AICI se votează cele 3 eseuri înscrise la Concursul „Alb hoinar”, ediția a II-a

[Vasilisia Lazăr]

NOTĂ:

          În ceea ce privește votarea, după scara proprie de valori, veți nota obligatoriu absolut toate cele 3 eseuri, inclusiv textul propriu, dacă participați la acest concurs, cu note de la 10 la 1 (deci două sau mai multe creații pot primi, de la același votant, aceeași notă. Nu se face un clasament! Se acordă fiecărui eseu nota pe care considerați că o merită. Pot fi mai multe note de 10, 9, 8 etc. La finalul votării, trebuie să aveți 3 note care vor fi lăsate pe această pagină, la comentarii. Un vot incomplet nu se ia în calcul! 

• La o sugestie mai veche, venită din partea domnului Constantin Bidulescu, și pentru a transparentiza și mai mult procesul de votare, fac următoarea propunere: Premianții prezentului concurs să fie cooptați în juriu pentru concursul viitor! Cooptarea se face doar cu acceptul liber exprimat al celei/celui în cauză. Cum sunt patru secțiuni, dar doar trei locuri în juriu, prioritate vor avea premianții de la secțiunile Poezie, Proză, Dramaturgie... 

          Succes!

       

1. Urme şi amintiri

 

            A nins - îmbelşugat, plăcut, paşnic. Am avut o reţinere în momentul în care, ieşind în curtea casei, am fost nevoită să deranjez stratul de zăpadă - aşternut pe alee - cu... paşii mei. Paşi care voiau să mă poarte dincolo de universu-mi atât de cunoscut, dincolo de casă - pe stradă, apoi, spre staţia de autobuz şi... mai departe...

            În centrul oraşului îmi doream să ajung, să "cunosc" zăpada care l-a înveşmântat. M-am întrebat: „Este, oare, la fel ca cea din curtea casei mele?” Şi mi-am oferit răspunsul: „Nu, nu are cum! Urme... nenumărate urme au "acoperit-o" fără regret.” Urme pe care paşii mei aveau să le întâlnească, să le cunoască, poate,... să le recunoască... Urme... Chipuri... Glasuri...

            A oprit autobuzul în staţie, dar eu nu am urcat. Aşa... m-am hotărât... în ultima clipă. Însă, nici acasă nu m-am întors - mi-am continuat drumul, păşind prin zăpadă... iar urmele nu-mi erau deloc singuratice, în contrast cu sufletul.

            Am privit cum se lăsa înserarea şi am avut impresia că... o chemam, o atrăgeam... cu fiecare pas. Eu... Urmele mele, pe zăpadă, şi ale tuturor, aveau să se observe doar la lumina lămpilor stradale, mai pregnant în dreptul lor. Până mâine, când zorii zilei...

            „Dar, dacă va ninge din nou, în orele următoare? În această noapte?”

            Dacă va ninge, urmele paşilor mei vor dispărea... Urmele paşilor tuturor vor dispărea sub stratul neted. Neted? Dar, pentru câtă vreme? Nu cumva, alţi paşi îşi vor lăsa amprenta asupra lui, în scurt timp? Nu vor sculpta diverse forme în zăpada permisivă? Iar urmele nou formate nu se vor suprapune cu cele vechi, anterioare? Pe alocuri,... cu urmele mele? Cu urmele paşilor mei, care au devenit din ce în ce mai alerţi, parcă pentru a acoperi, în grabă, o distanţă cât mai mare. Dar, oare acest lucru s-a întâmplat deoarece am vrut să ajung la... destinaţie? Repede? Nu! Şi, am înţeles de ce, în ultimul moment, în staţia de autobuz, am refuzat să apelez la mijlocul de transport pentru a parcurge drumul - dintr-o dorinţă atât de contrastantă cu cea pe care am avut-o în clipa în care, cu greu am îndrăznit să "deranjez" stratul de zăpadă aşternut pe alee - pe aleea din curtea casei - cu paşii mei.

            Am ajuns în centru oraşului... În parcul din centrul oraşului... Nu m-au atras ornamentele luminoase, nu m-a "chemat" bradul, împodobit cu diverse figurine şi beculeţe colorate... Oamenii! Dar, oare ei - oamenii - nu se aflau acolo datorită elementelor specifice perioadei? Şi, poate că, indirect...

            „Ai grijă să nu cazi!” am auzit un glas. Era, probabil, al unei mame care-şi atenţiona, copilaşul ce alerga prin zăpadă. Şi el îşi lăsa urmele pe suprafaţa pufoasă. Dar, cât erau de diferite - fine, scurte şi rapide!

