Zbor fără cer (începuturi)

[Mariana Suciu]

  Se îndreptă cu reţinere spre poarta prin dreptul căreia trecea în fiecare zi. Teamă? Da, îi era teamă. De când începuse vara, paşii o purtau mereu pe acelaşi drum care trecea prin dreptul acelei case. Doar pentru că era în drumul ei obişnuit? Sau poate pentru că de la un timp, o zi încheiată fără acea prezenţă era o zi pierdută, neîmplinită? Cum putea numi prezenţă tăcerea unei case, a unei grădini cu flori sau a unui om care părea că priveşte tot timpul undeva departe, că privirea lui trece absentă peste tot ce îl înconjoară, că ochii lui văd o lume în care ceilalţi oameni nu erau admişi şi nici măcar doriţi. Şi totuşi... Privirile li se întâlniseră în treacăt de câteva ori; amestec de strigăt mut şi avertisment, acea privire avea greutatea unei stânci pravălindu-se din înaltul muntelui şi distrugând totul în cale. Dar şi chemare, disperare mută, speranţă şi dor. Hotărî să rişte, se apropie şi atinse zăvorul porţii, apasă şi intră tăcută. Păşea cu grijă pe aleile curate. Mărginite de o parte şi alta de frumuseţea florilor, mireasma şi multitudinea de culori te încântau deopotrivă. Totul părea pustiu şi nu ştia dacă asta ar trebui să o bucure sau să o întristeze. Nu şi-ar fi dorit să fie surprinsă în ipostaza de a încalca intimitatea cuiva dar pe de altă parte o teamă nedefinită că ceva ar fi putut să i se întâmple acelui om o îndemna să meargă mai departe. De ce o interesa viaţa cuiva care nu îi adresase niciodată vreun cuvânt, a cărui privire se intersectase doar de câteva ori cu a ei şi care se întoarcea grăbită în altă parte, de fiecare dată? Nu îşi putea defini acel sentiment şi chiar dacă îndrăzneala nu o caracteriza, paşii ei se îndreptară hotărâţi spre intrarea în casă. Încercă să apese pe clanţă şi surprinzător uşa se deschise cu un scârţâit sinistru. Păşi uşor în camera goală. Prin geamurile întredeschise răzbăteau acordurile îndepărtate ale unei viori. Pereţii păstrau urmele unde cândva erau aşezate frânturi din viaţa celor care vroiseră să îşi imortalizeze fericirea; tablouri cu chipuri zâmbitoare şi ochi în care se citea dragostea şi fericirea. Acum toate dispăruseră. Şi totuşi camera avea un farmec aparte, ceva nedefinit, o viaţă a ei proprie în care se regăseau ecouri ciudate; un amalgam de zâmbete, tristeţi, certuri şi împăcări, dragoste şi ură. Vieţi. Fericiri pierdute la jumătatea drumului, undeva între dorinţă şi teamă. Şi poate laşitate. Linişte aparentă acoperind zbucium de suflet. Alegeri. Între siguranţa obişnuinţei şi neprevăzutul plin de întrebări, întotdeauna balanţa se înclină în favoarea celei dintâi. Şi încet banalul se strecoară în vieţile tuturor. Uităm să îi dăruim sufletului nostru porţia zilnică de frumos, dragoste, suspans. Iar el încet se stinge într-un morman de indiferenţă, constrângeri şi obişnuinţă. Şi ne trezim târziu, sau poate prea târziu că viaţa a trecut pe lângă noi. Şi privim camera goală a vieţii noastre, urmele amintirilor lăsate de trecerea timpului şi poate regretăm că nu am ştiut să acoperim acei pereţi cu imagini pe care privindu-le să nu regretăm că am trăit. Îşi surprinse aceste gânduri trecându-i prin minte şi îşi dădu seama de impactul pe care o întâlnire absolut întâmplătoare cu un om, o avusese asupra ei. Orice casă are un suflet. Intrând cu grijă şi ascultând atent, îţi va spune povestea ei. Povestea unora e proaspătă şi veselă ca o zi de primăvară; altele îţi spun povestea tristă a unei toamne târzii. Ascultând cu atenţie, înveţi că nimic nu este mai important decât să fii fericit, să cauţi să te ridici atunci când viaţă te îngenunchează şi să rişti, pentru că merită orice risc ceva care îţi aduce o victorie în lupta cu ţine însuţi. Să laşi să între lumina în camera din sufletul tău. Şi în fiecare zi viaţă o să te răsplătească cu clipe frumoase de fericire...
  Se opri... dintr-o dată sentimentul că prezenţa ei acolo nu era dorită, că încalcă dreptul la singurătate al unui om o făcu să dea un pas înapoi. Privi pe fereastră, spre locul unde cel mai adesea îl vedea aşezându-se şi pierzându-se în lumea lui. Lipsea. De câteva zile acel loc era mai tot timpul gol şi se întreba dacă nu cumva indiscreţia ei era de vină. Era evident că privirile ei aparent nevinovate îl făcuseră să se ascundă la adăpostul casei sale pline cu amintiri, acolo unde firescul nu trebuia să poarte o mască şi nici să dea socoteală lumii însetate de senzaţional. Zâmbi amar... senzaţional? Era atât de departe acest cuvânt de tot ceea ce simţise sau gândise vreodată. Dar, o să plece. Tristeţea îi năpădi din nou sufletul şi ieşi încet închizând uşa în urma ei, părăsind casa care pentru un moment îi dezvăluise o altă lume. O lume care însă nu era a ei. Ieşind pe poartă, îşi îndreptă paşii spre vechea potecă care o ducea la malul mării... aici putea să îşi deschidă sufletul, nemărginirea valurilor albastre o îmbrăţişau întotdeauna, ele îi înţelegeau blândeţea şoaptelor...

