Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a II-a, Secțiunea PROZĂ (Pagina I)

[Sofia Sincă]

Pagina I

Proza nr.1

Autumnală tocată în fugă

Ascult Bach în ploaie și ecourile orgii brandemburgice îmi alungă orice senzație de frig instaurând o atmosferă confortabilă deși muzica asta mi se pare protocolară și distantă. Rememorez o imagine din trecut când adăpostindu-mă de ploaie într-un refugiu întâmplător am găsit acolo un viorist amator care îndemnat de atmosferă a început la un moment dat să cânte Balada lui Porumbescu ale cărei acorduri dramatice sunau extraordinar și cutremurător cum nu am mai auzit nici la muzicieni reputați. Și muzica lui Bach se revarsă minimalizând efectele ploii reci de toamnă minulesciană.

• Vântule nebun, ai ceva de spus de scuturi pomii atât de insistent? Mai bine risipește ceața că n-am mai văzut muntele de câteva zile, sau vrei să mi-l arăți când va fi deja înzăpezit deplasând ceața ca mantia unui scamator?

Nu mă supăr că vântul nu-mi răspunde, nici nu caut să înțeleg ceva din manifestarea lui, dar constat că deocamdată s-a liniștit un timp și frunzele ude ale pomilor atârnă palide și triste că au ajuns la sfârșitul vieții lor și probabil vor să mai apuce un dans înainte de finalul vals ce le va duce spre pământ integrându-le în covorul galben-arămiu ca să coloreze această toamnă cu ultimele resurse de imagine. Mișcarea frunzelor din vârful nucului îmi sugerează o moțiune de cenzură în parlament pe care natura o ilustrează perfect, agitație în van a celor ce-și simt sfârșitul aproape încercând să mai salveze măcar aparențele. Cele două viori ale lui Bach ale căror acorduri acoperă sunetele ploii mohorâte mă salvează de melancolie și-mi sugerează o încheiere optimistă. Menuetul lui Bocherini se insinuează cu nonșalanță și încredere. Cum să nu-mi placă toamna? Frumoasă mai e și toamna asta chiar dacă plouă!

                                                                                               Proza nr.2

                                                                   Atunci era toamna şi floarea a murit

 

Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă...

Nu mi-a ajuns primăvara să prind toate florile în cununi şi nici vara să cutreier toate câmpurile cu mii de alte flori şi uite, iar e toamnă. Sigur e prea devreme, dar la câtă bucurie ne aşteptăm din partea ei, merită să o primim oricum.

Nu vreau să-mi risipesc timpul decât cu privitul unui răsărit de soare. Armonia cu cerul, frunzele, strugurii, merele şi sufletul meu, o face toamna asta ca niciodată. Nu mai sunt fluturi în zbenguială pe unde nu te aştepţi, nici albine grăbite, nici atâta strălucire de la soare, dar parcă tot mă simt o pasăre care zboară aproape de pământ în dorul verii trecute.

Cad frunzele îngălbenite de neputinţa verdelui. Este atâta culoare caldă peste tot, încât ploaia care se anunţă rece şi de durată se va speria.

Mi-am luat entuziasmul vântului şăgalnic şi am pornit spre parc. Prind surâsuri de peste tot. Mai deosebite sunt ale frunzelor. Au şi ele răspunderea lor. Îmi duc privirea peste copacii dezgoliţi şi ruşinoşi. Li se ating crengile cu sfială, li se sparg adierile în zgomotele asurzitoare ale străzii.

Ce-au fost acum două anotimpuri şi cum sunt acum!

Număr şi eu anotimpurile, apoi timpurile şi mă dor ochii de-atâta privit în depărtări. Caut potecile pline cu iarbă verde şi-aud plânsul pădurii. Se caută lemnul pentru viori, se caută lemnul...

Aud şi-acum legenda călăreţului cu sabia de argint şi-mi pare că se tot scot pasaje din ea. Cine o fi având nevoie de ele? Cine? Şi mai cade câte-o lacrimă udând batistă cu miros de lăcrămioare.

Drumul către parcul altădată al trandafirilor mi se pare lung. Nu mă însoţeşte nicio vrăbiuţă, nu mă mai cunosc nici ciorile care stau fix în vârful copacilor pitici. Am mers rar anul ăsta în parc.

Paşii mă duc la vechea bancă. Aici, am contemplat lumea, aici am ascultat cântecul necunoscutei, aici şi-acum găsesc o femeie odihnindu-şi trupul.

Scândurile băncii par roase de greutatea gândurilor fiecăruia dintre cei ce au stat pe ea. Mă aşez şi eu încet şi fără zgomot. Femeia cu părul albit întoarce privirea şi-mi face semn că pot sta. Forfota din jur nu este atât de stânjenitoare. De undeva, de pe un stâlp, un ceas îmbătrânit de ploi şi vânturi, bate ora fixă. Nu vreau să ştiu că am ajuns la oră precisă, aş intra în calcule şi relaţii matematice şi asta mi-ar mai trebui. Parcul este făcut pentru relaxare, nu pentru stoarcerea minţii cu cifre şi implicarea lor în viaţă, cel puţin acum.

Femeia de lângă mine, mă induce în eroare. Se tot uită la mine şi când dau cu ochii de ea, îşi întoarce capul. Este îmbrăcată în negru, dar unul puţin ponosit, are o pălărie neagră cu boruri mici, părul strâns într-un coc îngrijit şi pantofi negri de lac. Este slăbuţă, cu mâini finuţe şi unghii lăcuite. Faţa rotunjoară este de o paloare care îţi sare în ochi. Ochii sunt negri, mari şi daţi cu rimel. Pe genunchi şi-a pus geanta şi-i tot mângâie marginile.

M-am uitat mai atentă la ea. Profilul acesta parcă l-am mai văzut, oare unde? Ochii, mâinile...

Şi mi-am văzut de admirat peisajul. Un soare blajin şi plin de iubire, îşi trimitea razele spre fiecare dintre noi. Am închis ochii şi m-am lăsat cuprinsă de căldura lui. Voiam să-mi orânduiesc gândurile.

Mi-au revenit în cap versurile:

Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...

Şi-am întors capul. Doamnă, mă privea zâmbind. Avea o mulţumire a ei şi am surprins-o.

- Doamnă, nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi?

- Poate da, poate nu. S-a uitat fix în ochii mei. În adâncul sufletului ei, simţeam că se petrece un mare lucru. Mâinile-i tremurau a mare emoţie.

- Sunteţi din acest oraş? M-am pus eu pe întrebări.

- Nu are importanţă. De ce vreţi să ştiţi atâtea deodată?

- Nu vreau, dar poate ne cunoaştem şi eu pierd timpul cu presupuneri de altă natură.

- Poate da, poate nu, mi-a răspuns din nou doamna şi a oftat îndelung.

Patru cuvinte repetate şi nu pricep nimic. Mi-am îndreptat privirea spre un ceva anume şi cu coada ochiului mă uitam la doamna misterioasă. Şi-a scos batista din geantă şi cu artă şi-a şters o presupusă lacrimă. În faţa noastră vântul dansa cu toate frunzele ce-i cădeau în mână. Niciunul nu refuză nimic şi veselia asta autumnală era molipsitoare.

Un fior mă trecea privind profilul aceste femei misterioase. Când să deschid gura şi să mai pun o întrebare, se întoarse cu faţa către mine şi zâmbind mi-a spus:

- Sper că te numeşti Laura.

- Da, aşa mă numesc.

- Şi ai treizeci de ani.

- Exact.

- Eşti medic, da?

- De unde ştiţi?

- Cum să nu ştiu?

Şi-am tăcut. Nu făceam nicio legătură cu nimic. Eram într-o poveste, îmi plăcea că era un strop de mister, dar nu intuiam nimic şi apoi, nu voiam să dezamăgesc o doamnă care, desigur urmărea ceva.

Îmi era ciudă pe mine că nu întrezăream firul acestei întâmplări. Oricine mă putea cunoaşte şi totuşi...

- Mai mergi la concerte la Ateneu?

- Mai rar, dar merg. Şi un clic mi-a făcut zgomot în minte. Oare doamna este cumva...

- Sunteţi violonista căreia eu îi dădeam mereu flori la terminarea concertelor? Sunteţi mama Anitei?

- Crezi?

- Da, cu siguranţă sunteţi doamna Gloria.

- Eu sunt, dar ştii de când te caut să te găsesc?

- Îmi imaginez, să nu spuneţi că de atunci...

- Da, de atunci.

Mi s-au pus mii de noduri în gât. Nu mai aveam aer şi parcă mă condamnam că am ieşit în parc.

Eram în ultimul an de studiu şi după un concert al doamnei Gloria, unde fusesem cu fiica dumneaei, Anita, am mers la un restaurant. Eram prietene bune şi eram nedespărţite. A rămas să o aştept eu pe Anita la restaurant. Ne vom plănui şederea noastră în acest ultim an de studii. Am comandat o apă plată şi admirăm noua faţă a restaurantului. O bufnitură groaznică şi un scârţâit de maşină m-a asurzit. Ceva parcă m-a îndemnat să merg la cel mai apropiat geam fără să ţin seama de eticheta localului. Jos, aproape de trecerea de pietoni, era deja adunată lume. Am alergat până acolo poate dau o mână de ajutor. Mă consideram deja medic şi chiar mă gândeam cum o să fie prima mea intervenţie în domeniu. Am strigat să mi se facă loc şi dând din coate am ajuns la persoana care stătea întinsă pe spate plină de sânge şi cu geanta la un metru de ea.

- Doamne, ce-mi dai să văd? De ce ea, Doamne?

Era Anita. Am încremenit. Ce fel de medic voi fi dacă voi sta ca stană de piatră în faţa unui accidentat? Anita era prietena mea, nu era străină şi tocmai de asta mai mult poate trebuia să fac ceva. I-am luat pulsul şi era ceva ce nu simţeam. Bătăile inimii nu le puteam percepe. Eram într-o ipostază de pierdută.

Am sunat şi eu la salvare şi imediat pe doamna Gloria. La spital, Anita a fost declarată decedată. Când a ajuns mama ei, eu eram fără grai. A înţeles după privire că nu pot spune nimic şi ceva groaznic s-a întâmplat.

S-a aflat că Anita fusese accidentată de fostul ei iubit de care se despărţise nu demult. Nu era băut, ci doar se grăbea să-şi ducă mama la spital fiindcă făcuse o criză diabetică.

Ce să spui? Cui să ceri socoteală? Cum s-a întâmplat cu adevărat nu am mai vrut să ştiu. De atunci eu nu am mai văzut-o pe doamna Gloria. Nu credeam că îi pot spune ceva legat de nenorocire, pentru că nu ştiam ce anume aş fi zis şi să nu o rănesc şi mai tare.

Era toamna şi de atunci nu au trecut decât cinci ani, dar nu am mai găsit din trăsăturile doamnei violoniste, aproape niciunul. Frumuseţea ei pălise de tot şi când am găsit-o pe bancă, mai degrabă părea o femeie puţin pierdută. Mă căutat de cinci ani şi eu care nu aş fi vrut să mai reînnoiesc durerea, nu ştiam că reîntâlnirea cu mine îi poate face dorul de Anita mai uşor. Poate a revăzut-o pe faţa ei iubită uitându-se la ochii mei, poate a atins-o, atingându-mi mâinile mele, poate...

S-ar fi bucurat să o ştie medic, Doamne, ce pot să mai spun?Anita era viaţa ei.

Atunci era toamna...şi-acum iarăşi...

Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă...

A încremenit toamna în mine.

                                                                                                  Proza nr.3

 NOTE DE JURNAL PE-O FRUNZĂ DE STEJAR

 

 

            Dacî am socotit ghinii, azî îi Rapşiunii, şinşisprazeşii. Iaca, trecurî doauă saptamâni di la Anu’ Nou, di la Rivelion, cum sa zâşii în lumii. Numa’ că Rivelionu’ lor îi altî datî. Of, rânduielilii aiestea lumieşti! Toamna înşiepii să-şi arati semnilii. A câta toamnî oarii? Iaraşi îngalbiniesc şî picî frunzâlii… Îngalbiniesc ca şî inima me di atâte pacatii... Picî ca şî firâlii caruntii din capu’ mieu, din barba me… O frunzî galbină, o frunzî verdii, un fir carunt, un fir şaten… Cum zâşii Sfânta Scripturî: Omu’ ca iarba, zâlilii lui ca floarea câmpului, aşe va înflori. Că vânt o treacut pasta iel şî nu va mai fi, şî nu sî va mai cunoaştii încî nişi locu’ său!

