Poeziile participante la Concursul literar „Rădăcini”, ediția a III-a

[Vasilisia Lazăr]

1. Rădăcini peste timpuri  

Prin vene sădite din timpuri sacre,

Rădăcinile-mi cresc și-mi aduc putere,

Prin destin, lacrimile s-au topit,

din durere.

Cerul pare amorțit în atâta cădere,  

Și totuși nu există moarte,

fără plăcere.

Rădăcini atârnate de temple,

Despletesc sufletele noastre, de moarte,

E atâta lumină și atâtea destine, 

Călătorind prin tărâmuri încercate,

A lumilor luminate.

Tată, vino acum de rupe lanțurile toate,

Pomul iubirii are acum roadele coapte.

(poezie eliminată pentru faptul că, după ce a fost trimisă la acest concurs, a mai fost publicată și pe alt site)

 

2. De-a baba oarba

Timpul mi-a ţesut pe gene

ramuri cu frunze

prin care să nu te văd,

dar eu îţi recunosc umbra

când treci prin gând

ca o pasăre arsă.

Ca şi cum o parte din mine lipseşte,

te caut cu mâinile întinse,

într-un joc continuu

de-a baba oarba.

 

Grăbeşte-te,

au început să-mi crească

rădăcini cu aripi de fluture

şi deasupra mea,

o lumină stă

ca un mare semn de întrebare.

 

În liniştea din jur,

se aud clopoţeii de parfum

ai salcâmilor

cum se sting

pe pământul care mereu tace.

 

3. Răscumpărarea

Stele căzătoare în formă de inimi fierbinți

din iubire  pentru prințul divin

îmbrățișîndu-și destinul

străbat unghiul univesului

dintre două maluri  pe-o cruce

cu spini

până la cei doi munți lunari

ce se împroșcă cu jar

Ares și balaurul cu ochi de luceferi-pumnale

se bat cap în cap strivind vieți și destine

în  nesfârșite șuvoaie  sângele

stelelor căzătoare se revarsă

În eternul fluviului cu apele de smoală

de sub munții  războinici

Caron le duce spiritele

sfâșiate-n convulsii de harpii cu gheare

în lumea lui Hades hapsânul

Crux plânge și amenință cu pumnul

zenitul așteptându-și copiii răpiți

se pregătește regele încoronat

cu fir înspinat plătind

cu durere și sânge  să-i răscumpere

să-i aducă acasă

aducând la împlinire legea dreptății.

 

4. Aștept

stau la subțioara speranței

sprijinită-n credință

pe marile iluzii

 

mâinile mi-au amorțit 

în rugăciune

degetele imploră primăvară

 

aștept

 

de la apus la răsărit

de la iarbă până la stele

 

timpul

 

să mă prindă din urmă

să mă facă una cu nisipul

 

5. Dansând cu primăvara

Dansa cu mine primăvara...

Înveșmântată-n rochie de bal

Dansa în suflet primăvara...

În conduri de rouă feeria unui vals

Floral gătită și fâstâcită

Fecioară sfioasă-n petale de mac

O strâng în brațe buimac nu-i dau pace

Zeiței brodată pe-al inimii frac

Gingașa-i guriță e o garofiță

Mireasmă de aur cu boare de Rai

Ochii de stele ce-ascund giuvaere

Izvor de azur și divină tăcere

...................................................

Mireasă regală cu trenă de bal. 

6. Să prindă un contur

Alții capătă încredere așa, înțelegători

Folosind silabe să prindă un contur toate simțurile mele

Ce doresc ele?

O slăvită stare moștenită a părinților mei,

De ce aceste carisme negrăite s-au adunat prin mine

Și stau la poarta împărăției trupului cerșind liniște

Fac de pază-n lucrarea necurată!

Cerșesc din inimă vreme-ndelungată puțină căldură,

Zaharie, Zaharie, ți s-arătat îngerul, tu roagă-te!

Că și eu fac la fel....

Vedeniile-ți supun vederile...

Și mie mișcarea mă ține prinsă în uimirea cea din suflet

Trupul este amintirea a ceva  pe când mintea este călătorie

Care tot dezbracă culorile cerești,

Ducă-se închipuirea ca o nălucă!

7. Suspin și bucurie colective în noaptea de Înviere

(30 aprilie 2016, după 6 luni de durere şi tăcere)

 

Dor trădările, dor

iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea;

în acest anotimp al însingurării

să încercăm să ne-mprietenim cu florile.