            M-am apropiat de una dintre bănci. Era atât de singuratică! "Veşmântul" alb pe care-l "purta" o făcea inabordabilă. Şi, totuşi, i-am atins marginea spătarului şi am îndepărtat puţină zăpadă. Oare, de ce? Ce-am vrut să descopăr? Nu am fost destul de mulţumită cu faptul că... Am vrut să mai las o urmă a trecerii mele? O urmă... diferită? Dar copilaşul, care, ceva mai devreme, alerga fericit, s-a apropiat, la rându-i, de bancă şi... mi-a continuat "opera", alungând, cu o mişcare hotărâtă, zăpada care mai rămăsese pe marginea spătarului. Atât de simplu!

            Un colind! Un colind cunoscut! În apropiere... M-am îndepărtat de bancă şi... am plecat să-l caut... Nu-l fredonam şi eu, în copilărie? Şi, l-am găsit! L-am regăsit... pentru că am început să-l cânt din nou... cu sufletul! Să-l cânt şi să chem vremurile trecute. Dar, dacă...?

            M-am îndepărtat şi de colind. De fapt, numai de locul în care se auzea atât de bine, pentru că am continuat să-l păstrez în inima mea. Ca pe o amintire, dar şi ca pe un moment actual, pe care... îl trăiesc! Iar paşii mei s-au îndreptat spre casă...

 

        2. Gălăgia...

 

          Gălăgia... Are şi asta o poveste...

          Eu o percep ca pe o mască perfidă, sigur, pentru că nu văd cum altfel poate fi masca.  Atenţie însă ! Aici este vorba despre masca înfiorătoare a  vidului sufletesc, masca lipsei de comunicare. Omul mileniului al III-lea, care simte că nu este ascultat şi, mai ales, nu este înţeles, substituie cumva trauma pe care o trăieşte sau poate chiar şi-o ascunde făcând gălăgie,  mare gălăgie, zarvă, ba chiar larmă... Numai dacă deschidem televizorul, radioul, computerul sau răsfoim un banal ziar şi ne vom convinge. (sic !)

          Omul noului mileniu simte o nevoie acută de a-şi umple golul sufletesc prin vorbe. Parole... Parole... Primordială este deci exprimarea cu orice preţ, exteriorizarea. Şi nici nu ştiu dacă îşi dă seama că izvorul logoreei sale este tocmai lipsa de comunicare. Pentru că nu are timp şi, mai ales, nu are răbdarea de a-i asculta pe ceilalţi. Nu are însă complexe că el însuşi nu are răbdarea de a-şi asculta semenii, ba dimpotrivă ţine morţiş să fie ascultat. Este important sau nu ceea ce spune,  interesează sau nu pe cineva opinia sa, egocentricul nostru trebuie cu orice preţ să-i convingă pe ceilalţi că în jurul său se învârteşte lumea. Este buricul pământului, ce mai... De aceea, atunci când nu vorbeşte, scrie. Deci face tot... gălăgie. Ba chiar i se pare că nimeni până la Măria Sa nu a fost în stare să lege două-n tei asemenea lui. Nu... El este suficient sieşi. Este Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul. Interesant este faptul că fiind rob al acestei gândiri meschine, malefice,  trăieşte continuu drama neputinţei de a fi, într-adevăr, ceea ce se crede. Pentru că, da, are şi momente de luciditate rece, precum lama unui cuţit. Trezirea se produce inevitabil la un moment dat şi simultan, desigur, drama, drama imposibilităţii obiective de a se ridica, de a fi la înălţimea idealului propus - un piedestal mult prea înalt, dacă nu chiar firmament unde-ar vrea să dăinuie ca stea...

          Precum vedem însă drama eroului nostru nu are un temei real, ci este hrănită copios de propria-i imaginaţie, de propria-i  angoasă, de spleen-ul, de apăsarea, de neputinţa sa.  În permanenţă este fatalmente măcinat din interior de o sete de absolut sinucigaşă, am putea spune. Şi cum absolutul este intangibil, trece iarăşi şi iarăşi prin furcile caudine ale propriului eu, o ia mereu de la capăt într-o ardere continuă. Pentru că, să ne înţelegem, nu este deajuns cuvântul. Cuvântul neacoperit de faptă rămâne gol-puşcă şi asemenea lui rămâne şi sufletul în calea viscolelor, a crivăţului. Egolatrul nu realizează însă de unde-i izvorăşte limbuţia. Adevărat este însă şi faptul că dacă ar înţelege, cercul s-ar închide şi noi despre cine am mai face voroavă !? 