            (...)

            Îi, iaca, mai ghinii di o lunî di zâlii di când o treacut cu turma pi lângî vagauna me Pătru, şiobanu’. Măi, da şi om bun îi Pătru aiesta! Mi-o adus iarî barabulii şî mamaligî, draguţu’, sa am di Nou’ An Bisărişesc. Şî mi-ar hii adus şî urdî şî caş, daca n-ar hii ştiut că io nu manânc brânzî. Da’ şi-o mai îmbatrânit şî iel… Tre’ sî hiii vro doi ani di când nu l-am mai vazut nişi pi iel şî nişi vro altî faţî di mirean… Vai, şi mi-o mai placut când mi-o cantat din fluieru’ aşela… Mi s-o parut ca treşii p’în minii tătă istoria, cu goarnii, cu tobii şî larmî di razboaii, cu doinii şî horii satieşci din zîlii di paşii, cu cântişii di leagăn şî di nuntî, cu boşîtie di-nmormântarii… Poatii că-s ispitii muzâşile aiestea, că tulburî liniştea munţîlor şî-mi prişinuiesc aduşeri amintii, da’ aşe mă ma mângâii pa suflet… Nu, nu cred că-s ispitii, că doarî şî fluieru’ şî istoria tăt di Dumneazău îs lasatii. Mai ales că mi s-o parut că notilii din fluieru’ şiobanului să-mpleteu cu notii cântatii di înjeri în Rai. Da’ dacă totuşi îs ispitii? Ma tulburî vrajmaşu’ di la rugaşiunii… Ba nu, că doarî Maica Domnului mi l-o trimăs pa Pătru, tocmai în postu’ dumneaii, sî mai stau şî io di vorbî cu suflet di om, sî mai aflu şe sî mai pitreşii p’în lumea aiasta marii, sî-mi aduc amintii di gustu’ mamalijii… Ştiu ghinii că Maica Domnului, draguţa di ia,  mi l-o trimăs!

            (...)

            Îi noaptii, îi iaraşi noaptii di toamnî, priviesc la şier, ma uit cum sî zgribulesc stelilii pi boltî şî luna îi mai straluşitoarii. Di-amu s-or scurta zîlilii, s-o salbatişii vântu’, s-or pustii copaşii, s-or frigui şi s-or marunţî ploilii, s-o faşii iarî noroialî… Da’ ghinii macar c-oi ave’ la bureţî… Îmi amintiesc că pi la înşeputu’ şaderii mele aişi îmi era tarii fricî în nopţîle di toamnî şî di iarnî, când ploie viscolit şî să bateu pomii întri ii, da acuma nu mai mii fricî, că doară într-atâta vremii m-am facut pretin cu ii. Acuma, când pun mâna me obosâtî pi scoarţa unui copac îmi parii cî dau mâna cu Dumnaezău… Acuma mii mnilî sî rup batăr ş-o crenguţî dintr-un pom, parc-aş rupii un dejât di om.

Repidii mai treacu’ şî vara aiasta! Di-acuma în curtea monastirii or înflori crizantemilii, tuberozâlii, hortensiilii, panseluţâlii… Cât tri’ să hiii di frumos, ăi… Că Dionisie, scumpu’ di el, li udî şi li îngrijeştii cu multî dragosti… Dacă o mai ave’ ascultarea gradinăritului… şinii mai ştiii?

În lumii sî samânî grâu’, orzu’, sacara,  sî coc strugurii, merîlii, perîlii, chiersîşilii, nuşilii, sî culeg papuşoiu’ şi prunilii, curjii mustu’, hierbii ghinu’, sî împlu jâtniţâlii, camărilii şi hrubilii... Pi vremea aiasta, înaintii di-a ma calugări, beam must proaspăt din teasc, culejam prunilii şî faşeam majiunu’ cu mamuca, cu tatuca şî cu fraţî mniei draji. Tatuca, saracu’, s-o dus la şeruri, mi-o spus Preasfânta Fişioarî în noaptia aşeia, când am sâmţît în inimî o adâncî tristeţă şî mai apoi o bucurii marii, di-am ştiut că l-o primit în Sânu’ lu’ Avraam.  Da’ mamuca şî fraţî, Doamnii, sarmanii di ii, pi undii-or hii şî şi-or faşii ii acuma? Doamnii Iisusî Hristoasî, ai grijî di ii, ocroteştii-i şî-i pazeştii pa ii, dă-lii lor înţelepşiunii şî puterii sa pazascî porunşilii Talii! Maicuţa Domnului, mii tarii dor di ii!

(...)

 Mai o ţîrî şî vin la rând Bumarel şî Brumar, cu vremii mohorâtî, cu brumî, cu şiaţî şî cu negurî… da, da’ şî cu Acoperamântu’ Maişii Domnului, cu Cuvioasa Parascheva din Târgu’ Ieşilor (tiii, şi mai di lumii o fi pă la moaştilii dumneaii!), mai apoi S’ântu’ Dimitrii - Izvorâtoru’ di Mir, S’ântu’ Dimitrii din Basarabi, mai apoi S’înţî Arhangheli... şi pi la jumatatea lu’ Brumar înşepii, cu ajutoru’ Tatalui Şeresc, şî Postu’ Naştirii Mântuitorului, a Craşiunului, cum îi zâc mirenii... Pa la biserişi şî monastiri să şitesc iară Sfintilii Evanghelii randuitii di S’ântu’ Duh pantru anotimpu’ aiesta, disprii ţarini, cules, recoltii şî bogaţâi: Pescuirea minunatî, Predica di pi muntii cu Iubirea vrajmaşâlor, Pilda Samanatorului, Pilda cu bogatu’ nemilostiv şî saracu’ Lazăr, Pilda samarineanului milostiv, Bogatu’ la carii i-o rodit ţarina, Dregatoru’ bogat şî pazârea porunşilor… Doamnii, Doamnii, câtă înţelepşiunii şî frumuseţî! Poatii mai înţaleg şî bogatanii aieştia câtii şeva, macar aşeia carii mai umblî pi la bisericî, şî-şi mai dischid punjilii catra şei sarmani şî obidiţî.

(...)

Valeu, şi mî mai dor şalilii di la reuma aiasta pacatoasî…Îi sămn că iar o să ploaii, ploaii reşii şî pacatoasî. Doamnii, iartî-mă, iar am greaşât, că doarî boala şî vremea nu pot fi pacatoasî, saraşilii, numa’ noi, oaminii, suntem pacatoşi, şî ştiu pre’ ghinii că numa’ di la pacatilii noastrii ghin şî bolilii, sa strâcî şî vremea, precum a zâs un sfânt al biserişii, că universu’ aista tăt a ieşât di sub ascultarea omului când omu’ a ieşât di sub ascultarea lu’ Dumneazău.

(...)

Câteodatî mi dor di oamini, di o casî cu odaii şî şerdac, cu bec, cu covor moalii, cu scaun, cu pat, cu muzicî… Da’ ma trizăsc repidii din visarii şî ma uit împregiur şî văd că aişi am covor mai mândru şî mai marii dicât împaratu’, am covor din miliardii di firii di iarbî şî din miliardii di frunzî, ţesut tocmai di mînilii Bunului Dumnaezău, acoperiş mii şieru’, becuri mi-s luna şî stelilii, scaunii mi-s şioatilii şî buştenii aiştia doborâţi di vânt şi di batrâneţî, ca minii, pat mi-s crenjilii şî fânu’ întins pă vatra din huruba me, undi, iacătă, zac în leneghie, ca o jâvinî, di mai ghini di douazăşi di ani… Iară casî mi-s tăţî munţî aiştia, cu codrii, cu crânguri, luminişuri, dumbrăvi, poieni, lunşi, pâraie, văi şî defileuri! Şi mai di odăi şî şerdaşe am! Cât desprii muzicî, şi poati fi mai milodios dicât foşnetu’ frunzâlor, şiripitu’ pasarelilor, susuru’ izvoarâlor, zumzetu’ albinilor, şuieratu’ vântului, boncanitu’ şerbilor, clipoşitu’ picaturilor di ploaii, freamătu’ codrului, sfâraitu’ lumânării, pocnetu’ lemnilor în foc, clopotu’ biserişii, toaca schitului, cântărilii Sfintiii Liturghii ş’-ale Veşerniei… Of, dac-ar ştii lumea aiasta atâta di grabitî sa sa mai opreascî, sa mai steii o ţârî în loc, sa mai ascultii muzichia aiasta a naturii, a zâdirii dumnezaieşti!

Sarmana lumii! Ma-ngrozăsc di şe-aud că sa-ntâmplî în inima ii… că doarî nu ma mintii şiobanu’! Îmi amintiesc cum ni poveste parintilii stareţ, sarmanu’, că în vremurilii din urmî mulţi calugări vor ajunjii ca mirenii, iar mulţi mireni vor ajujii ca draşii… Iaca, amu s-o vârât în oamini atâta urî, duşmaniii, zavistiii, şî nişi macar creştinii nu mai ştiu tăţî di rugaşiunii, di post, di faşârii di ghinii… Încotro sî-ndraptî oarii lumea aiasta?

(...)

            Iaraşi o zânit toamna…De-amu m-or parasî şî păsărilii, s-or pustii tăţi codrii ş-oi ramânii iara numa’ cu corbii şî cu şiorilii, sângur şî în hainî neagrî, ca ielii…îmbucând samânţî şî poamii uscatii, ca ielii… croncanind rugaşiuni şî aşteptând primavara, ca ielii… M-oi mai întâlni din când în când cu tovaraşî şî veşinii miei: lupii şî vulpilii, mistreţî, şerbii şî şiutilii, urşî… Spre ruşânea me, încă ma firesc de urs, cu toati că dupa douazăşi di ani ar cam trebui sa hiu pretin cu iel, ca Adam în Rai, când zânea leu’ la iel ş-îi linje pişioarilii: Stapânu’!... că Adam mirose a Duh Sfânt... Da’ io nu miros a Duh Sfânt, io duhnesc a pacatii şî patimi, vai miii, pustnic netrebnic şi sunt!

(...)