  Se înserase. Vara era pe sfârşite dar ea îşi făcuse un obicei din a se furişa seara târziu pe plaja pustie. Nu era o fire sociabilă iar marea era acum în prag de seară singura companie pe care şi-o dorea. Valurile îi mângâiau gleznele, iar urmele lăsate de paşii ei pe nisipul ud se pierdeau în depărtare. Obosise. Nu ştia cât trecuse de când se lăsase în voia gândurilor şi privind acum împrejurul ei se vedea înconjurată de privelişti necunoscute. S-a aşezat tăcută privind infinitul valurilor albastre. O fascina acel freamăt continuu, acea frumuseţe zbuciumată. Ciudat şi contrar aşteptărilor îi dăruia acea linişte după care tânjise întreagă zi. Întunericul cobora tot mai mult dar nu îi era teamă. Din depărtare răzbăteau până la ea frânturile unei melodii cântate la pian. Era o seară perfectă în viziunea ei; doar valuri şi muzică care îi mângâiau sufletul prea mult încercat de răutatea oamenilor. Şi raze. Raze de lună care îi mângâiau chipul. Se întinse pe nisipul care încă păstra căldura arzătoare a soarelui, îşi puse mâinile sub cap şi închise ochii. Acum putea visa... nu mai era înconjurată de priviri indiscrete, de şoapte şi chicoteli răuvoitoare. Iar visul ei prindea viaţă legănat de murmur de valuri... Deschise ochii brusc. În apropiere se auzeau glasuri vesele iar soarele era deja sus pe cer. Începea o nouă zi şi în curând plaja o să fie plină. Oftă şi se ridică repede încercând să treacă neobservată prin mulţimea de curioşi care începuseră să îşi facă apariţia. Şi pentru ea începea o nouă zi, atât de diferită însă de a celorlalţi...
 O adiere blanda îi mângâie faţă. Era briza, promisiunea mării că visul ei îşi va găsi întotdeauna un loc în leagănul valurilor albastre. Şi îi mulţumi tăcut prin cel mai frumos zâmbet pe care sufletul ei îl dăruise vreodată.
 