Cresc prea mulţi mărăcini pe cărarea care duce înspre însumi,

timpul, galant seducător, ucide generaţii de speranţe,

lumea e tot mai mică

dar distanţele dintre oameni tot mai mari

(uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe,

însă doar pe termen scurt),

pădurile plâng cu suspine de femei violate,

oceanele scuipă cu cinism resemnări

pe ţărmuri îndurerate, iar eu nu pot să fac nimic,

poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet

cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi: 

Strânge-mă, Viaţă, la piept, până îmi iese destinul pe gură

şi sărută-mi fruntea cu verdele crud al primăverii!

La ceasul când pe obrazul ţării alunecau,

una… după… alta,

lacrimi mistuite în văpaia indolenţei,

eu nu puteam decât să-mi accelerez pulsul

până se transforma în bătăi de aripi

şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi

se îngemănau taciturn şi nocturn,

undeva, într-un nor,

cu zborul îngerului meu păzitor.

Acuma, cum stau aşa, culcat pe spate

în sicriul ce mă poartă spre mine însumi,

iată, pot să-mi număr mai bine stelele şi păcatele,

zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bătăliile pierdute.

Undeva, departe şi târziu,

dincolo de orizontul însângerat al acestui tărâm pârjolit, pustiit,

se odihnesc morţii la lumina lumânărilor de ceară

dintr-o poezie încă nescrisă.

Îi simt, îi invoc, le vorbesc.

Ceva mai aproape,

rug lângă rug şi rugă lângă rugă,

un alt fel de incendiu

străbate istoria până la cer şi-napoi

iar sufletul meu, trist şi vulnerabil,

încă mai caută, fără costum de protecţie,

prin fum şi cenuşă,

metafore şi sensul vieţii.

Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii!

Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii,

dar haideţi, totuşi, vă rog,

să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile

măcar noi, copiii!

…………………………………………….

 

Atunci, în miez de toamnă mohorâtă, ploioasă,

printre mii şi mii de flăcări uriaşe, ucigaşe,

se-auzeu ţipete nocturne de groază, de durere,

pe fond de indolenţă, de-aroganţă,

spre cer, printre nori cenuşii urcând, lăcrimând,

ţară, drapel şi suflete sfredelindu-le!

 

Acum, în miez de primăvară cuminte, frumoasă,

printre milioane de flăcări mici şi gingaşe,

pe fond - când de bătăi de toacă, când de tăcere,

se-aude un cântec nocturn, duios, plin de speranţă:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând,

şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

8. Daruri

 

Primesc de la tine orice!

primesc o vorbă bună,

o îmbrățișare,

o plimbare

prin cer

printre stele și nori-

lângă Lună!-

și alint,

picături de tandrețe,

un sărut drept binețe.

Primesc de la tine orice!

un catren și o șoaptă de dor.

câte-o floare,

un nor,

aripi pentr-un nou zbor...

Te ascult , fremătând,

și te-ador

când alergi prin cuvinte...

 

De la tine primesc orice!

Chiar și o viroză

Strecurată febril,

printre urări de sănătate

în ultima dimineață

din anotimpul acesta pustiu...

 

Știu că ți-ai face o îndatorire din a mă înveseli

servindu-mi un ceai cald

și o strofă din Nichita...

M-ai alinta cu degete de Lună nouă

și mi-ai prinde de suflet,

un surâs tandru

împletit cu steluțe

ce dansează printre lacrimi...

 

De la tine primesc orice!

după un “alo”,

o tăcere,

un  “mi-e dor” rătăcit

prin mângâiere,

un sărut, un alint,

gesturi tandre,

susur

de șoapte calde...

Primesc de la tine orice!

 

Îmi deschid sufletul

pentru o spovedanie

și primesc de la Tine

ascultare, înțelegere, surâs, mângâiere-

uneori,

alteori doar tăcere-

acea tăcere care spune

mai mult decât o mie de cuvinte!-

dragoste

și binecuvântare!

9. Psalm la înflorirea cireșului

 

Fum alb, părere-n strai, lin borangicul...

Cireşului îi cer să-mi fie dascăl,

Gând rău, din troscot, inorogul pască-l,

Dar să n-atingă lunii tiriplicul!

 

Iubire – de orice nume cerșetoare,

Ca Dumnezeu, ce urii n-are straiță,

Te mulțumești alintului - horaiță,

Și cupei torni, din Sfântul Foc, răcoare.

 

Cin' te-a trădat la heruvimi din mugur,

Că zeci de ochi i-au năvălit aripei?

Lumină lină și stihie clipei,

E doliu, roșul ce-l ascunzi în strugur?

 

Cum poate vin pe Dumnezeu să-L spuie?

 - Întreabă Pâinea cu miros de cuie!