Daaa, Rapşiunii, şinşisprazeşii. În ziua aiasta, când ieram băiet, înşepiam şcoala, an di an… Doamnii, şî ghinii mai iera când ieram prunc!  N-avem alti griji, numa’ învaţatu’ şî jiocu’. Cu toatii că-i greu uniori sa hii şî prunc în trup di prunc. Da’ macar pi vremea aşeia ma jiucam di-a mama şî di-a tata. Da’ acuma, Doamnii, cât di greu îi sa hii prunc în trup di om batrân... Şî cât di duriros! Acuma ma jioc di-a viaţa şî di-a moartea! Douazăşi di ani di pustnişiii…Douazăşi di toamnii… Îi mult, îi puţân, Dumneazău ştiii. Zâlilii trecutii m-o munşit iaraş vrajmaşu’ cu gânduri înaltii, că aş hii om sfânt, că-s plin di vârtuţi, că nu orişâşinii sî poati faşii calugăr, iar nişi dintră calugări nu mulţi să-nvrednişăsc di blagoslovenia pustnişiii… Şî, vorba şeea şi-am şitit-o pi undiva, p’ân vr’o cartii di poiezâi, că în vremurilii noastrii florilii mai înfloresc numa’ pantru prunşi, pantru îndrăgostâţi şi pantru pustnişi, vorba aiasta îmi vinii în mintii, cu puterii. Ispitî, razboi duhovnişăsc, şi sa-i faşi? Da’ şî miii mni-o dat Dumneazău o flintî cu carii sa trag asupra ispitilor din felu’ aşesta, prin faptu’ că-mi repet iarî şî iarî în gând pilda aşeiea frumoasî din Pateric, carii zîşii c-o fost odatî  într-o monastirii un calugăr ieromonah şe s-o dus la stareţu’ lui şî l-o întribat cum trăbuii să hiii un calugăr adivarat. Stareţu’, în loc di raspuns, l-o trimăs în sat, la un priveghi, şi i-o porunşit: -Când ajunji la casa cu prişâna, înaintii di-a înşepii sa şiteşti rugaşiunilii, vremii di-un sfert di şias sa-l ocarăşti cu asprimii pi şel mort, sa-l faşi ghinii cu ou şî cu oţăt. Dupa aiasta, vremii di-un alt sfert di şias sa-l lauzî cu şelii mai alesî cuvintii cari-ţi ghin în mintii. Ai înţales, ăi? A doua zî, dupa şe calugăru’ aşela s-o întors la monastirii, stareţu’ l-o chemat la iel şi l-o-ntribat: -Ei, cum o fost la priveghi? L-ai ocarât pi mort? –L-am ocarât, parintii stareţ, rău di tot, dupa cum mi-aţi porunşât ! –Şi şi-o zîs mortu’, ăi? –Apăi n-o zâs ninica, parintii, nişi un cuvânt. Stareţu’ o mărs mai dipartii cu iscodirea: -Da’ di laudat, l-ai laudat? –L-am laudat, parintii stareţ, l-am laudat cum m-am prişiput mai ghinii. –Şî şe ţi-o raspuns mortu’? –Nu mni-o raspuns ninica, nişi di data aiasta. –Ei, ghinii, o închiet stareţu’, un calugăr adivarat ş-un creştin adivarat tră’ să hiii, şî când îi ocarât şî când îi laudat, ca mortu’ aşela. Şî iaca aşe, întiparindu-mi pilda aiasta în mintii, mai fug ispitilii di pa capu’ mnieu.

(...)

            Ieri o fost Înalţarea Sfintiii Cruşi… Am cujetat toatî zâulica la Rastignirea şî la Moartia iubitului meu Iisus Hristos, pantru carii am lasat lumea şî monastirea şî m-am suit aişi, în munţî aiştia, şî carii ş-o dat scumpa Lui Viaţî pantru noi, pacatoşî. Şî mni-or zânit în mintii toati pacatili, mari şî mişi, pi carii le-am savârşât în netrebnica mia viaţî... Of, Doamnii, cât îs di pacatos! Toatî rautatea s-o cuibarit în minii! Bunaoarî, mi-am amintit că-s uşigaş, di când, umblând cu capu’ în nori, am calcat pi broscuţa aşeia, di-am omorât-o, biata fapturî nevinovatî. Mi-am amintit şî că-s lacom din cale-afarî, că în iarna aşeia nu m-am mulţamit cu pesmeţî muieţî, cu jâr şî cu bureţî uscaţî, ca di obişei, şî când am gasât pi calii darabu’ aşela di brânzî muşegaitî nu m-am putut rabda. Iar pi diasupra mai îs şî minşânos şî faţarnic, dioarişe pi di-o parti li tot spun drajilor di flori că le iubesc, iar pi di altă parti oarii şi-am avut în cap când am rupt floarea aşeia frumoasî di-am dus-o la minii în chiliii? Şî iac’ aşe, când îmi dau paşii gândurilii şelii di mândriii, di slavî deşartî, ma iau în primirii şî ma tot framântî netrebnişiilii aiestea pi carii le-am savârşit de-a lungu’ vieţî. Da’ ştiu io ghini că aiestea nu pot hii framântări relii, şî îi dau cu Psalmu’ şinşizăşi înaintii: „Că fărădilejea me o cunosc, şî pacatu’ mnieu înaintea me estii pururea!” Doarî şî Sfinţî Parinţî or zâs că şel şe îşi cunoştii pacatilii îi mai marii dicât şel şe arii puterii di-a învia morţî. Poatii di-aşeia ma cuprindii uniori aşa o paşii… şî-nţaleg mai ghinii versetu’ aşela al lui David carii zâşii că „Inima înfrântî şî smeritî Dumneazău nu o va urjisî”. Aista-i şel mai bun lucru în pustiii: că am vremii şî liniştii sa chibzuiesc la pacatilii melii şî sa ma judic pi minii însumi. Că  Domnu’ nostru Iisus Hristos o zâs în S’ânta Evangheliii că „pi şel şe să judicî sângur, Io nu-l voi mai judica”. Iar la S’ânta Spovedaniii le-oi deşerta iaraşi pi toatii pi care le-am mai savârşît di la ultima marturisârii. Şî, Doamnii, Maiculiţa Domnului, am aişi şî vremii di rugaşiuniii, sî ma rog şî pantru mântuirea me, da’ şî păntru tăţi oaminii di pa Pamânt, şî ghii şî adormiţî, că pa minii, ca pustnic, nu ma primeştii sângur în Rai, maică… Io tre’ să ma prezânt la poarta Raiului cu mii di sufletii dupa minii, maică… Cu mii di sufletii! Da, da, tre’ să ma rog mult, foarti mult!

            (...)

            Am îmbatrânit! Mi-i împovarat şî hoitu’ aista, şî visâlii mi-s ostenitii. Oarii cât mai am pân’ la Tinii, Doamnii? Cât o mai ramas? Câti frunzî s-or mai scutura pisti viaţa me? Di-amu’ nu-mi mai doresc dicât aşe di mult sa sa diprindî trupu-mi cu natura şî sufletu-mi cu ferişirea încât sa nişi nu bag di samî când am paşât Dincolo. Sa-i spunî sufletului meu înjeru’ pazâtor: un urs ţ-o sapat groapa la umbra unui stejar batrân din ţara ta di baştinî şî ţ-o acoperit vremelnicu’ veşmânt cu pamântu’ din cari-o fost plamadit.

                                                                                         Proza nr. 4

                                                                                  Cu toamna în cuget

  Pe sub perdeaua diafană se furişează îndrăzneaţă şi indiscretă lumina difuză a zorilor ce coboară precaută de pe munţii maiestuoşi  din apropiere. Soarele pus pe şotii se iţeşte ca un puşti curios de după crestele încruntate, trimiţând zâmbete de îndrăgostit câmpiilor unduioase ce îşi pleacă genele verzi şi înlăcrimate cu falsă modestie. Dealurile învăluite în umbrele munţilor încă adormiţi îşi scutură veşmintele ţesute din viţă de vie şi struguri aurii, înfiorate de atingerea vântului alungat de propriile vise. Culori ireale combinate savant de penelul cosmic pe panza naturii, îmbracă pământul în strai princiar, pregătindu-l temeinic pentru marea sărbătoare a culesului . Toamna, suverană absolută peste regatul naturii îşi împarte ofranda supuşilor, cu chibzuinţă şi generozitate. 

      Dimineaţa se lasă convinsă de insistenţele tot mai asidue ale luminii  şi deschide larg porţile lumii lăsând parfumurile divine să  se reverse ameţitoare peste câmpii. O mâna şovăielnică înlătură delicat obstacolul dantelat ce abia mai ascunde privirii spectacolul în plină desfăşurare, de acum, pe scena vieţii iar privirea se scaldă vrăjită în oceanul insuportabil de frumos al zilei ce abia s-a născut. În fiecare dimineaţă ochii se desfată cu aceeaşi privelişte a munţilor neclintiţi, a dealurilor ce poartă în spate minele verzi şi roditoare din care aurul dulce şi parfumat curge printre viţele îngrijite minuţios pe tot parcursul anului, a măslinilor presăraţi printre bolţile compacte care, de voie de nevoie,permit crengilor hotărâte să îşi etaleze belşugul promiţător. Locuitorii pricepuţi şi harnici ai acestui ţinut au învăţat din strămoşi cum să obţină vinul şi uleiul de măsline de pe aceeaşi suprafaţă de pământ, fără efort sau cheltuială dublă. 

       În casa cea mare se ridică una câte una persianele, se deschid ferestrele ca să iasă umbrele nopţii şi visele întrerupte fug care încotro ca un roi de vrăbii speriate şi scandalizate de tratamentul nedrept. Printre crengile cireşului uriaş, obosit şi palid de atâta trudă, sar jucăuşe păsărele certăreţe, acuzându-se unele pe celelalte de dispariţia misterioasă a roadelor aprinse ce făcuse deliciul fiecăreia în lunile fierbinţi de vară. Un corb îngâmfat le dojeneşte cu superioritate întrebându-se dacă merită să le explice acelor capete fără creier adevărul despre ,,marele mister" ce le nedumerea atât. După ce reflectă puţin decise că era un păcat nu îşi pună în valoare înţelepciunea, mai ales dacă putea să mai câştige un minim de respect în rândul înaripatelor ce îşi cam permiteau să-l ridiculizeze în ultima vreme. Cu un croncănit autoritar reclamă atenţie totală  micilor şi nerespectuoaselor bârfitoare care tresăriră,  mai mai să cadă de pe crengi. Deranjate dar îngrijorate se înţeleseră din priviri să-l asculte pe liderul de ocazie. În urma unui discurs lung şi cam plictisitor după părerea generală, misterul cireşelor dispărute fu dezlegat. Aclamaţii zgomotoase încununară cu un succes răsunător discursul marelui orator ale cărui pene negre ca smoala parcă parcă începeau să prindă o tentă rubinie, de atâta mândrie!

        De o parte şi de alta a uriaşului cireş, îşi trăiau umila existenţă un smochin tenace şi un migdal cam firav. De o viaţă îşi revendicaseră dreptul la aer şi lumina de care fuseseră păgubiţi din cauza vecinătăţii lor cu gigantul locatar al grădinii, dar nu obţinuseră niciodată dreptate. Au fost nevoiţi să îşi extragă vigoarea din adâncul pământului în care au trebuit să îşi ancoreze disperaţi rădăcinile lacome. Smochinul a fost mai insistent şi avea acum o coroană verde şi demnă de invidiat pe ale care ramuri creşteau fructe moi, dulci şi parfumate ce făceau deliciul tuturor. Însă bietul migdal, mai neadaptat din fire, abia dacă îşi putea păstra între crengi câteva frunze anemice şi un pumn de fructe bolnave. Se temea în fiecare an pentru viaţa lui când auzea în grădină huruitul ameninţător al ferăstrăului electric. Din fericire, stăpâna casei avea o fire mai romantică şi adora florile diafane ce îi împodobeau primăvara foarte devreme, crengile golaşe de frunze. Acela era momentul lui de glorie care îi dădea garanţia unei vieţi cât de cât respectabile. Dar mai era cineva mai năpăstuit decât el în grădină, ba chiar se simţea şi el superior cuiva. La umbra lui firavă (dacă umbră se putea numi ceea ce crengile lui golaşe încercau să creeze), creştea de ceva vreme un mic şi timid piersic, ce se ruga în fiecare dimineaţă de el să îşi îndepărteze rădăcina ce-i rănea tulpina. Migdalul ştia ce e durerea, teama şi umilinţa, de aceea încerca cu toată bunăvoinţa să îşi retragă biciul nevolnic ce fără vrerea sa provoca atâta durere micului copăcel. După eforturi repetate care îl secătuiseră şi mai mult, a reuşit să îşi îndoaie ghearele urâcioase îndepărtându-le de tulpinita mlădie ce exultă acum de bucurie.

                                                                                             Proza nr.5

Gânduri şi regăsire... toamna

"Doar o jumătate de pagină şi... gata!"

            Mai trecură câteva clipe... Ionela închise cartea şi o aşeză peste celelalte două.

            "Am terminat!"

            Se uită la ceas cu o privire întrebătoare: "Oare mai am timp?" Un scurt calcul, făcut în minte, îi răspunse afirmativ.

*

            "E cam frig... seară de toamnă, răcoroasă... Dar, bine că nu plouă! Totuşi, dacă ploua... Vine autobuzul!"

            Urcă rapid. Nu era aglomerat şi Ionela îşi alese un loc mai în faţă. Trei staţii şi... coborî. Se uită din nou la ceas: "Ajung! Ajung până la sfârşitul programului!"

*

            - Aţi adus cărţile...

            - Da, răspunse Ionela. De fapt, aveam termen până luni, însă... plec din localitate şi...

            - Înţeleg. Doriţi să mai împrumutaţi?

