Diploma: Premiul al II-lea, proză – „Cai albi” de Angela Dina

[Vasilisia Lazăr]

Cai albi

 

          De-apuci pe drumeagul ce urmează apa înspre fosta baie de grafit, în dreapta zăreşti cu grozavă mirare înălţându-se cuminţi spre boltă tremurânde fuioare-albii. Dau semn că-s focuri în bordeie cât să-mblânzească nu doar casa, ci şi răceala-nţepătoare a iernii din preajmă.

          Ici-colo poţi zări, anevoios târând vreo uscătură, câte-un bătrân adus de şale în straie negre ori vreun copil netemător de ger, scăpat la neaua aşternută.

          Îţi pare că-i la capăt de suflare cătunul de rudari pitit sub munte, alături de mina sărăcită în care-au trudit cu-atâta râvnă şi moşii, şi strămoşii lor, nedezlipiţi de tuciuriul vintre… La adăpost, mulţumesc sfios Cerului pentru anii trecuţi în tihna leagănului străbun.

          Însă oamenii aceştia îşi poartă de-a lungul vremii o cruce grea, primind an de an dinspre munte duium de ninsoare, siliţi sub un morman de nea-ngheţată s-aştepte până hăt, când ghiocelul poate să dea veste că Dochia sărmana în Mărţişor se pierde.

          Ca să trăiască luni în chinga de zăpadă e greu, dar tot ponosul i-a-nţelepţit şi vrednici, din toamnă timpurie, gătesc, pun la uscată propeală fructe posmogite, felii de crumpene sfarogite, turte de mălai, să fie demâncare în temniţa rece-a ninsorii…

          Mişcând agale pasul, dedaţi răbdării, închipuie miez pentru foc. Agonisesc uscături, crengi chitite şi-amestec de pământ cu ierburi putrezite. Cu ele vor amorţi bordeiul săpat adânc în pântecele bunului pământ. Învăluit în ţol, la mare ascunziş, este pitit şi-un drob de sare. E bun oricând, dar mai ales atunci când e-un pospai de hrană…

 

*

          În vara din urmă se nimerise prin locurile rudarilor un drumeţ rătăcitor, ieşit ca din poveste. Lăsat dinspre Ardeal, trecuse harnic Parângul cu sete de-a cunoaşte noi ţinuturi. Ducea cu sine o traistă înflorată, din care tot scotea o plată pentru hrană.

          Căzut la ei de Sf. Ilie, se bucurase tare în poieniţa din cătunul rudarilor, ce făcuseră în juru-i roată.

Primii aflaseră chemare dinspre venetic puradeii, mai mici, mai mari. Îl priveau cu zvâc de mirare şi veselie, căci poveştile sale veneau rostite a glumă şi cunoaştere. Şi fiecare se-ncheia cu câte alea: mingiuţe în hârtie colorată zburdând pe fire de gumilastic, nuci, bomboane şi-alviţe învelite în poleială roşie ori albastră, fluiere-asurzitoare din oase mărunţele, chipiuri din cartoane lucioase cu pene-mpodobite, crăcane potrivite de tras la ţintă ori după un vrabete... minuni ademenitoare! Un ascultat de poveşti costa ceva de-mbucat şi-un loc de mas ferit de noaptea rece.

          Apoi, ispita le chemase pe babe la el. Aflate în plictis de ani şi gârbovire, râdeau cu gura ştirbă de znoavele fecioraşului glumeţ. Erau chiar fericite. Uitau de orice rău. Şi îl strigau „nepoate” când rupeau un turtoi, să-i facă parte dreaptă.

          Vara şi toamna trecuseră, locul acoperindu-se de-o tihnă fumurie, tristă. Oamenii, ştiau ei de ce, se-ntunecau mai tare decât erau-nainte de la zgura ce le înnegrise pielea, săpând amar de vreme în pântecele băii.

          Acum, „cel nou” făcea mai multe. Doar în amurguri veselea copiii, iar ziua robotea pe ici, pe colo la vreun bordei, chemat ca sprijin de cineva aflat în nevoie. Alteori însoţea la cules de fructe şi crengi bărbaţii tăcuţi, zoriţi, mânaţi de-o grijă mare. Mut ca şi ei, nu-ndrăznea să-ntrebe ce şi cum...