 

 

10. Complicele umbrei din rădăcina facerii​

​când îţi vine timpul

calci pe întuneric ca pe o iarbă

cosită prea devreme

primăvara

o altă realitate respiră din tine

e ca şi cum ai traversa strada

simţind umbrele altui anotimp

nu te clatini dar brusc

îţi aminteşti de tine

 

în acest răgaz dintre noapte şi zi

eşti doar tu şi

o umbră care

te desparte de lucruri

 

cineva intră prin efracţie

nu-i nimic

zici

e doar complicele umbrei

pe care o aştept...

11. Gheorghe

Deschid fereastra de câte ori

Îl aud pe nebun. Gheorghe vine

Sapă gropi adânci în asfalt

Pe suprafeţe mici în interior

Desenează rădăcini, le înveleşte

În pânză albastră

Deasupra lor începe să plouă

Exact când seceta este mai grea.

 

Ochii lui, până la patimă sclipitori

Par că au trăit cândva

Dincolo de timp, în afara trupului

Şi acum îşi aduc aminte.

Mânuieşte lopata cam Sfântul Ilie

Izbeşte fulgere. Mâinile vin

Odată cu stropii de ploaie.

 

Dacă închid fereastra, dispare ca un fum

În urmă-i, rama de lemn a ferestrei

Înfloreşte.

Eu las un colţ de pâine pe pervaz

După ce pleacă bietul nebun

Sigur apare şi câinele lui.

 

12. Valea plângerii

 

Unde ieri a fost pădurea, astăzi este abatorul

Care prelucrează viaţa din copacii desfrunziţi.

E bolnavă Valea Lumii, s-a îmbolnăvit subit,

Că stingheri îi stau copacii speriaţi şi obosiţi.

 

Rădăcinile de veacuri, se usucă şi se sting,

Nu mai vor să se adape din pământul rupt în coate,

Nu mai vor să fie pradă şi-acoliţi la un complot

Când se fac din ei topoare, când topoare se mai poate.

 

Demni, din câţi au mai rămas, caută înaltul zbor,

Freamătă sub scutul nopţii şi se prăvălesc spre nori.

Nu mai hăituiţi copacii! Nu vedeţi că-i greu pământul?!

N-auziţi cum, peste moarte, plâng copacii din viori?!

13. Chemare către fiul meu

 

În lume, fiu ce ai plecat,

Şi ai ajuns printre străini,

Să fiu cu sufletu-mpăcat,

Să te întorci la rădăcini.

 

În ţara asta te-ai născut,

Ţi-au fost alături mulţi creştini,

Şi cred că bine-ai fost crescut.

Să te întorci la rădăcini!

 

Fraţi şi surori, părinţi, bunici,

Şi alte rude, chiar vecini,

Te-aşteaptă toţi cu dor, aici,

Să te întorci la rădăcini.

 

În lume sunt şi trandafiri,

Dar mai există şi ciulini,

Nu toţi au viaţă de viziri.

Să te întorci la rădăcini!

 

Aici străbunii au luptat,

S-alunge duşmanii haini,

Şi statul l-au fundamentat.

Să te întorci la rădăcini!

 

Destul am fost persecutaţi,

Acum ai voie să te-nchini,

Şi suntem binecuvântaţi,

Să te întorci la rădăcini!

 

Iar când zăpada s-a topit,

Şi-apar şi florile-n grădini,

E primăvara ce-a venit,

Să te întorci la rădăcini!

 

Munţi ca aici nu mai găseşti,

Şi struguri toamna în ciorchini,

Şi dealurile ca-n poveşti,

Să te întorci la rădăcini!

 

De nu asculţi de-ai tăi părinţi,

Precis o lacrimă le storci.

Rămâne una din dorinţi,

La rădăcini să te întorci.

14. Transfigurare

 

Pătrunde-mă adânc până la os

Cu țipătul care îți arde-n vene,

Să mă înveți că timpul are rost

Când trupu-n ierni se scrie în catrene,

 

Catrene albe-n liniști tulburate

Să-mbrace apele spre asfințit,

Mantaua cerurilor înghețate

Ce-n rama de cuvinte ne-a cioplit.

 

Și-așa tăcuți umili până la carne

Zidim pe cer vitralii răsucite,

Zăpezi scheletice, iubiri umane,

Chemări și ape, vorbe împletite.

 

(poezie eliminată deoarece a mai fost publicată)

15. Rădăcini în soare

 

Lumină palidă din soare

Căzută-n dor pe plai cu nea,

Transformă-ncet, marcând culoare,

Tot ce-ntâlnește-n calea sa.

 

Se-așterne zgomotul de viață

Cu forfota  purtând emblema,

Profundul gând, ca și-n speranță,

Tânjește raiul, odiseea.