            - Împrumut, dar numai una, de această dată.

            Era indecisă. Pusese deoparte mai multe cărţi, dar... Într-un final, unul dintre titluri îi atrase atenţia în mod deosebit. "Am mai citit cândva... în adolescenţă. Cred că aveam paisprezece sau cincisprezece ani... Tot cam atâţia au mai trecut..."

            - Vă doresc o seară frumoasă!

            Bibliotecara îi întinse cartea şi un pliant, adăugând:

            - Săptămâna viitoare, miercuri, are loc o conferinţă în Sala Mare. Aveţi aici toate datele, poate...

            - Miercuri... "Cine ştie dacă..." Mulţumesc!

 

*

            - S-a amânat? întrebă Ionela.

            - S-a amânat! îi răspunse şeful departamentului în care lucra ea.

            - Şi...

            - Deocamdată nu ni s-a comunicat nimic. Oricum, deplasarea va avea loc, numai că, pentru moment, nu-i cunoaştem data exactă.

            Nu mai pleca. Într-un fel, regreta, pentru că, deşi era doar o călătorie în interes de serviciu, o încânta schimbarea.

*

            "În sfârşit, am ajuns!" îşi spuse Ionela, intrând în casă. Îşi închiriase, de curând, garsoniera. Era mai cochetă, mai spaţioasă decât cea în care locuise înainte, dar şi ceva mai departe de serviciu.

            Îşi pregăti un ceai aromat şi se aşeză pe canapea. Lumina plăpândă, de veghe, a veiozei, fusese preferată becurilor de la lustră.

            "Plouă... e sfârşit de toamnă... s-a înserat... Dar aici e atât de plăcut! Numai că, nu ştiu de ce, în clipa aceasta, poate mai mult ca altădată, mă simt singură. În plus, părinţii îmi sunt departe... Fraţi, surori, nu am... Nici prieteni, doar colegi de serviciu... Dar, fiecare dintre ei are propria viaţă... poate, mai animată decât a mea... mai veselă... Numai pentru mine timpul pare să treacă diferit. Diferit... şi, totuşi, atât de comun... A devenit o obişnuinţă să ascult noutăţile celor din jur, să îi felicit pentru realizările lor, în vreme ce, pentru mine... «Bucură-te de starea actuală! Nu-ţi dori schimbări! Dacă apare ceva neprevăzut şi... negativ!» îmi tot repet. Dar, trebuie să fiu sinceră faţă de mine şi curajoasă. Adică, ce mă împiedică să-mi doresc să-mi fie bine? De ce, în cazul meu, schimbările nu ar fi benefice? Vreau să mă simt împlinită, sigur, acest lucru neînsemnând că, în momentul de faţă, nu sunt mulţumită de ceea ce am. Numai că..."

            Se ridică şi se îndreptă spre fereastră: "Plouă!" Se întoarse pe canapea şi îşi luă cartea de pe măsuţa din apropiere.  O deschise şi... un gând fulgerător: "Conferinţa! Azi e miercuri... Pliantul... Nici măcar nu l-am citit, la gândul că... Nu ştiu dacă m-aş fi întors până azi. Dar, cum nu am mai plecat în deplasare..." După o scurtă privire asupra lui, pentru a vedea ora de începere, îşi spuse: "Poate ajung la timp!"

 

*

            "Nu cred că este el. Dar, numele... Şi câteva trăsături..."

            Încercă să fie atentă la cele ce se discutau în cadrul conferinţei, însă... Cum, din moment ce... "Şi, dacă este el? Şi, dacă este el, iar eu l-am recunoscut, poate că... Acum regret că am venit. Nu era mai bine să fi rămas acasă? Da, poate că îmi doresc o schimbare, de multe ori îmi spun că sunt prea izolată, dar nici pregătită nu mă simt! Parcă îmi este frică să întâlnesc... să reîntâlnesc... Ceva îmi spune să stau deoparte, pentru că, oricum, timpul... Şi, dacă există altcineva care...? Întotdeauna am impresia că... ajung prea târziu... Că pierd... Şi m-am învăţat să pierd! Da, de multe ori tind să cred că e anormal să câştig. Să fiu eu cea avantajată de o situaţie. Să fiu eu!"...

            - Ionela!

            Ochii ei albaştri-verzui îl priviră bărbatul care tocmai îi rostise numele.

            - Ionela, nu mă mai cunoşti? Am fost colegi... în şcoala generală...

            - Răzvan!

            Îi rosti numele şi zâmbi discret, dar obrajii... îi reflectară emoţia şi bucuria reîntâlnirii.

            - Mi-ai făcut o surpriză, Ionela - ai venit la conferinţă!

            - Şi pentru mine e...

            Îşi coborî privirea. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când întâlnea o veche cunoştinţă - să nu mai poată rosti niciun cuvânt, chiar dacă, în gând, îşi făcea un oarecare plan al discuţiei.

            - Rămân aici, în oraş, câteva zile. Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim...

            - Da...

            Atât răspunse, dar, poate că în gând... Nici Răzvan nu mai rosti nimic. O privi doar şi nu ca pe o fostă colegă, ci ca pe o revelaţie.

            - Acum, trebuie să plec, Răzvan...

            - Te conduc! Avem timp să mai vorbim pe drum...

            Pe drumul lung, presărat cu bucurii şi surprize plăcute al căsniciei... Pe alocuri anevoios, dar, totuşi, posibil de parcurs, când cele două persoane îşi construiesc, într-adevăr, împreună, universul.

                                                                                                   Proza nr.6

TOAMNA DIN SUFLETUL MEU

George ridică cu greutate mâna și o privi în tăcere câteva minute. Încercă din răsputeri să zărească o venă albastră oricât de firavă și subțire, dar nu reuși. Mâna lui părea o ramură de pom înnegrită și uscată secată de sevă și lipsită de viață. Atunci pentru prima dată în viață acceptă ideea că va muri,simplu și dureros înțelese că pierduse lupta . E greu să accepți când ești în floarea vârstei, când ai totul funcție,bani,familie,când ești respectat,admirat și iubit, că vei muri. Era un bărbat puternic ,dusese boala pe picioare,într-adevăr câteodată se simțea amețit,avea dureri de cap,insomnii,uneori chiar stări de dezechilibru dar pusese totul pe seama oboselii,stresului, programului prea încărcat. A realizat că ce se întâmplă cu el este mult mai grav. Într-o zi când nu a reușit să-și coordoneze mâinile să ridice stiloul de pe birou, a mers la doctor și după aproape o lună de analize și controale diagnosticul a fost scurt și brutal : tumoare cerebrală malignă,inoperabilă, cu maxim șase luni de viață.

Bineînțeles că nu a putut accepta să-și aștepte resemnat sfârșitul și a încercat nenumărate remedii de fiecare dată își spunea că va reuși se mințea că vede rezultate,că azi îi este mai bine ca ieri. Când a aflat că e bolnav era primăvară,toată natura înviată,pomi înfloriți,pădurea verde crud,poieni înmiresmate cum nu poate fi mai crunt să știi că mori și părăsești această lume minunată. Acum era toamnă târzie,vedea pe geamul salonului frunzele moarte purtate de vânt,ploaia bătea în geam și cerul plumburiu zăcea apăsător peste toate. Ca orice om în pragul morții își derulă viața de zeci de ori în minte și de fiecare dată același gând îi revenea durerea  că nu putuse să-și asume iubirea și să renunțe la tot pentru ea. A întâlnit-o  prea târziu când deja avea o familie,copii,casă,avea o reputație și o funcție de conducere pentru care muncise pe brânci ani de zile și nu a găsit puterea să renunțe la toate pentru ea. Apăruse din senin în biroul lui cu o cerere de angajare și prezența ei l-a tulburat așa cum nu reușise niciodată o altă femeie. Era frumoasă,o prezență impunătoare,înaltă,cu forme rotunde de femeie matură,scoase în evidență de rochia înflorată ușor mulată și decoltată doar atât cât să nu devină vulgară. Părul lung negru ,strâns cochet la spate îi scotea în evidență în primul rând ochii mari, migdalați,fața ovală,albă și gura roșie cu buze cărnoase. Acea femeie întruchipa idealul lui feminin la care visase mereu și pe care cu regret  îl descoperea abia acum. Primul impact fusese devastator însă cu timpul descoperind-o și ca om înțelesese că ea era sufletul lui pereche,îl completa și îl motiva,îl intriga și îl obliga să-și descopere calități și resurse de care nu se credea capabil. Lângă ea se simțea alt om sau poate că  lângă ea era el cel adevărat fără mască și fără ascunzișuri. Lângă ea se simțea tânăr și simțea că trăiește și alături de ea fiecare clipă era neprețuită și unică. Era o fire veselă,optimistă ,romantică,visătoare, îi recita poezii, râdea și vorbea mult,total opusă caracterului lui cerebral,serios,realizat și acest lucru părea că-i leagă mai mult decât orice,ea îl ridica în nori el o aducea cu picioarele pe pământ. Odată erau în mașină și ea a strigat entuziasmată:

-          Oprește puțin,e păcat să trecem așa repede totul este așa minunat…

A oprit oarecum contrariat,se grăbea era obosit,nu avea chef să stea acum și să admire peisajul,dar ea l-a luat de mână și l-a tras după ea până la marginea pădurii. Drumul trecea printr-o vale,tăiată pe la mijloc de un pârâu rece și repede de munte,într-o parte munte,în cealaltă munte. S-au așezat pe covorul gros de frunze uscate și au rămas pierduți privind muntele din fața lor.

-          Hai să-ți spun un secret! zise ea lipindu-se de el.

-          Nu-mi spune! Mai ai secrete și eu care credeam că le-am aflat pe toate…o șicană el râzând.

-          Răule! Îi răspunse ea alintată,trecându-și degetele prin părul lui. Știi eu mereu mi-am spus că mie nu-mi place toamna. Îmi dă un sentiment de melancolie,mă dor frunzele care cad,strigătul păsărilor care pleacă pe alte meleaguri,iarba care se usucă  sub pașii noștri. Azi este prima zi în care simt că toamna este magică și reușesc să-i descopăr minunile. Vezi? Privește pădurea din fața noastră,câte nuanțe,câte culori,amestecate,încurcate,câtă măiestrie îi trebuie unui pictor să poată reda așa ceva… mestecenii sunt galbeni,stejarii roșu-maronii și printre ei din loc în locse înalță semeți și verzi brazii. Doar acum ies în evidență,brazii în timpul verii se amestecă cu verdele celorlalți copaci,toamna însă își arată superioritatea când ceilalți își pierd frunzele și rămân uscați și goi ei luminează verzi și neschimbați sub soarele subțire de toamnă. Și pomii din grădină? Frunzele cad și rămân în urma lor frunzele și rămân în urma lor fructele coapte,zemoase,crengile se înconvoaie spre pământ răpuse sub greutatea lor ca într-o rugăciune smerită.

-           Hai că m-ai înnebunit,zise el,de unde le scoți tu pe toate…

-          Trebuie să ai ochi să vezi așa ceva, să vrei să vezi…zise ea lăsându-se pe spate pe covorul gros de frunze aruncându-le râzând în aer .

-          Cred că datorită ție pot vedea în sfârșit frumusețea toamnei,atunci când ești lângă mine totul este minunat. Viața mea e minunată lângă tine! Strigă ea entuziasmată,ridicându-se plină de frunze în păr și învârtindu-se cu mâinile în aer. Așa era ea,veselă și copilăroasă deși avea deja treizeci și șase de ani părea că sufletul ei rămăsese curat și senin ca al unui copil. Când a aflat că e bolnav primul gând a fost la ea,cum va reacționa când va afla și cum va fi viața ei fără el și a hotărât să nu-i spună nimic. Știa că dacă el nu va mai fi s-o apere va deveni victima hienelor care nu au văzut cu ochi buni relația lor care a durat aproape zece ani așa că i-a făcut transferul la altă societate, în alt oraș cât mai departr de toți și de toate și a obligat-o să plece. Scurt, fără nici o explicație,fără nici o discuție,încercând să rămână rece în fața rugăminților și lacrimilor ei.

-          E mult mai bine așa pentru toți ! i-a răspuns sec.