[Mariana Suciu]

Vă mulţumesc din suflet d-na Iris Marinov.
 
iris marinov a spus :

"Între siguranţa obişnuinţei şi neprevăzutul plin de întrebări, întotdeauna balanţa se înclină în favoarea celei dintâi. Şi încet banalul se strecoară în vieţile tuturor. Uităm să îi dăruim sufletului nostru porţia zilnică de frumos, dragoste, suspans. Iar el încet se stinge într-un morman de indiferenţă, constrângeri şi obişnuinţă. Şi ne trezim târziu, sau poate prea târziu că viaţa a trecut pe lângă noi. Şi privim camera goală a vieţii noastre, urmele amintirilor lăsate de trecerea timpului şi poate regretăm că nu am ştiut să acoperim acei pereţi cu imagini pe care privindu-le să nu regretăm că am trăit".

Frumos şi adevărat!

[Sofia Sincă]

Un personaj feminin, acelaşi bănuiesc, caută singurătatea... Adulmecă locurile singuratice şi ale persoanelor singuratice. Simte cel mai bine unde nu trebuie să deranjeze.

Impresionant este faptul cât poţi descrie acest sentiment. Desigur îl trăieşti... sau cine ştie. Îmi plac aceste texte, psihologice. Însă la un moment dat va fi prea mult. Cred că va trebui să descrii şi alte stări, dacă pe asta te-ai axat la proză. Şi mai există prin text repetiţii de evitat în fragment.

încă căldura - cacofonie.

Am citit şi am apreciat modul de a descrie trăirile unui suflet singuratic, cu înfloririle din text.

Sofy

[Mariana Suciu]

Sunt doar trăiri , d-na Sofia şi nu cred că vreodată vor deveni mai mult. Uneori simţi nevoia să te exteriorizezi, iar eu aici nu am încercat decât să îmi aşez undeva gândurile. Poate am inventat un personaj, iar viaţa lui a durat doar atât cât ochii d-voastră mi-au citit rândurile...
 Cu drag si mulţumiri penru popas, Mariana.
Sofia Sincă a spus :

Un personaj feminin, acelaşi bănuiesc, caută singurătatea... Adulmecă locurile singuratice şi ale persoanelor singuratice. Simte cel mai bine unde nu trebuie să deranjeze.

Impresionant este faptul cât poţi descrie acest sentiment. Desigur îl trăieşti... sau cine ştie. Îmi plac aceste texte, psihologice. Însă la un moment dat va fi prea mult. Cred că va trebui să descrii şi alte stări, dacă pe asta te-ai axat la proză. Şi mai există prin text repetiţii de evitat în fragment.

încă căldura - cacofonie.

Am citit şi am apreciat modul de a descrie trăirile unui suflet singuratic, cu înfloririle din text.

Sofy

[Corina Militaru]

" Şi privim camera goală a vieţii noastre, urmele amintirilor lăsate de trecerea timpului şi poate regretăm că nu am ştiut să acoperim acei pereţi cu imagini pe care privindu-le să nu regretăm că am trăit." Acest fragment, si nu numai, mi se pare un avertisment: Asa nu! Atunci ma intreb, de ce atata tristete in tine, sau este doar imaginatia ta. 

Frumos si sensibil!

Cu prietenie,

[Mariana Suciu]

Mulţumesc pentru apreciere şi pentru popas, d-na Corina. Pasajul din text pe care l-aţi menţionat nu se vrea a fi un avertisment. Este doar o tristă constatare. Cu prietenie, Mariana.
 
Corina Militaru a spus :

" Şi privim camera goală a vieţii noastre, urmele amintirilor lăsate de trecerea timpului şi poate regretăm că nu am ştiut să acoperim acei pereţi cu imagini pe care privindu-le să nu regretăm că am trăit." Acest fragment, si nu numai, mi se pare un avertisment: Asa nu! Atunci ma intreb, de ce atata tristete in tine, sau este doar imaginatia ta. 

Frumos si sensibil!

Cu prietenie,