 

Izvor al sufletului, dorul,

Din rod al timpului etern,

Proclamă azi cuceritorul

Pe Preamăritul RA, solemn.

 

Căldura, mângâieri în visuri,

Trezește-n jur scopul măreț,

Aducând viată, compromisuri,

Toate plătite cu un preț.

16. Vechea poveste cu trenuri și gări cochete

 

uneori mă inviţi la clasa I

scaune moi tapiţerii cusute manual

vagon restaurant încrustaţii de mahon

orhidee pe mese băuturi fine vită Stroganoff

prosop alb pe antebraţ stâng papillon

– Vă mai aşteptăm pe la noi

doi maidanezi şi-un motan cu alură aristocrată

miorlăie la ieşire

 

alteori eşti un fel de marfar

vagoane suprapline în tangaj dubios

fac slalom pe aceleaşi trasee locomotiva gâfâie

nu vede munţii văile doar şinele paralele

calculează vreun unghi de înclinaţie

al vreunei şarpante peste vreun pod suspendabil

în punctele cheie mereu eşti oprit şi întrebat

– Sigur zici iau şi containerele astea

o să le deschid la noapte pe la două

 

de când ai spus că vii eu am plantat lalele pe alei

am croşetat ciorapi din fire lungi de răbdare

toarsă dintr-un caier coborât din mansardă

am spălat de trei ori geamurile fiindcă

de câte ori treci prin gară în viteză se alege

praful din curăţenia mea de primăvară

cel mai mult mă doare când nu mă vezi nici pe mine

nici muşcatele din geam chiar de sunt roşii ca focul

nici măcar semn cu mâna nu-mi faci că vrei

 

17. Asalt

Se zvoneşte că primăvara

a luat-o razna.

Nu respectă protocolul,

sare tot mai departe de plan,

scandalizează majorităţi consacrate

şi nemulţumeşte onorabili majori.

 

Dureroşii ar dori o iarnă prelungă

să se mai bandajeze cu ea,

o ninsoare dezinfectantă

spulberată peste buboi.

 

Sărmanii aşteptă vânt

mai ieftin, visează

seminţe în compensaţie

şi fructe zemoase egal.

 

Bogaţii suportă doar vara

auriferă. Angajează

numai recolte naive

şi care nu mai ostenesc.

 

Simpatia creşte ameţitor

către toamnă.

Toţi îşi cumpără

o damigeană din ea.

 

Primăvara asta se pripeşte.

Oraşul nu e pregătit

cu suficiente parcuri,

din rădăcini încă n-a ţâşnit

culoare şi lumină,

domnişoarele încă nu-s despletite.

 

Oglinzile tremură. Nedesluşită

este oferta de flori

Negocierile pentru fluturi

sunt mucilaginoase.

Ouăle nu au făcut

rost de aripi,

nici mugurii

nu ştiu ce vor.

 

Înverşunată,

primăvara ne atacă.

Nepricepuţi ne apărăm. 

18. Rădăcini, primăvară și alte mărunțișuri

 

primăvara trec peste tine soarele

şi ploaia în picioarele goale

rămân urme

între cer şi pământ

unde se află trupul tău desenat

de-un amator pentru o sută de coniac

o ţigară un loc la masa din bar

unde ai dat-o în bară de multe ori

când ai intrat în combinaţii periculoase

cu unul care făcea greva foamei şi setei

de poezie postmodernă

păcat de viziunea lui înghesuită într-un rucsac

militar

de puzderia de flori alb-roz

răscolită de un înger

care se pregătea să plece în lumea cealaltă

cu un paşaport fals

primăvara trec peste tine umbrele ideilor

condamnate la spânzurătoare

în timp ce se amestecă realul cu fantasticul

ziua cu noaptea

bărbatul cu femeia din care va evada

într-o bună zi metafora vieţii

şi atunci să te să mă naiba ştie

cât eşti de alunecoasă îmi scapi mereu

printre degete

până te dizolvi într-o femeie lichidă

pe care noi inconştienţii o bem din pahare

de unică folosinţă

fac doar câţiva paşi unu doi unu doi

până la inima dumneavoastră doamnă

primăvara când fluturii pictaţi

îmi ating obrazul o dată cu degetul

sfântului petru

îmi arată obrazul îmi tai calea

dintre cer şi pământ zice el

 îmi rostogoleşti vorbele aruncate

în faţa schitului

lemne de foc pentru la iarnă gâfâind

de-atâta soare artistule

unu doi unu doi

până la inima dumneavoastră doamnă

într-o după-amiază cenuşie

când nu mai făceam diferenţa dintre

val şi furtună

când gândurile mele înaintau sub forma

mareelor şi mariilor

iarba se retrăgea în rădăcini să se odihnească

apa în izvoare

inspiraţia în mintea poetului răscolită

de-atâta băutură

primăvara când ramurile îşi caută pe ascuns

rădăcinile

poeţii obsedaţi de origini

îşi imaginează pe adam şi pe eva copilărindu-se

sub măr

unii caută maimuţa din care se trag

alţii pe traian şi decebal strămoşii care

când plouă şi nu au bani de numărat se gândesc

la creaţie

 