-          Pentru toți? Pentru cine? Pentru voi! Pentru tine,dar eu, la mine te-ai gândit? Țipă ea cu fața scăldată în lacrimi.

-          Pentru tine mai ales o să fie mult mai bine,acum nu înțelegi dar într-o zi o să-mi dai dreptate. Nu a găsit puterea să-i spună adevărul, atunci zisese că spre binele ei,acum recunoștea în sfârșit că nu acceptase gândul ca ea să-l vadă bolnav,el întruchipa pentru ea bărbatul sănătos,viril,puternic și mândria lui nu putea suporta să fie văzut altfel. Acum când în sfârșit s-a împăcat cu ideea că trăiește ultimele zile regreta că n-o are lângă el,să-și i-a adio de la ea și să-i ceară iertare că fusese egoist cu ea și nu găsise puterea să lupte pentru iubirea lor,să renunțe la tot pentru ea să-și recunoască relația și s-o facă nevasta lui. Nu putea să închidă ochii până nu îi cerea iertare că ani de zile a umilit-o făcând-o amanta lui deși ea fusese singura femeie pe care a iubit-o vreodată. Zgomotul ușii îl readuse la realitate deschise ochii și o văzu pe soția lui cum stă în prag și îl privea tristă,îi făcu semn să se apropie și îi zise cu voce stinsă:

-           Aș vrea să te rog ceva,știu e cel mai josnic lucru pe care ți-l cer dar vreau să o văd pentru ultima oară pe Andra. Simt că nu pot părăsi această lume până nu o mai văd odată. Te rog nu mă urî,încearcă să mă înțelegi și în numele anilor pe care i-am petrecut împreună și a tot ce ne leagă ajut-mă,oricât de ciudat și nefiresc ți se pare. Soția lui îl asculta tăcută era prea târziu pentru regrete și reproșuri și zise încet privindu-l palidă și pierdută:

-          O să văd ce pot face!

N-a mai adus nici unul vorba despre asta și zilele treceau sumbre și întunecate,din ceas în ceas se simțea mai slăbit și mai stins și în fiecare dimineață se întreba dacă va mai apuca apusul. Și soarele se ridica printre norii cenușii,vântul spulbera frunzele și ridica praful, ciorile croncăneau a pustiu și jale și apoi seara își lăsa pelerina întunecată peste tot și liniștea cobora odată cu luna și el se întreba :

-          Oare o să mai văd răsăritul mâine?

Când a auzit ușa deschizându-se în dimineața aceea nu a deschis ochii,convins că e asistenta sau soția dar dintr-o dată a auzit un țipăt crunt de disperare și groază. Recunoscu vocea și deschise ochii,lângă el era Andra,femeia vieții lui,stătea lângă el cu mâna la gură și îl privea îngrozită. La ea totul era dus la superlativ,intensă le-a fost iubirea,nemărginită dragostea ce i-a purtat și acum profundă și nemăsurată durerea. Căzu în genunchi lângă patul lui și îi luă mâna în palmele ei calde și moi. O privi câteva clipe era rece și uscată,țeapănă și vânătăși își aminti de mâna lui frumoasă pe care de atâtea ori o sărutase cu drag:

-          Ai niște mâini atât de frumoase, îi zicea de nenumărate ori,fine cu degete drepte și lungi,mâini de intelectual catifelate și curate. Știi că dacă săruți o persoană în palmă este ca și cum i-ai săruta viața cu trecut, prezent și viitor,îi răspundea ea sărutându-i mâinile înnebunită.

-          Ce s-a întâmplat cu tine, dragostea mea? strigă ea. Cu ce am greșit eu în tot acest timp cât am fost împreună de ai considerat că eu nu ți-aș putea fi alături la greu. Cum ai putut să mă îndepărtezi de tine exact atunci când aveai mai multă nevoie de un suflet drag alături? De  ce ai ales să treci singur prin toate aceste chinuri și pe mine m-ai înlăturat din viața ta?

George simțea cum o amorțeală ciudată îl cuprinde și îi răspunse stins:

-          N-am vrut să mă vezi în ce hal am ajuns…te rog să mă ierți că deși te-am iubit atât de mult nu am găsit puterea să recunosc tot,te-am ținut ascunsă și nu ți-am dat șansa ”să-ți strigi iubirea pe străzi” așa cum spuneai…

-          Vreau să știi un lucru, pentru mine nu a contat,am pus liniștea și binele tău mai presus de viața mea. Faptul că am avut șansa să te găsesc,să fac parte din viața ta m-a făcut omul cel mai fericit de pe pământ,nimic nu poate schimba asta,eu în sufletul meu te-am considerat bărbatul meu și eu am fost femeia ta puțin îmi pasă că în ochii lumii ți-am fost doar amantă.

-          Nu-ți cer să mă uiți, continuă el,știu că n-o să poți,îți cer să-ți trăiești viața să te bucuri ca și până acum de ea și prin tine să-mi dai voie și mie să merg mai departe…

Andra se aplecă și îl sărută pe frunte pe ochi și pe urmă pe gură și el simți aroma buzelor ei cărnoase și dulci și se socoti norocos că acesta este ultimul gust înainte de moarte.

- Nu-ți fie frică,dragostea mea,vei rămâne veșnic în inima mea și vei trăi până la ultima ei bătaie… Lasă-ți trupul acesta chinuit și eliberează-te,sufletul tău e mult mai prețios…ridică-te la stele… îi sărută și mâna plecă împleticit fără să mai privească înapoi,ieși pe hol și o văzu pe soția lui rezemată de perete scăldată în lacrimi:

- Iartă-mă,dacă poți, iartă-mă pentru tot și pe mine și pe el…

Când ieșea pe ușa spitalului sufletul lui se ridica la stele…

Mergea plângând prin ploaia rece,lacrimile se amestecau cu picăturile și deodată o frunză mare de carpen,galbenă în formă de inimă purtată de vânt s-a oprit exact pe gura ei ca într-un sărut .

-          Ciudat,șopti ea,luând frunza și privind-o cu atenție,pe aici prin zonă nu sunt carpeni sau tu mi-ai trimis-o iubire ca dovadă că-mi vei fi mereu alături și nu m-ai părăsit de tot. Băgă frunza cu grijă în geantă și se pierdu prin ceața care o învălui pierzându-se printre necunoscuții care nu-i înțelegeau și nu-i vedeau durerea.

-           

A venit toamna,acoperă-mi inima cu ceva,

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori,

Că o să-mi crească aripi ascuți până la nori,[...]

 

                                                                                                         Emoție de toamnă Nichita Stănescu

                                                                               Proza nr.7

                                                                          - Dialectica toamnei -

Toamnă dragă, nu mă trata cu spatele. Așa ne-a fost vorba? Parcă ne împăcasem… din copilărie te-am simțit ca pe o doamnă rece, o prezență indiferentă, deși, uneori, nu păreai tocmai neatentă la ce mi se-ntâmplă, participai. În copilărie îți simțeam prezența în aerul respingător al clasei unde învățam, în batjocura colegilor pentru care deveneam din nou o țintă ușoară, în pretențiile profesorilor. Școala în Capitală s-a dovedit a fi o corvoadă pentru că eram ”prea specială”, vedeam ceea ce alții nu vedeau, iar de asta s-a ocupat mama... Trăiam visul ei, viața-n Capitală. Tratamente în Capitală, terapie capitală… decapitată… așa am ajuns în momentul de față. Au trecut 10 ani de atunci. Când? Nu m-am simțit vreodată acomodată pe deplin cu acest oraș. Îmi lipsea trecutul… trecutul frumos.

Că tot veni vorba de trecut, mama nu a trecut niciodată peste acel eveniment ce ne-a schimbat destinul. Și-a dorit cu ardoare să trăiască aici, dar nu a luat în calcul toate variabilele. Mulți ani a avut coșmaruri și trăia cu spaima reîntoarcerii lui Silviu. De fapt, n-am știut niciodată dacă el a murit sau nu. Pentru mine era mai puțin important, oricum eram traumatizată… dar și dopată, prelung, mulțumită ei. Mi-a găsit un psiholog bun, aici, care m-a pasat unui psihiatru. La înțelegerea dintre el și mama s-a decis să urmez un tratament medicamentos. Multă vreme nu m-am mai simțit, aproape nu mă percepeam. Dar ce contează? Totul e spre binele meu…

Toamna a fost și-o șansă pentru mine. Așa l-am cunoscut pe Victor. Nu credeam să întâlnesc atâta independență concentrată și naturală într-o persoană. Eu, spre deosebire de el, eram ținută-n dependență de medicamente și de frică. Sau astea, de fapt, sunt una singură? Doar cu el am reușit să renunț la ambele și să fiu eu. Acum… plec. Cel puțin așa ar trebui. Încă nu m-am decis cum să-i spun mamei asta… urma să încep o facultate, să am o carieră… urma să-i trăiesc în continuare visul. Dar m-am trezit! Cu Victor sau fără, am reușit să deschid ochii și să văd lumea din jur. Și eu pot contribui la ea, fără acordul mamei. Mi-e dor de casă… poate acolo mă voi îndrepta prima dată. Am sosit într-o vară și pornesc la drum toamna. Uneori îmi pare că timpul a fugit. Ce bine era dacă comprimam 10 ani în 3 luni de vară… asta nici măcar eu nu pot. El și-a pus la punct motocicleta iar traseul se va forma pe parcurs. Sunt entuziasmată! Ce poate fi mai emoționant decât imprevizibilul? Poate mă arunc prea dintr-o dată în valuri, dar simt nevoia unei răcoreli. Să mă spăl cu apa rece a vieții și să-i respir frumusețea. La drum!

 

Dragă mamă,

     știam că nu voi avea curaj să-ți spun aceste lucruri în față, așa că am ales calea mai ușoară. Nu, nu sunt o lașă! Te rog să m-aștepți. Am să-ți explic și verbal, dacă dorești, decizia mea…dar când mă întorc. Am plecat să-mi trăiesc viața, am plecat să-mi cunosc viața. Niciodată nu mi-am putut-o închipui, nici măcar decela… nu, nu ești tu de vină. Am citit undeva de liberul arbitru, poate ar fi trebuit să-l trezesc și eu din când în când. Acum am făcut-o! Nu te supăra pe mine! Voi veni înapoi, dar numai după ce voi fi liberă din strânsoarea îmbrățișării destinului. Nici pe el nu-l știu, pornesc să-l cunosc. Poate voi da de Adelina și-ți voi face o surpriză plăcută la întoarcere. Povestea ei a rămas neclară, chiar și pentru mine. Desenul din tren a ales să tacă în toți acești ani. Nu, nu-ți face speranțe! Nimic nu-i sigur, dar voi încerca. Prima oprire: casa părintească. Apoi… drumul vieții. Nu știu cât va dura, dar voi fi bine. Victor e alături de mine și împreună vom da de capăt explorării noastre ca persoane.

 Să ai grijă de tine și să mă aștepți! Eu sunt liberă și fericită acum. Fii și tu ca mine! Hai să ne eliberăm de chingile trecutului nefast. Plimbare plăcută! Te iubesc!

 

Niculina.

 

Trebuia să plec de acasă, simțeam tot mai tare mâinile conștiinței în jurul gâtului meu. Aveam mustrări câte-n lună și-n stele, eram conștientă că nu scăpasem de povara primită. Dacă toate ar fi decurs altfel în acea zi… dacă bunica nu m-ar fi dus acasă atunci… ce vorbesc eu aici? Parcă nu mi-aș cunoaște karma… E prea devreme să vorbesc despre asta. Intru, iar, pe un teren minat și mă vreau vie pentru această călătorie vitală mie.

Îl găsesc pe Victor robotind în jurul motocicletei făcând ultimele pregătiri și verificări. Mergem pe motocicletă, să fie circul complet. Nici nu aș fi putut altfel din momentul în care am spus ”da” invitației aventurierului meu drag.

- Ce i-ai spus mă-tii?

