom fi fericiţi şi liberi, ca păsările cerului…

Veronica: Eu... am responsabilităţi… O mamă nu-şi părăseşte fiicele… Eu cred că ar fi otragedie

pentru ele...

Eminescu: Atunci… totul este pierdut… În veci pierdută… vecinic adorată…

Veronica: Nu ne putem împotrivi sorţii…

Eminescu: Cred că mă urmăreşte un blestem…De ce trebuie să pierd mereu ceea ce iubesc…? Ce

suflet port în mine? Doamne!

„Ce auflet trist mi-au dăruitPărinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi?”

Veronica: Te rog, nu-ţi blestema soarta! Eu voi trăi fericită că te-am cunoscut, mă bucur că eşti tu,

aşa cum te-am imaginat eu şi cum te-am dorit.. .că eşti un suflet sensibil, că scrii atât de frumos…

Tu, poete, eşti bine cunoscut la noi, în Iaşi...

Mihai: „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/

În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”(M.Eminescu, Numai

poetul)

Veronica: Tu, Mihai, tu vei trece peste nemărginirea timpului... Presimt eu...

Mihai: Vero Nika! Fata lumină! Atunci, să profităm de timpul cât ne-a mai rămas şi să ne bucurăm

unul de altul. Vino! Să mergem să vedem Dunărea, să trimitem pe undele ei dorul nostru de ţară!

Luncile ei sunt splendide primăvara... Iar tu pari o dulce primăvară…

Veronica: Se vede că eşti suflet de poet… De aceea simt ceva profund pentru tine… ceva inexplicabil…

Mihai Eminescu: Să cred că nu m-ai putea iubi, dacă nu aş fi poet?

Veronica: Este ceva ce trece dincolo de existenţa noastră. Ceva … ce vine din spaţiu şi din timp… de parcă am fi fost dintotdeauna unul al altuia. Aşa simt eu… E ca-ntr-un vis…

Mihai Eminescu: Viaţa este vis… „Visul morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”

Veronica: Nu pomeni de moarte! Suntem tineri…Să ne bucurăm de viaţă!

Eminescu: Eu simt că sufletul mi-a murit de mult… Doar apariţia ta m-a făcut să mă trezesc din somnul meu. Greu… Acum, când ştiu că nu eşti liberă, prăpastia din sufletul mea s-a adâncit…

Veronica: Eu…nu cred că întâlnirea noastră a fost o simplă întâmplare…

Eminescu: Nici eu… dar aş dori să pot fi fericit în această lume…Văd că nefericirea mea

sporeşte…

Veronica: Tu… trebuie să te bucuri acum că un suflet ca al meu te va purta în el… ai pătruns în inima mea şi ştiu că acolo este locul tău, iubite poet…

Eminescu: Tu vei fi doar o himeră… Totul se va destrăma, după ce vei pleca…

Veronica: Dă-mi mâna ta…! Vreau s-o ţin pe inima mea… să simţi cum bate pentru tine…Aşa nu mă vei uita niciodată…(îi ia braţul, îi aşează mâna lui pe inima ei) Vezi…? Simţi cum îmi bate de tare inima?

Eminescu: Este din cauza emoţiilor… Poate că este adevărat… poate suntem făcuţi unul pentru

altul… poate liniile vieţii ni se vor întâlni…

Veronica: Să ne păstrăm speranţa, Mihai…!(se îndepărtează apoi revine lângă el)

Eminescu: Eşti lângă mine şi simt că mi-e dor de tine... Pari aşa de dulce, dar aşa de tristă… Aş

vrea să te sărut… să-ţi alung tristeţea…

Veronica: (vine cu mâinile întinse spre el. El i le strânge la piept, o prinde de mijloc şi o sărută.)

(Se sărută îndelung. Cade cortina)