 

19. Bomboana din mugurii înșelați de ironie

 

Larva absoarbe rugina din debarale,

Izbind aroma-ncurcată-n verde cu ură,

Apoi respinge sec buzunarele goale.

Nimeni nu investighează o acritură!

Totuși de unde a acumulat parale

Umflate cu starea lui roz la cotitură?

Lozul tranziției l-a scos de prin canale...

 

Alertă în poligon – pasul noului bici

Gonește candoarea fără determinare

Omologând rapid legea pentru noii calici

Născuți din indulgență, somn și nepăsare.

Icoana plânge rătăcită pe o bancă,

Sătulă de falsitatea din rugăciune,

Evadează în taină, precum o țigancă

Lipită de monezi ca focul de tăciune.

Impasul își mută respirația-n stâncă,

Iar ziua se transformă în amărăciune.

20. Pelin primăvăratic

 

Plânge granitul din cer cu petale

Muguri pe creste plutind primăveri

Râu adăpat de pe buzele tale

Ancoră-n golful cuprins de dureri

 

Fantomă esti doar sau o stea căzătoare

Trec păpădii în cadouri de pluș

Pârtie strigă primăvara și-mi pare

Iarna își face într-o grotă culcuș

 

Fluturii iar au plecat haimanale

Verdele iarăși renaște puțin

Ninge abrupt ca în visele tale

Primăvara are un gust de pelin

 

21. Remember

 

potecile copilăriei mă cheam- ades

şi mă văd ca-n vis fugind

cu tălpile goale-n ţărână...

lumea noastră era pe-atunci atât de vastă

şi cât de îngustă, Doamne, abia acuma văd,

eram fericiţi, trăiam clipa şi atât...

 

astăzi ne înghite pe nemesteate

cotidianul frust...

am intrat într-un cerc vicios,

doar rădăcinile-au rămas

înfipte-adânc acolo,

iar dincoace furtunii

ţin piept doar ramuri

pe zi ce trece tot mai fragile...

 

22. Cimitir de primăvară

 

O tu primăvară, ai mai rupt o floare,

Și ai pictat-o în pete moarte, aciclice în culoare.

Ai trecut nestingherită, sub plopii al căror număr,

i-ai lăsat să zacă sub al vieții umăr.

 

Și ai lăsat să cadă, cadavre printre crengi,

Apoi le-ai împodobit cu zale lungi și verzi.

Și ai mai pictat puțin și omul cu un zâmbet pe față,

Care din păcate a devenit melancolia de dimineață.

 

Ai lăsat să cadă și jurăminte pe sicrie ca să le aduni,

Să faci un coș plin de aldoarea florilor de luni.

Și la finalul săptămânii, care s-a terminat în vară,

Ai lăsat să cadă și alte jurăminte moarte, iară.

 

Melancolia în anotimpul tău a devenit o bucurie,

Ce se sapă pe chipuri cu ochii stinși dar vocea vie.

Și nu ai uitat nici să bați cuie în picioare,

Ca omul să sufere după o primăvara fără culoare.

 

 

23. din culisele unei clipe

prea îmi iau viața în tragic mi-am zis mai bine merg

desculță prin iarbă să-mi simt iar rădăcinile aproape

 

cred ca soarele are și el rădăcini

uneori ne îmbrățișăm în taină pe sub pământ

seara aud vocea lui cum se tânguie înainte

de a fi înghițită de beznă îi fac loc în mine iar el

se cuibărește ca-ntr-o scorbură

 

când plec să mă plimb nu mă iau cu mine

mă las acasă

fac curățenie mătur norii ud florile binelui

le țin închise într-o colivie

de mult nu mai am pasăre a zburat cu cerul meu cu tot

 

nu văd mlaștina doar nuferii albi plutind deasupra

toate în mine tac așa cum tac norii

când privesc fără rost din înaltul cerului

 și trec

 

zâmbesc ca la fotograf ca să arăt că sunt fericită

de fapt fericirea e doar un detaliu adăugat buzelor - gândesc

apoi îngenunchez

mă rog să dăinuie imaginea asta cu zâmbetul și atunci

când eu n-o să mai fiu

să rămână după mine o imagine vie dincolo de cea moartă

o imagine fericită fără gânduri

 

verific dacă cerul e la locul lui apoi

calc cu demnitate  pământul

ce bine e să trăiesc iar cu rădăcinile aproape

 

24. Psalm de primăvară

 

Pe retina visului

zăresc cerul –

un unicorn

cu şei de stele,

călărit de luna cea nomadă.