Așa e Victor, un monument de sensibilitate. Nici nu știu dacă de asta aveam eu nevoie acum, sau de o mână fermă care să mă susțină și să mă direcționeze corect. Inițial am ezitat, m-a luat prin surprindere, deși tipul e ușor previzibil. Apoi, îi răspund timid:

- Nu i-am spus nimic. I-am scris. Știi, scrisul lasă loc de mai multe cuvinte, de interpretări pentru că blochează schimbul de interogații cu celălalt. I-am transmis gândurile mele și am amintit în treacăt și de plecarea noastră.

- În treacăt? E bine, înseamnă că nu-i va sta inima-n loc, nu? E-n treacăt…

Adoră umorul de limbaj și jocurile de cuvinte. Ar fi trebuit să-l angajeze la o televiziune neinspirată pe post de editor, ar fi făcut bani frumoși...

- Mergem? Cum facem?

- Conducem. Nu te entuziasma că n-ai să ajungi la ghidon, de-asta sunt eu aici. Să înțeleg că vrei să ne oprim mai întâi la tine acasă, așa-i?

- Drept! Vreau să o văd pe Adelina și de data asta nu mai e nicio mamă care să mă oprească.

- Mama mă-sii!

- Ce?

Victor își scoate, nervos, capul de la indicatoarele motocicletei. Cu o față roșie, ca de rac, face un semn, copilăresc, de împotrivire, cu pumnul și mă lămurește:

- Pana prostului. Trebuia să merg de aseară să alimentez. Acum suntem norocoși dacă mai prindem colțu’ pe țoacla asta cu motor.

-Semne bune…

 

După ce i-am dat țoaclei cu motor, după cum îi spunea Vic, să mănânce, am pornit la drum. L-am rugat să treacă prin fața blocului meu în drum spre șoșea. Nu e ușoară desprinderea, n-a fost nicicând. În trecere prin fața blocului, am zărit-o pe mama la fereastră. Avea o privire din care n-am putut să culeg nimic.

Drumul până la ieșire a fost specific Capitalei. Cu ambuteiaje, claxoane, înjurături printre dinți și-n afara lor, ”motofobi” și oameni care ne admirau de pe drum. Mai există speranță cu cei din urmă… Pe autostradă ne-am oprit la un popas. Victor se face că-i e foame.

- Lămurește-mă și pe mine, Niculino, încotro? Ideea a fost a ta, eu am pus motoreta la bătaie, dar… ceva nu-mi spui.

- Am să-ți spun. Ai răbdare.

- Când? Am și eu păcatele mele, dar nu ți-as da apă la moară neștiind ce vrei de fapt.

- Acum ți-ai dat seama?

- Că nu știi ce vrei?

- Nu, că am plecat în derizoriu amândoi. Nu te teme, când ajungem la casa părintească am să-ți spun totul. Ai încredere puțin și mai dă-mi timp.

Vic era ca un leu în cușcă. Nu-i plăcuse ce auzise, dar nu puteam povesti acum totul. Ar fi fost în stare să facem cale întoarsă. Nu-l știam de laș, altfel nici nu l-aș fi ales pentru expediția mea, totuși, ce e uman, va rămâne așa. Eu, însă, am mai mult animalic decât uman. Nu m-am vindecat.

- Mergem?, zic eu.

- Deja? Nu ne-am oprit nici 5 minute.

- Vorba lungă sărăcia omului. Hai, hopa sus!

Dorința mea de aventură e insațiabilă, strigătul pământului unde am fost născută rage mult prea tare pentru a mă face că nu-l aud. E în fiecare dintre noi, e parte din mine. A mă întoarce în locul unde m-am pierdut pentru prima oară înseamnă o regăsire simbolică. Nu mai pot fi eu, cea de atunci, amăgirea nu-și are rostul. Capitala și anii și-au pus amprenta peste mine. Uneori îmi pare că gândesc ca mama. Nu! Îmi pare că sunt ca mama, la felul de a gândi nu știu dacă are rost să mă hazardez. Încă mai cred că mi-a rămas ceva special în mine, deși nu știu de ce sorginte e. Mi-e frică. Aș putea afla orice acolo. Frica la mine nu e ca la majoritatea celorlalți, nu paralizează, excită! Mă face să devin mai curioasă și să mă răsfăț cu senzația ei. Reușesc să devin una cu ea în ritualul contopirii noastre și ne servim una din cealaltă. Ce rămâne la finalul ospățului? Firimituri, ca de obicei. Nu ne săturăm niciodată îndeajuns una de cealaltă.

Cel mai probabil, tot frica m-a mânat să încep acest turnir al regăsirii mele și al cunoașterii oamenilor, excursia. Mi se pare mai normal să încep de unde am rămas ultima dată. La figurat vorbind, la fel ca și Adelina, și eu am rămas uitată în oraș. Temporal, mă găseam în suspensie în toți anii care-au trecut. Nu știu ea… Cum va fi reîntâlnirea? Mă va recunoaște? Pălăvrăgeala cu glasul sângelui nu e de mine. Când glasul sângelui tace, povestea vieții mele zace…Am rămas mută în fața sorții până astăzi. De azi îmi recuperez glasul, îmi dreg vocea și emit pe alte tonalități. Emit predestinatul.

                                                                                              Proza nr.8

                                                                        Când vine toamna la Curtis de Vado

                                                                                        

           

            Am iesit la plimbare pe aleile parcului mare, din spatele castelului medieval urmată de Figaro, brakul german, care abia sosită în casa doctorului Terențio m-a adoptat. La venirea mea în casa aceea, stăpânul său a făcut prezentările și făcând parte din familie, natural că mi l-a prezentat și pe Figaro. El drept salut de bun venit, dorind să-mi  arate simpatia ce i-am trezit, a sărit în brațele mele și mi-a lins obrazul pe neașteptate  cu limba lui lungă și plină de bale, că m-a lăsat încremenită de surpriză și șocul provocat de cordialitatea-i excesivă. Privirea mea mută alerga după ajutor  de la unul, la altul din ceilalți membrii ai clanului Terențio, neștiind cum să fac să mă debarasez de namila de câine  care mă folosea fără  jenă pe post de pe fotoliu înainte de a fi terminate prezentările de rigoare. Era un animal frumos impunător ca mărime, de culoare gri cu pete mai închise la culoare pe burtă, blana lucioasă cu păr scurt, coada scurtă și dreaptă bot lung cu dinți puternici urechile mari și blegi și o figură flegmatică ,de câine fără complexe. Eu dimpotrivă începusem să mă simt foarte stingherită și complexată ,trezindu-mă așa, tam-nisam cu el în brațe. Stătea nepăsător ca un pașă pe genunchii mei ce tremurau de frică și de toate căldurile ce simțeam că mă asaltaseră, copleșită de acea instantanee familiaritate. Mauro fiul doctorului un tânăr simpatic de vreo douăzeci de  ani mi-a zis râzând cu gura până la urechi, văzând că în ciuda insistențelor tatălui său, Figaro nu dorea să se dezlipească de mine:

-Iris, cred că într-o altă existență Figaro te-a iubit iar  acum e fericit că te-a  regăsit! De obicei nu se comportă astfel cu persoane necunoscute. Ai câine acasă?

-Nnu! Am pisică! am îngăimat eu.

  Între timp doctorul a trebuit să ia namila în brațe să o dea jos de pe mine și l-a trimis afară, căci el era tentat să vină iar. De atunci între noi  s-a născut prietenia. Eu a trebuit să accept favoarea neavând încotro. Până atunci nici nu fusesem conștientă cât de atrase erau animalele de mine. Figaro m-a ajutat să mă lămuresc.

       Era sfârșit de septembrie, eu fusesem angajată pentru a asista pe Ivana, mătușa doctorului, femeie în vârstă care suferise un accident și avea nevoie de asistență. La fel ca Figaro și Ivana m-a întâmpinat favorabil. Mergea  în cârje și nu dorea să o scot la plimbare în căruțul cu rotile. Detesta să o vadă lumea astfel și decisese să nu iasă pe afară, până nu va reuși să se vindece, să scape de cârje. Când  aveam pauză ea m-ă îndemna  să vizitez parcul castelului  medieval din apropiere care în această perioadă de sfârșit de octombrie e un spectacol demn de admirat. Mi-a explicat cu lux de amănunte cum să ajung în parc, să fac o plimbare pe aleile sale pictate de cel mai neîntrecut pictor în a distribui culorile autumnale pe pânzele naturii, măria sa crăiasa Toamna în persoană. Mi-a vorbit  cu atâta patos despre minunata priveliște a   parcului acela în această perioadă a anului, că mi-a trezit dorința de al gusta cu proprii mei ochi.

       După prânz se retrăgea în camera sa, privea un timp la televizor sau citea, apoi făcea un pui de somn,   eu în acest timp fiind liberă să fac ce cred.

      Într-una din zile i-am  ascultat sfatul  și am plecat să mă plimb în parcul castelului ,,da Curtis de Vado”.

    Figaro se atașase de mine, de când venisem, foarte mult. Toți din casă priveau acest lucru ca o ciudățenie însă acceptaseră unanim, inclusiv eu. Când ceialți lipseau, el mă urma în micul parc cu arbori sau pe aleile grădinii lor iar Ivana îmi spunea să-i permit câinelui să mă urmeze și în parcul castelului în plimbările mele, lucru pe care l-am acceptat bucuroasă. Plimbarea alături de un prieten fie el și câine, fiind de preferat solitudinii din punctul meu de vedere.Cel puțin aveam cui adresa o vorbă. Astfel se face că el acum îmi călca pe urme răscolind covorul frunzelor veștede, neliniștit de mirosul urmelor de mici sălbăticiuni ca: iepuri, arici,veverițe fazani și chiar vulpi ascunse  prin desișul pădurii. Figaro în ciuda taliei mari era un câine tânăr și uneori doctorul când mergea la vreo partidă de vânătoare cu amicii începuse să-l ia cu sine, împreună cu alți doi câini din aceeași rasă, mai bătrâni antrenați bine pentru vânătoare. Aceștia erau ținuți în cotețele lor afară în grădină, nefiind așa sociabili precum Figaro cu străinii. Uneori îi lăsa liberi și dacă la început mă temeam de ei, după ce am ieșit de vreo două ori în grădină când era și stăpânul lor prin preajmă s-au obișnuit cu prezența mea și cum el m-a asigurat că nu-mi- vor face nici un rău chiar dacă voi ieși singură, eu m-am încrezut și am îndrăznit. Nu s-au lipit de mine precum Figaro însă nu-mi făceau probleme. 

        Parcul castelului din Curtis de Vado e străbătut de un râu și de pe balustrada de lemn construită în spatele morii de apă situată în extremitatea nord estică a să, m-am oprit să privesc și să ascult armonia locului, zgomotul curgerii apei, jocul păstrăvilor mari cu spinările negre ce săgetau prin valuri, printre  vegetația acvatică și pe sub maluri,  zbenguitul a două vidre care lunecau furișat pe lângă mal puțin mai departe de locul unde mă aflam, aproape de vâltoarea de lângă podul din fața morii acolo vegetația acvatică fiind mai bogată.

    Începuse să sufle deodată dinspre vest un vânt rece care se întețea, scuturând și contorsionând ramurile bătrânilor arbori din parc și de pe maluri. Mă felicitam că îmi luasem cu mine mantoul călduros de lână, astfel puteam să mai rămân, în ciuda vântului rece și să mă bucur de spectacolul idilic. Mă răvășea cu furie cum făcea cu arborii și roțile morii care începuseră să se învârtă mai repede, întețindu-se gâfâitul răgușit al angrenajului care le ghida.

   Figaro alerga ca un zănatic incitat de mici vietăți sau el știa de ce, prin tufișurile de pe mal. Eu priveam fascinată zborul cohortelor de frunze galbene aurii sau roșietice ale copacilor bătrâni, unii scorburoși precum gura știrbă a unei bătrâne ,,Befana”(vrăjitoare legată de ritualul Bobotezei în Italia) duse de curenții râului în cârdășie cu Bora, vântul rece și încrâncenat împotriva a tot ce-i stătea în cale. Plutea în vârtejuri dezorientate podoaba arborilor maiestuoși ai parcului, precum uriașe stoluri de păsări, unele de mărimea unor minusculi colibri, altele de dimensiunile unor păsări mai mari cu aripile înmuiate parcă într-o baie de aur și flăcări. Platanii, gorunii, arțarii magnolii,plopii, toți bătrânii străjeri ai parcului, ca  și sălciile de pe malul râului își ascundeau umilința plecându-și dureros crengile dezgolite cu brutalitate.