          Dar într-o zi află ce aşteptau rudarii în plină iarnă şi de ce agoniseau atâtea de pus la straşnic adăpost. Îl dumirise-un puradel care-i tot stătea în preajmă Erau înfriguraţi c-avea să vină iar năprasna de omăt din 13 Făurar!

          Rudarii nici nu ştiau vreun an în care asta să le fi lipsit, ferit-a! Şi-n preajma zilei, dacă ei visau că tăvălugul a uitat să-i calce, îşi făceau cruci repezite de teamă că, dimpotrivă, sfârşitul Ăl Mare-i încolţeşte…

          De când poposise la rudari, tânărul îi uimise cu uşurinţă în a ciopli cot la cot cu ei lemnul. Scobea albii, linguri, fuse ori lega la târnuri. Lucra cu spor, nedorind nimic decât să mănânce alături de ei.

          Acum, de când ziua se micşorase lăsând loc devreme întunericului, în timp ce le povestea ălor mici năzdrăvăniile ştiute, meşterea într-una la o şuierică. Părea că n-avea s-o termine curând, aşa de îndatorat se-arăta înfăţişării acesteia. Întrebat de vreun îndrăzneţ care-i zăbava, zicea că fi-va  până la urmă o minune. Atât.

 

*

          Ninsese şi-acum duium peste bordeie, ca-ntotdeauna. Poclada aşternută scânteia, făcând din Cer noaptea o boltă de poveste cu ce a fost… Fumurile adăposturilor tremurau sfielnic în aerul tare. Locul părea de basm, oprit într-un ceas al aşteptării…

          În ajunul zilei temute, ,,veneticul” nu-şi găsise deloc stare. Frământase tot timpul din nări şi bolmojise ceva prevestitor în timp ce termina din cuţit şuierica. Întrebat de puradelul aflat mereu alături, el răspicase că-n sat se va-ntâmpla ceva… Copilul dăduse sfătos din cap, ştia şi el de cazna anului trecut, când fuseseră aproape îngropaţi de zăpada prăvălită cu zgomot ca de sfârşit de lume.

          În zori, un vuiet crescu şi tot crescu, apropiindu-se cu învrăjbită iuţeală. Când simţise pocnindu-i urechile de larmă, tânărul ieşise-n drum, îşi dusese la gură şuierica şi se pusese pe fluierat. Şi ţiuise până când zărise năvala dalbă apropiindu-se în iureş din fruntea steiurilor.

          Degeaba copilul cu ai săi îi strigaseră să intre degrabă la adăpost, omul se făcuse zid în faţa zăpezii ce-nainta!

          Îndemnul rămas fără urmare, păţiţii anilor trecuţi se traseră la adăpost, făcând cruci ocrotitoare înspre tânărul ce-şi punea şuieratul împotriva tunetului rece. Mai apucaseră a vedea numai cum prima limbă de zăpadă îl înconjurase pe îndârjit, transformându-se pe clipă într-un cal alb. Neînfricatul îl şi încălecase pornind în iureş la vale, urmat de alţi zeci de armăsari, apăruţi ca prin farmec din fuioarele de nea.

          Caii cei albi prinseră în copite pământul, răscolind amarnic tot ce hlamida rece apărase până atunci. Dădeau omătul către poale prin darace, îl strângeau, rostogolind  un gros covor  în jos...

 

*

          În urmă, oamenii aflaţi de faţă la izbăvire jurau că fuseseră aievea cele văzute! Şi-au rămas încredinţaţi de asta, mai ales că de-atunci zăpada n-a mai năpăstuit niciodată cătunul în ziua lui 13 Făurar. Tânărul dispăruse, luând cu sine pe veci furtuna argintoasă în goana cailor...

[gina zaharia]

Felicitări!

[Camelia Ardelean]

Felicitări!!

[Mihaela Suciu]

Pentru limbaj, descrieri și imaginea finală, nici n-am cuvinte să-mi exprim admirația. Sunteți fantastică! 

[Mihaela Popa]

Felicitări!