Noaptea îi scutură aripile

peste anotimpuri

ca-n oameni să înflorească

dorul –

copac dezbrăcat până la

rădăcină

ce-şi lasă pletele peste timp

şi urcă în el seva lumii.

 

Un psalm de primăvară

mă apropie de Viaţă

precum orbul

de Lumină,

pipăind cu palmele

pe Dumnezeu.

Citesc lumea în Braille

cu degetele decojesc universul

să pot simţi care sunt îngeri

şi care sunt oameni…

Jumulesc existenţa,

pe umerii clipei

rămâne un fulg…

 

 

25. Mi-s  braţele lalele  înflorite

 

Castanul de la drum sărută zorii,

Sclipiri  de lampadar zilei închină,

În taină, se perindă-admiratorii

Pe-un soare lacom, talpă de lumină,

 

Când iarăşi  se revarsă  primăvara

Cu verde-nesfârşit, suspin în  floare!

Ai nopţii umeri greu îşi duc  povara

Şi fiecare zbor albastru doare…

 

Mi-s  braţele lalele înflorite,

Pe partea stângă doruri prind să cearnă;

Voi, temeri  şi chemări nedesluşite,

Întoarceţi-vă, cu un pas, în iarnă!

 

Porniri de viaţă ne-acompaniază,

Mărgăritarele  în cer veghează.

 

26. Sub tălpi de copil 

Sub geamătul spart 
pietrele seci zăgăzuiesc rădăcini. 
  
Urzim amorțeli 
în ciob de oglindă,  
reflexii de caier 
ca pe vremea când bunicile 
torceau firul de lână  
cu mâinile-acelea arse de vânt. 
  
Azi nu mai toarce nimeni, 
vlăstari narcisiști  
tocesc clipa-n așternut lânced 
de parcă banii ar crește-n copaci, 
și nici măcar nu-i a lor vina. 
  
Plâng mamele-n gările reci 
numărând zile până la-ntoarceri 
dacă mai vrea Dumnezeu Bunul. 
Suntem vii 
târâtori noctambuli prin mocirla diurnă, 
cerul și pământul  
cameleoni adulmecând zborul înaripat 
prin anotimpuri. 
  
Sub tălpi de copil 
se-nclină firul de iarbă  
și plouă cu zâmbete amintind  
primăveri. 

 

 

27. poetul şi lacrima

                „o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet” – Emil Cioran

 

toate lucrurile dulci

trei sute de metri

de sentimente ciudate

fluturi în stomac iluzii

un şir de priviri şi vocale

o peşteră izolată în timp

şi o tăcere ce doare

un şoarece alb

ce-l poţi ţine pe umăr 

înfigându-şi colţii

ca un mim nevinovat

pe lungimi variate

 

cât de mult

s-a oprit ploaia pe trepte

o vreme

cât de mult

s-au strâns lacrimile

deasupra copacilor

cu frunzele tinereţii pe chip

mirosind a rădăcini proaspăt tăiate

din adâncul în care

primăvara ascultă şi aşteaptă

parcă ceva după colţ

ideea de viaţă

un soare răpit de un nor îndrăzneţ

deşertul pământului

sau poate doar

privirea ta scânteietoare

 

te-ai făcut dulce

ca o pară zemoasă

picătură subţire prelungă

în căutarea buzelor coapte

al doilea pătrar ascuns în jurul meu

o simplă legătură cu lacăt

toate aceste lucruri

amintiri şi tendinţe

a unui ev aprins

scrise în stilul clasic ce doare

toate sapă adânc

răscolind

la baza chipului cioplit

ca un zâmbet

 

ploua pe-nserat

iar eu mă învârteam

în jurul amintirilor

uneori învelindu-le

cu un scâncet

doar gusturile trec

şi nevoia de a reţine

apa din piatră

un şoarece alb

şi o frunză de brusture 

 

sufletul pur

are rădăcini prea adânci

pe o boltă albastră

 

 

28. Istorie

 

ce tainice

și pasionante

bucăţi de timp

sunt uneori

oamenii,

 

ce flori să-ţi pun

pe mormânt

când o să mori,

zise fetiţa tatălui său,

însă tatăl nu spuse nimic,

pentru că el

nu iubea florile

 

niște plante,

aparte ce încet-încet

își șterg culorile și

devin unice amintiri,

ascunse rădăcini

pentru alte plante,

 