    Nemilosul și prea zănaticul venetic ce se dezlănțuise în vârtejuri amețitoare, pornit tocmai din lăcașul lui ascuns în apele mării printre colțurile stâncilor de la Trieste, le smulgea, fără milă podoabele și demnitățile, în ciuda încrâncenării ramurilor zbuciumate de cruzimea ,,zgripțorului” luptând în zadar a i se-mpotrivi.

  El se distra făcându-le să sufere, văzând cum frumoasele lor mantii se așterneau pe jos troienind potecile și luminișurile pacului sau erau duse departe, plutind pe oglinzile verzi translucide ale râului, ale cărui unde aleargă necontenit în pas cu mersul timpului și mereu în aceeași direcție precum clipele.

     Există pe râu în mijloc, un vad mai larg, moara de apă de care am pomenit și o mică insulă unde se poate ajunge pe podul din scânduri care începe de lângă moară lăcaș al păsărilor din parc.

      Moara bătrână datând din evul mediu, este obiectiv turistic, e funcțională și constituie piesă de muzeu. Roțile mari cu structură și palete din lemn se învârt în huruitul necontenit, al mecanismului de ghidare, acționate de debitul apei care în acel loc formează o vâltoare. În trecut aici veneau femeile de la castel și fetele din împrejurimi de înălbeau rufele și lâna. Îmi povestea bătrâna Ivana cum veneau la scăldat în verile toride și flăcăii încercau să le spioneze trupurile goale ascunși bine în parc, în ciuda faptului că fetele făceau pază strașnică ca să-i împiedice.

    E un loc frumos, apărat de privirile indiscrete, perdeaua de vegetației luxuriante favorizată de apa râului formând o perdea naturală.  Odinioară, cred că străjerii parcului secular și malurile râului au ținut umbră în verile calde și au încântat sufletele multor solitari ca mine sau  au  adăpostit îndrăgostiții din părțile locului, fiindu-le martori muți ai iubirilor tainice. Ehe! Dacă arborii și undele acestea ar putea vorbi, multe ar avea de povestit.

Zgomotul necontenit al roților și felul cum se înfruntă cu debitul apei îmi amintesc de orologiu din turnul medieval al castelului care și el este o bucată de istorie, are propria poveste și e o atracție turistică, deasemenea și castelul, deschis toate duminicile pentru a fi vizitat.

     Insula pe lângă faptul că e un habitat al multor specii de păsări și mici animale e și un loc unde cresc plante rare considerate ,,specii  protejate de lege” locul chiar e declarat ,,rezervație protejată de lege”. Tocmai priveam vidrele cum se zbenguiau unduindu-și corpurile alungite și lucioase, înotând într-un continuu du-te vino pe lângă maluri. Le zărise și câinele și se perpelea să le ajungă alergând pe mal și mârâind supărat. În parc este interzis vânatul.Locul e un colț de rai și o adevărată oază necontaminată în mijlocul acelui mic burg medieval, însă marcat de avalanșa necruțătoare a civilizației moderne.

          Se scurseseră clipe multe de când noi hoinăream pe aleile parcului și pe malul apei iar Figaro fiind cam descoperit cu blana lui scurtă și lucioasă pentru a înfrunta îndelungă vreme furia dezlănțuită a burascăi(vântul Bora) s-a lipit de piciorul meu cu capul său pleoștindu-și mai mult urechi lungi și blegi, semn că ar vrea să-l însoțesc acasă. Cred că îi trecuse cheful de alergătură sau poate că i se făcuse foame,fiind mai mult de trei ore de când plecaserăm de acasă în plimbare. Eu aveam liber până la cinci și era abia patru însă frigul mă cam răzbise și pe mine, așa că am ascultat rugămintea lui mută și am plecat de pe pod către casă printre copaci pe aleile cu tufe de trandafiri dezgolite de frunze și petalele florilor pe jumătate, care-și plecau capetele umilite la trecerea noastră, de goliciunea lor. Le-am mângâiat o clipă cu privirea umilința asigurându-le că totul trece, chiar și acest vânt nemilos. Ele au prins curaj și întindeau brațele timid să mă agațe de mânecile mantoului meu de lână ca să le mai țin de urât un pic, însă le-am făcut semn cu capul către tovarășul meu și au înțeles. Le-am promis că ne vom revedea în curând.

           Când am intrat pe poarta casei Figaro a năvălit spre ușa de la intrare înaintea mea. A început să scheaune și să râcâie nerăbdător ușa. Nu ajunsesem eu destul de aproape când ușa s-a deschis și în cadrul ei, silueta slabă și înaltă a doctorului și-a făcut apariția exact la timp ca labele lui Figaro s-ăl îmbrățișeze  lingându-i mâinile și fața aplecată asupra lui să-l ia în brațe.  De aceea devenise el nerăbdător să ne întoarcem acasă. Cunoștea ora când se întorcea de la muncă stăpânul său. Eu înțelegeam abia acum misterul. Am salutat pe doctor și i-am povestit pe scurt,despre  hoinăreala noastră în parc apoi l-am lăsat în compania lui Figaro. Între timp eu am pus de cafea. Lui i-am turnat licoarea neagră cu miros îmbietor în ceașca de pe birou și am urcat la etaj să o beau pe a mea împreună cu Ivana pe care am bucurat-o relatându-i în detaliu despre capriciile lui Figaro și suferințele străjerilor parcului. Evident pe lângă descrierea în cuvinte i-am arătat și cele câteva fotografii făcute de mine cu mașina fotografică de care nu mă separam niciodată în peregrinările mele. Îmi place să imortalizez imagini frumoase ca să le pot revedea în momentele când singurătatea și nostalgia încearcă să mă agaseze cu umbrele sale. Mi-am propus să vin cu prima ocazie când va fi deschis să vizitez și castelul.

                                                                                                 Proza nr.9

    Țara nemângâiaților

 

-          ”Ce timpuri, Mihai! Îți vine să crezi?

-          Păi, sincer, parcă am uitat. Dar mai bine. Dacă aș mai fi trăit o zi acolo, lumea asta ar fi fost o barcă scobită din vise. Atât! La primul curent m-aș fi răsturnat și după un timp de abandon, aș fi plutit pe mare, al nimănui. Visul meu dintâi s-ar fi desprins primul, ca un membru amputat.

-          Mai ții minte care a fost primul tău vis?

-          Nu e greu. Să fiu îmbrățișat!

-          Ei, cum, din tot ce ai fi putut să-ți dorești pe lumea asta, ceva atât de simplu și firesc să devină visul cei dintâi? Cum e posibil?

-          Draga mea, pentru asta ar trebui să mă însoțești în țara nemângâiaților.

-          Ce caraghios sună! Există așa ceva?

-          Hai să vezi!” Și am luat-o de mână spre țara din care îmi luasem rădăcinile...

Locul nașterii mele. Anonim. Știu doar că m-am născut într-un sat de munte. Aveam un an când mama a murit și tata m-a luat ca pe un colet prea greu de dus spre orașul lui de câmpie. Un apartament sărac avea să-mi găzduiască gândurile și visele prea greu de purtat. Tata muncea mult. Eu eram copilul cu cheia de gât. Descuiam orice gând dintr-o singură privire. Oamenii mi-au părut dintotdeauna seifuri cu lacăte. Iar eu eram prea curios ce se află pe fundul seifului. Dar ca să ajung acolo, dădeam la o parte emoții, măști, slăbiciuni. Când ajungeam la fund aveam mai mereu o mare dezamăgire. Până la urmă, nu era nicio comoară. Nimic special, două – trei sentimente mascate, o lacrimă în colțul ochiului stâng și atât.

Printre colegii de joacă eram cunoscut drept ”ăla fără mamă” sau orfanul. Până aici nimic neașteptat. Nu mă deranja, căci adevărul copiilor e mai ușor de suportat decât minciuna adulților, dar asta aveam să aflu mai târziu. Atunci nu purtam mănuși. Îmi plăcea să pipăi lucrurile, să le simt textura, fie că erau flori, obiecte, sau eu însumi.

Vei râde, căci de aici mi s-a tras pățania care avea să-mi schimbe viața. Într-o zi obiceiul meu de a palpa realitatea s-a extins asupra propriului corp. Mi-era frig, dar asta nu era o scuză. O toamnă târzie îmi dădea frisoane și inițial pentru a mă încălzi, apoi pentru a menține starea de bine, mă îmbrățișam și îmi mângâiam brațele în gesturi molcome, calde și materne, cu ochii închiși și bărbia în piept. Așa m-a surprins Mircea, un tovarăș de joacă și m-a privit cu cea mai buimacă căutătură, încercând să așeze în cine știe ce sertar al înțelegerii scena de dinaintea lui.

După un minut l-am privit în ochi atât de surprins, încât a fugit. Am fugit și eu după el. Când a ajuns la ceilalți copii din fața blocului, am știut că totul e pierdut. Gâfâind, le-a dat vestea cu aplomb: ”Mihai se îmbrățișează singur! L-am văzut eu cum se mângâia pe brațe” și arăta cu gesturi largi cele văzute la mine. Aveam 8 ani și lumea mea a căzut în genunchi sub tirul privirilor contrariate și ironice.

De atunci, pentru toți cei din jur, adulți sau copii, am devenit „nemângâiatul”. Practic întreaga mea identitate fusese capturată într-un singur cuvânt, și așezat pe un raft sus, acolo unde nu umbli decât în caz de maximă nevoie. De regulă, la curățenia din preajma sărbătorilor. Și atunci doar ca să ștergi un pic praful, apoi tăcere.

Să nu crezi acum că Țara Nemângâiaților e un tărâm atât de rece și neprimitor. Nu! E doar un loc în care crești, sprijinindu-te de tine însuți. Se vorbește prea mult despre marginalizare. Da, am crescut cu o etichetă care m-a făcut să mă văd un intrus în normalitate. Copiii de la bloc aveau mame, bunici și uneori frați. Și chiar dacă erau probleme într-o familie, ele erau bine cosmetizate în avalanșa întâmplărilor care priveau de regulă pe ceilalți. Cum eram eu, nemângâiatul.

O lună de la acel eveniment care mă marcase profund am ocolit scara principală a blocului, locurile de joacă ale copiilor, și orice ar fi putut să mă aducă în centrul atenției. Apoi, concentrat pe școală, am pornit pe drumul meu. Nu ieșeam după ore, preferam biblioteca sau lecturile îndelungate acasă.

Tata venea acasă fără chef, deschidea televizorul cu sticla de vodkă în față, până când ecranul îi arăta o lume mai bună. Mâncam hrană rece, conserve, ce prindeam. Nu conta. N-am avut așteptări de niciun fel. Și nu spun doar de dragul detașării de trecut, ci efectiv nu puteam concepe ca viața să aibă mâini de mamă, gust de mâncare caldă sau orice ar fi semănat cu aceasta.

Îți închipui ce tresărire am avut în ziua când am întâlnit-o pe Amalia. Ca niciodată, lungisem drumul dinspre școală spre casă, făcând un ocol pe aleea cu castani. Am ales o bancă la întâmplare și efectiv m-am prăbușit în unul din acele momente în care toate se rup sub tine și ecoul lor se prelungește sumbru. Să fi trecut o oră, nu aș putea să spun exact cât, mă aud strigat de o voce veselă:

- ”Ești nou pe aici? Nu-mi aduc aminte să te fi văzut până acum!”

Îmi venea să-i strig un cel mai lipsit de maniere”Și ce-ți pasă?”, dar totuși am aruncat o privire în direcția vocii. ”Doamne, ce ochi negri iscoditori! Și ce claie de păr negru în dezordine!” Țin minte că am început să râd în hohote, fără să-mi pese cine mă privea, până când fata din fața mea, oarecum cătrănită de reacția mea necontrolată, înlocui privirea curioasă cu una de-a dreptul furioasă.

- ”Râzi ca un prost!” au șuierat cuvintele ei la urechea mea, și fără să-mi aștepte răspunsul, s-a răsucit pe călcâie și a călcat apăsat peste tristețea mea.