          Centru al universului par excellence narcisistul vede, aşadar, în semenii săi doar instrumente, mijloace facile de a-şi pansa orgoliul rănit de furtuni, de uragane, desigur, imaginare. Pentru că, da, orice i-am putea reproşa acestuia, numai lipsă de imaginaţie nu. Dimpotrivă. Chiar imaginaţia exacerbată este cea care îi alimentează egoismul, egocentrismul, continua sfâşiere în lupta cu sine şi cu lumea. Are de câştigat creaţia, cu observaţia că prea plin de sine, prea mândru ca să asculte păreri uneori pertinente, egocentricul poate pierde din vedere un aspect esenţial muncii creatoare: critica şi, mai ales, autocritica. 

          Paradoxal este însă un lucru: tocmai libertatea de exprimare este cea care sugrumă încă din faşă acţiunea. Vorbim mult şi facem tot mai puţin. Gălăgia, tărăboiul cu orice preţ, ia locul faptei...  « Fapte, nu vorbe »,  sună preceptul biblic de care, se pare, omul modern se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult. In egolatria sa el este suficient sieşi, dar pe de altă parte tot el este acela care se simte tot mai înstrăinat, tot mai frustrat,  alienat. Străin de sine, străin de lume, în luptă continuă cu sine şi cu propriile fantasme, într-un conflict permanent cu sine şi cu tot ceea ce îl înconjoară, omul modern, contemporan, descoperitor al atâtor leacuri, nu-şi găseşte sieşi leac, şi anume leacul sufletului său tot mai bolnav, rătăcit printre roboţii, care cât de curând îi vor lua cu desăvârşire locul.

          Cutremurător ! Alte comentarii !? Cred că-s de prisos !      

 

        3. Aproape nimic despre… iarnă

 

          Mă credeţi sau nu, consider că eseul, cu rădăcini în semantica din limba franceză a verbulu i „a încerca”, va fi şi pentru mine, dar şi pentru voi, o încercare!

          Dacă aş începe cu  iarna este a patra fiică a bătrânului an, precum citeaţi în abecedare, m-aţi descalifica, mi-aş tăia singură creanga de sub picioare şi nu sunt sigură că mă pricep la zbor. Aşa că, în primul rând, voi gândi aprioric, la ce se conturează în sufletul fiecăruia, când rosteşte cuvântul iarnă. Poate puţină poezie, poate puţină pictură, puţină singurătate topită în Balada pentru Adeline… deci, hai să pornim marşul ascetic prin troienele imaginaţiei!

          Pentru Eminescu iarna este anotimpul când, din ipostază demiurgică, pădurea îi aminteşte  omului că accesul către dorita eternitate îi aparţine naturii: Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem.

          Iarna la Barbizon, celebrul tablou al lui Andreescu, ne invită, în mers pe vârfuri, către o dantelărie de alb, în timp ce „iernile” lui Monet au o notă de lirism, o dimensiune specific  impresionistă. Te uiţi la crengile subţiri ale copacilor, cum ţin înfăşurate pânze de steluţe, de jur împrejur, ca nişte braţe răsucite spre cer şi te cuprind fiorii! Tonuri de gri, dansul fulgilor, sclipiri de oţel ale gerului la fereastră, copleşitorul dor de a îmbrăţişa, toate se prind în aura acestui anotimp şi cine-i percepe sinestezia, mai bine decât Poetul plumbului:

          Un vals de voaluri albe / Spaţiu, infinit, de o tristeţe armonioasă.

          Mi se pare, pe de altă parte, că n-aş da Cezarului ce-i al Cezarului, dacă n-aş vorbi puţin despre iarna din noi. Mă întâlnesc deseori cu ea, vine chiar nepoftită şi se instalează pe meterezele sufletului omenesc!

Atunci apar cârduri de corbi, ecouri frânte în cuvinte spuse nimănui, paşi care se pierd în noianul de alb.

          Dar mai bine definită iarna, ca iluzie a vieţii şi a morţii, decât în drama soresciană  „Iona”,  nu cred să fie, pentru că pescarul fără noroc este un om foarte singur, iarna îl cuprinde din toate părţile: Mai bine m-aş face pescar de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul. Ipostază a omului modern alienat şi alienant, Iona constată: Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă…

          În concluzie, mâna dreaptă se opreşte din scris, noi privim pe fereastră… Dar la ce?...

[ELENA AGIU-NEACSU]

1. – 6
2. - 8
3. - 9

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Nr. 1 - 9
Nr. 2 - 9
Nr. 3 - 9

[bolache alexandru]

1-7

2-7

3-9

[Corina Militaru]

Felicitări, celor trei autori, pentru participare! Poate în viitor vor fi mai mulți. :) Mi-a făcut plăcere să vă citesc! 

1. -  8

2. - 10

3 -   9

[Ion Lazăr da Coza]

STOP VOT! A vota, este un gest de generozitate și de respect colegial!... (Excepție fac acei care și-au dorit, dar, efectiv, n-au putut vota!)