în curând urma nunta,

așa că viitoarea mireasă

își rugă bunica

să ducă

o invitaţie, ca o floare,

la crucea mamei,

în curând urma nunta

 

bucată de timp,

din care vor  naște și crește

alte bucăţi de timp,

bucăţi de timp,

de timp

 

 

29. La Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul

 

Arcanu poate nici nu a fost

l-a inventat un copil solitar care

clădea din cioburi de sticlă palate pentru furnici

 

Geza bácsi este desigur o nălucire îngenuncheată

în fața păstrăvilor-curcubeu

așa pătimaș cum știa el să se roage și să înjure

pe limba lui

nu putea nimeni s-o facă

probabil am visat acea dimineață când 

am eliberat din cutia de vaselină 

toți cosașii amputați

credeam că rădăcinilor din care creștea încet libertatea 

le este suficientă dorința

nici cosașii nici unchiul nu mi-au mulțumit

câtă lipsă de educație

 

nici  Ilona néni’ nu a fost reală 

cu părul împletit ca o cunună de grâu

mirosea a levănțică a săpun de casă în urma ei 

și atunci când am supărat-o cu bobocii de rață

păpădiile mele înotătoare în acea bulboană de primăvară

i-am dus la scăldat și duși au fost 

 

bocșele sunt tot un zvâcnet de vis

atunci de ce îmi înțeapă nările uneori

acolo și-a ars Mozsi piciorul până la os

precum mă mistui eu sub pocruț de cuvinte uscate 

în mangal de uitare

 

la Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul

și mi s-a făcut dintr-odată atâta dor de mine

 

 

30. Ploaia...

 

Iubitul meu, mai știi de ploaie,

De stropi, ce leagănă iubiri?

De-o gingașă petală ce se-ndoaie

La strigătul unei îndrăgostiri?

Poate, ai uitat de zori și asfințituri

Cu dor din florile de tei?...

Când o mireasmă de săruturi

Se-adună sub copaci, și ei holtei?...

 

Iubitul meu, ne cheamă ploaia

Cu stropii mari la un ospăț

Și al iubirii drag răsfăț...

De ce mai ții în laț

Un bob de dragoste lucie,

Ce-o trimiți din visul tău,

Iar ea... i-așa de vie?

Lasă – ploaia – s-o învie...

 

Strigă-mă – cu glasul stropului prea nud,

Udă-mă – cu focul macului zălud

În setea ploii dumisale...

Te voi usca în palme de petale,

Să adormim în verdele cărunt,

Sub freamătul iubirii nepetale,

În brațele – îndrăgostirii –

Măriei sale.

31. Rădăcini fierbinți

 

Venit din ierni de valsuri vieneze

Alunecând pe mozaic de vise,

Un cord rebel învaţă să pulseze

În ritmul tău,spre ţărmuri neatinse…

 

Revigorând în polci de primăvară,

Iubind intens,arzând de pasiune,

Cordul rebel cu tine se-nfăşoară

Inconştient,pe geană de genune

 

Vin implicit nocturnele de vară

Cu mult amor şi dor la purtător

Şi-n cord rebel, fiorul stă s-apară

Electrizându-l ademenitor…

 

Ajuns-a azi în rapsodii de toamnă

Trăind frumos, iubind adevărat

Cordul rebel şi a lui scumpă doamnă:

Ce-a visat ieri,aievea s-a-ntâmplat.

 

 

32. Dacă-am putea…

 

Dacă-am putea vorbi-ntre noi, fără cuvinte

Despre tăcerile ce-au început să ne doară,

Dacă-am putea merge fără paşi doar înainte,

Fără să facem prea des noduri la sfoară…

 

Dacă ne-am putea privi mai des în lumină

Cu ai minţii ochi, fără niciun fel de-ntristare,

Fără s-aflăm în miezul nopţii vreo vină

Pentru zilele gri, fără scări către soare…

 

Dacă-am putea creşte, pe umeri, doar primăveri

Fără să trecem prin celelalte-anotimpuri,

Fără s-avem rădăcini în pământ cu poveri,

Fără să rătăcim drumul drept, în răstimpuri…

 

Şi dacă, fără aripi vom deprinde iar zborul

De pe-un ram de gând, spre zări mai albastre

Şi-n căuşul palmei, captiv, vom ţine izvorul

Lacrimei curse din deznădejdile noastre…

 

Mai fi-va trebuinţă-atunci,de tinere vise

Ce coboară şi urcă, pe cărări interzise?