De atunci, zi de zi am trecut în drum spre casă pe aleea cu castani, sperând s-o revăd, și aproape îmi luasem gândul, când în ziua primei ninsori din cel al doisprezecelea an al meu, am revăzut-o în același loc din care doi ani mai devreme plecase nervoasă. Am recunoscut-o imediat, deși trebuie să recunosc că părul ei suferise îngrijiri de care nu avea nevoie, și acum stătea prins într-o coadă de cal strânsă bine în elastice. Avea o înfățișare mult prea cuminte pentru ceea ce-mi aminteam, și culmea asta mă enerva peste măsură. Într-atât, încât m-am oprit în fața ei și i-am ciufulit părul, eliberând coama aceea care cădea atât de bine pe umerii ei.

Poți să-ți imaginezi ce-a urmat. O ploaie de cuvinte a căzut fulgerător peste mine.

- ”Ești culmea! Nu pot să cred că iarăși tu reușești să-mi strici ziua! Credeam că n-am să te mai văd niciodată!”

- ”Aha! recunoști, deci, că te-ai gândit la mine”, i-am întors-o eu, total amuzat de reacția ei. A urmat o nouă furtună, apoi brusc, calmă, s-a așezat lângă mine pe banca aceea, acoperită de zăpadă.

Am stat așa ca doi proști vreme de un ceas. Ea, așteptând să mai spun ceva, eu intimidat de noua fațetă a lucrurilor. Ningea peste noi, dar fulgii nu reușeau să-mi acopere roșeața obrajilor. La un moment dat n-am mai suportat și am vrut să mă ridic de pe bancă. Ea m-a oprit luându-mă de mână și a zis scurt:

-  ”Mai stai!”

 Am rămas așa cu mâna ei în mâna mea, fără să spun nimic. Priveam amândoi fulgii până am devenit și noi un fulg. Nu-mi era frig, culmea nu simțeam decât degetele ei apăsând pe nervuri. Într-un târziu, am început să plâng. Era după ce ea se ridicase brusc, și cu un simplu ”Mulțumesc!” părăsise banca de rămăsesem din nou singur. Așa cum mă știam din prima zi a vieții mele.

N-am dormit o săptămână după aceea. Sărbătorile se apropiau și au trecut prin mine la fel de banal ca de obicei. O primăvară apoi o vară de neliniște, și încă una...încă două.

Era o toamnă cum nu mai fusese demult. Un octombrie cu frunze nuanțate își deschidea brațele spre mine. Aveam cincisprezece ani și nu așteptam nimic. Nici măcar pe fata care mă ținuse de mână fără să mă întrebe care mi-e numele, vreme de trei ceasuri.

Ultimii ani trecuseră absent. Copilăria mea se îndepărta de mine, așa sălbatică și neprimitoare cum fusese. Mă chinuiau întrebări despre originea mea. la care nu aveam să primesc răspuns vreodată. Pentru tata, asemenea probleme erau din lipsă de activitate, adică la ce bun să discuți despre trecut când sunt atâtea de făcut în prezent. Ce-i drept, devenisem de un pragmatism care mă speria și pe mine. Nu aveam planuri de viitor, totul se petrecea azi, și mai ales, acum.

Acum dacă privesc înapoi, îmi dau seama că toate lucrurile care au contat pentru mine s-au întâmplat toamna. Undeva, printre puzderia de frunze moarte, viața a împins la limită cele mai adânci trăiri ale mele. Așadar, mă găseam pe aleea cu castani care îmi obsedase ultimii ani și ale cărei taine le cunoșteam doar eu, centimetru cu centimetru. Măsurasem obsesiv pașii dinspre școala, care funcționa atât ca școală generală cât și ca liceu, spre banca unde primisem prima fărâmă de umanitate. O sută cincizeci și șapte de pași. Atât! Iar de acolo spre casă nu mai conta. Pentru că lucrurile nu se întâmplă decât pe un singur sens, orice măsurare înapoi o consideram inutilă. La fel de inutilă precum trecutul meu.

În dreptul băncii am oprit numărătoarea, după obicei, și m-am așezat. În fața mea, un vârtej de frunze își dansa partitura, iar eu priveam distrat jocul. În ultima vreme mă trezeam scriind versuri care nu aduceau cu nimic cunoscut, mai degrabă erau gânduri versificate. La început le-am ignorat, apoi le-am scris totuși pe hârtie, până deveniseră dependență. Măzgăleam la nesfârșit cuvinte și expresii fără legătură, la fel de fragmentate ca și viața mea.

Am scos deci, o hârtie și un pix și am scris atât ”Toamna, colivie de frunze”. Nu-mi explic de ce, dar n-am putut să continui. Vedeam frunzele evadând prin dansul lor, aveam imaginea coliviei, cu zăbrele scurte și dese, dar nu reușeam să văd pasărea din colivie. M-a enervat lipsa mea de imaginație și voiam să plec, când o mână s-a strecurat printre mâinile mele și a apucat brusc hârtia. Am tresărit la gestul acesta, cum era de așteptat. Am sărit ca un arc dar mâinile mi s-au oprit în aer, în timp ce din piept, pasărea a ieșit, eliberată de luciditate.

Era ea! Mai frumoasă decât o știam și cu o privire mai sălbatică decât aș fi crezut.

- ”Carevasăzică, ești poet!” strâmbă din nas.

- ”Sunt, pe naiba!” i-am retezat-o scurt. ”Unde ai fost anii ăștia?”, am continuat tăios.

- ”Ce mai contează? Acum sunt aici!” și privirea ei deveni blândă ca în ziua în care mă ținuse de mână.

Au urmat ceasuri în care pasărea a rupt colivia de frunze în care mă adâncisem. Apoi luni, apoi ani.

Aveam douăzeci de ani și viața mă mângâiase cu poezie și cu femeia frumoasă și sălbatică, care din ziua cu toamnă, se numea simplu, Regina. Umblam împreună prin țara mea, a nemângâiaților și deși nu ți-am spus niciodată povestea aceasta, credcă a trebuit să mor de multe ori pentru a putea să învăț să fiu viu.

Dar vezi bine, sunt încă aici. Într-o toamnă fără nesaț, evadat din propria colivie. Nu port cu mine decât amintirea femeii care a trecut prin mine ca un fier încins, până a învățat să mă uite. Mi-au trebuit ani să recuperez mângâierile, să nu mai flămânzesc după fiecare pauză de afecțiune.

Altfel, suntem cumplit de banali. Dacă n-am avea un vers în noi de scris, un demon de îmblânzit sau un trecut de depășit. În ceea ce mă privește, le-am făcut pe toate. Acum îmi rămâne doar un singur lucru. Să mă bucur.

                                                                                                   Proza nr.10

                   Decor

                                                                                             

 Am pornit la plimbare pe poteca care murea...

Din loc în loc, băltoace mari de apă acopereau pământul ca mărturie a norilor grei ce încă își mai vărsau stropii reci. Florile, ce odinioară fermecau prin mireasma lor, stăteau acum obosite la margine de drum. Corolele căpătaseră o nuanță ușoară de gri. Smaraldul ierbii arsese de la interior spre exterior. Se transformase într-un maroniu pal ce încerca parcă să-și recapete verdele pierdut. Totul era gol și trist, la fel și ceea ce urma...

Pădurea, cândva mândră, se rușina acum de pierderea suferită. Podoabele sale formau un mozaic gigantic ce semăna cu un foc roșu-gălbui mistuitor. Rămăseseră în picioare doar trunchii copacilor, zvelți, asemenea unor străjeri neînfricați. Micuțele zburătoare simțiseră moartea care amenința firea și plecaseră spre locuri mai însorite. Cele care nu reușiseră să plece își găsiseră adăpost prin scorburile copacilor goi. Chiar și viețuitoarele mari au fugit la timp din calea urgiei ce urma să se dezlănțuie. Onomatopeele care animau cândva pădurea își pierduseră subit glasul. Peste tot domnea o liniște apăsătoare, ca de mormânt. Doar vântul mai șuiera fioros din când în când, îngrozind natura și tot ce se afla în ea. 

Toate acestea mă fascinau. Era tristețe în suflet, era tristețe afară. Luminișul din codru zăcea și el trist, visând parcă la vremuri demult apuse. Întreaga vegetație care îl împodobea pierise. Nu mai rămăsese nimic din măreția de odinioară. Stătea în paragină asemeni unui castel din timpuri antice. Chiar și lacul își pierduse albastrul azuriu. Era acum aproape negru, ca un abis, dornic să înghită tot ceea ce se apropia de el. Totuși, o rață sălbatică încă mai plutea înfrigurată pe lac. Deodată, un stol a apărut de nicăieri, iar rața și-a urmat surorile întârziate spre miază-noapte. Am rămas lângă lac. Noaptea, căzută ca o săgeată, a învăluit totul pe nesimțite. Liniștea apăsătoare continua să stăpânească împrejurimile. Vântul se întețise și lovea cu putere tot ceea ce întâlnea în cale. Întunericul nopții trecuse greu, ca durerea pierderii unei persoane dragi. Dimineața așternuse un strat de brumă rece peste frunzele moarte. Totul murise. Murise pentru a putea reînvia. Tristețea din suflet, tristețea de afară căpătaseră o aromă dulce-amară, de gutui și mere coapte.

Venise TOAMNA...

Pagina a II-a AICI

[Ion Lazăr da Coza]

Aici organizatorii răspund problemelor ridicate de către concurenți, votanți, cititori...

Succes participanților și organizatorilor! 

• ÎNSEMNE CULTURALE a hotărât ca în fiecare anotimp să lanseze concurs de poezie, proză scurtă, eseu și dramaturgie (asta dacă va simți entuziasm și din partea membrilor!). Astfel:

  Primăvara - „Rădăcini”;

  Vara - „Prin colbul vremii”;

  Toamna - „Labirinturi autumnale”;

  Iarna - „Alb hoinar”.

• Participanții sunt rugați să trimită texte cât mai curate gramatical! Votanții trebuie să țină cont și de acest aspect!
• Concursul e cvasi-tematic (cu tentă autumnală);
• Membrii sunt rugați să nu comenteze lucrările participante la concurs. Pentru aprecierea acestora, la soroc (16-22 octombrie), vor avea la dispoziție note de la 10 la 1 pentru fiecare creație!
• La sugestia domnilor: Teodor Dume, Valerian Bedrule și Constantin Bidulescu, am schimbat sistemul de vot, deși am impresia că acest nou mod de a vota va urca pe aceeași treaptă a podiumului mai mulți participanți, dar îndeamnă și la formarea de bisericuțe, unde „voi, prietenii mei, îmi dați 10, iar eu, la rândul meu, vă dau 10!”, sau am mai multe conturi, și îmi dau nota 10, iar celorlalte creații primesc din partea-mi doar nota 1 - automat „capodopera” mea ajunge nemeritat de sus!  :(
• Dacă textele trimise la concurs nu apar postate după 20-30 de ore de la expedierea lor pe adresa de e-mail al coordonatorului concursului, doamna Sofia Sincă, vă rugăm să o contactați pe chat sau la mesaje private (probabil e-mail-ul nu funcționează corect), sau și mai bine chiar aici semnalați incidentul, printr-un comentariu. Nu avem niciun motiv să cenzurăm vreun participant! Dimpotrivă, ne bucură orice prezență!

• Încă o dată vrem să vă asigurăm de acurateţea acestor concursuri! Site-ul ÎNSEMNE CULTURALE nu are niciun interes să iasă X ori Y câştigător. Dacă chiar am avea vreo febleţe, am institui un premiu onorific pentru acea persoană. Or se ştie: Toţi membrii site-ului sunt febleţea noastră!

• Dragi sponsori, întâi vă mulțumim în mod deosebit pentru gestul generos pe care-l faceți! Cât privește oferirea practică a cărților dvs. către câștigătorii concursului, eu zic să așteptăm stabilirea laureaților, ca să puteți personaliza cu autograful dvs. darul făcut, astfel cartea capătă o valoare sentimentală mult mai mare, apoi trimiteți fiecăruia cadoul (după ce în prealabil le solicitaţi adresele poștale).