 

33. O poveste

 

A fost odată, într-o țară-anume,

O întâmplare ce m-a pus pe gânduri,

De-aceea vreau s-o-mpart cu multă lume,

Ce se apleacă peste-aceste rânduri.

 

De veți simți măcar din întâmplare,

O pură- asemănare cu ce spun,

Nu plângeți, încă mai aveți scăpare,

Dacă fumați... uitați și de tutun!

Să trecem la poveste-acum, aș zice,

Că timpul ne presează, n-am ce face,

E primăvară, vântul trage bice,

Îndur, dar nu prea mult, că nu îmi place.

 

Am colindat și am aflat, surprinsă,

Că basmul ăsta parcă-i pus pe roate

Și-l văd și-n lumea-n care eu sunt prinsă,

Trăindu-mi zile grele-n libertate.

Virtutea, adevărul și cuvântul

Sunt  noțiuni, demult, în cui uitate,

De semenii ce-au îmbrăcat veșmântul

De șefi, urcați în scheme pe-apucate.

 

Și-acela ce-ndrăznește să acceadă

În lumea care este doar fictivă,

I se urzesc fitile, de pleiadă,

Iar țara e-n continuă derivă.

Să tot cunoști în lumea asta mare,

Doar colindând ținutu-n lung și-n lat,

O ierarhie de valori hilare

Ce se rotesc chiar, ciclic, motivat.

 

De-un sfert de veac se-ncearcă, mult și bine,

Să se revină la normal, în viață,

Se pare însă că, aici, nu ține,

Iar patrioții-s marfă, ca la piață.

Se vând, la troc,  pe-un caltaboș- știți bine!-

Sau pe-un hectar de munte sau câmpie,

Povestea este lungă și - în fine!-

Poporul era prins de letragie.

 

De undeva, din stelele din ceruri,

Le-au fost sortite cazne peste ani,

Că promovau doar patrioți de-a pururi

Ce -aveau simțirea moartă după bani.

Dar, într-o zi, au depistat soluții,

Ca toți curtenii să o ducă bine,

Să facă încă zece revoluții,

Pe alter ego și iubiri de sine.

 

Au studiat în taină- și se poate!-

Avangardist, o nouă chirurgie

Și operau pe-acei ce dau din coate

De Hiperlingușeală în Urgie.

Au dat, ca-n medicina naturistă,

Soluție apelului de țară,

Cucută-n ceai elitei activistă

Și moartea lentă a făcut gargară.

 

Și-așa cum se petrece în poveste,

Cu prinții cei măreți, cu sânge-n vene,

Curteni- adevărați, calm, dau de veste

Că au icoane în valori perene.

Chiar dacă mulți balauri cu palate

Îi atacau, scuipând doar foc în  lege,

Se apărau cu crucea de dreptate,

Ce-a biruit aceste minți betege.

 

A fost odată, într-o țară-anume,

O întâmplare ce m-a pus pe gânduri,

Cu mult curaj o-mpart cu multă lume,

Că adevăru-i scris doar printre rânduri.

(Poezie eliminată pentru faptul că are 64 de versuri. Regulamentul prevede maxim 60.)

 

[Vasilisia Lazăr]

ANA CÎMPEANU a votat poeziile astfel:

• Nr. 2 – nota 9
• Nr 3 – nota 6
• Nr 4 – nota 7
• Nr 5 – nota 5
• Nr 6 – nota 5
• Nr 7 – nota 7
• Nr 8 – nota 6
• Nr 9 – nota 7
• Nr 10 – nota 5
• Nr 11 – nota 6
• Nr 12 – nota 8
• Nr 13 – nota 7
• Nr 15- nota 6
• Nr 16- nota 7
• Nr 17 – nota 7
• Nr 18 – nota 8
• Nr 19 – nota 7
• Nr 20 – nota 9
• Nr 21 – nota 8
• Nr 22 – nota 6
• Nr 23 – nota 7
• Nr 24 – nota 10
• Nr 25 – nota 10
• Nr 26 – nota 9
• Nr 27 – nota 9
• Nr 28 – nota 7
• Nr 29 – nota 7
• Nr 30 – nota 7
• Nr 31 – nota 7
• Nr 32 – nota 6

[Vasilisia Lazăr]

CORINA DIMITRIU a votat poeziile astfel:

2-7

3-5

4-8

5-4

6-5

7-9

8-7

9-10

10-6

11-5

12-4

13-8

15-4

16-7

17-6

18-6

19-5

20-6

21-5

22-8

23-9

24-6

25-8

26-4

27-5

28-5

29-6

30-5

31-4

32-7