XXIV. ZBORUL ANILOR (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

Cu toate frământările sociale existente, viaţa îşi urma cursul cu necazurile şi bucuriile sale, iar timpul trecea la fel de nepăsător. Zilele zburau una după alta şi după o toamnă bogată urmă o iarnă de basm, iar apoi o primăvară de vis. Nepotul ţarului decise să se căsătorească cu frumoasa prinţesă rusoaică. Narcisa şi Prinţişor primiră vestea nunţii cu mare bucurie. Lăsară cei doi prunci în grija dădacei şi a părinţilor. Mircea avea o fire liniştită şi ascultătoare, pe când fratele său geamăn, Vlad, era opusul său, adică zvăpăiat, răutăcios, mofturos, astfel încât uneori ridica toată casa în picioare cu urletele sale. Doctorii pediatri concluzionară totuşi că băieţelul este perfect normal.
- N-avem ce-i face, acesta-i temperamentul său! - le răspunse un doctor, profesor universitar. Este doar o problemă de personalitate. Când va mai creşte, luat cu binişorul, va înţelege că în viaţă trebuie să mai şi cedezi.
- Sau va fi şi mai aprig?
- Orice este posibil. Deocamdată nu pot da o pronunţare definitivă. De regulă, asemenea specimene abia când se maturizează, devin conştiente de energiile şi personalitatea lor şi se echilibrează. Probabil vreun strămoş de-al vostru a avut un caracter puternic, hotărât şi neînduplecat. Genele se transmit urmaşilor peste multe generaţii.
- Aşa a fost un străbunic de-al meu! - interveni tatăl cu gândul la multe secole în urmă.
- În rest pare destul de sănătos, de robust, se încadrează perfect în greutatea vârstei pe care o are. Nu-mi pot da seama deocamdată dacă sunt probleme psihice, fiindcă-i prea mic, dar din rezultatul testelor nu văd nici o deficienţă. Acesta-i temperamentul său. Dacă la o persoană caracterul se poate modela prin intermediul societăţii în care trăieşte, prin educaţie şi cultură, în schimb temperamentul nu poate fi schimbat. Cu el se naşte omul şi cu el moare. Totuşi, cu timpul se va controla, atunci când va deveni conştient de irascibilitatea şi impulsivitatea sa. Aşa că până atunci să fie sănătos! - concluzionă doctorul.
Cu astfel de recomandări, părinţii se mai liniştiră şi luară avionul de pe aeroportul Otopeni cu destinaţia Moscova. Se bucurară de o primire ospitalieră din partea ruşilor, iar la ceremonia căsătoriei Prinţului Ivanovici cu frumoasa sa prinţesă îşi întâlniră vechii prieteni. Cununia civilă avu loc la primăria metropolei imperiului rusesc, iar cununia religioasă la biserica cu cupolă din aur, Sfântul Mihail şi Gavril, din Piaţa Roşie de lângă Kremlin. Seara evenimentul fu sărbătorit la palatul strămoşesc. De la petrecere nu lipsi celebrul şi specificul lor cântec şi dans „kazacioc”! Răsăriteni şi apuseni ai acestui continent dansară la unison „kazaciocul”! Cultura şi civilizaţia îi apropie pe oameni mult mai repede decât politica şi diplomaţia.
Prinţul român îndrăgi capitala URSS-ului la fel de mult ca şi Londra. Acest oraş se afla mai aproape de nord şi parcă strălucirea soarelui nu era atât de intensă ca pe coastele Italiei. La una din discuţiile cu Ivanovici, mai în glumă mai în serios, afirmă că i-ar plăcea să-şi petreacă viaţa în Siberia. Ba chiar ar dori să vadă Aurora Boreală din ţinuturile îngheţate şi îi propuse soţiei ca într-un viitor apropiat să întreprindă o călătorie în Siberia, la Polul Nord şi de acolo în Groenlanda la eschimoşi şi în cele din urmă în Alaska!
- Brrr! - se cutremură consoarta, cuprinsă de un fior rece. Mă îngrozesc numai când mă gândesc la gerul de acolo!
Întorşi în ţară, la câteva săptămâni, au avut parte de un eveniment nefericit. Străbunica din partea mamei, după aproape un veac de existenţă, plecă într-o lungă călătorie fără de întoarcere după străbunicul. Decedata a fost aşezată în coşciug şi trei zile a fost ţinută într-o încăpere cu lumânări aprinse. Rând pe rând rudele, prietenii, vecinii au venit la priveghi. Gazdele îndoliate în veşminte negre i-au servit cu prăjituri, cozonac, ţuică, vin sau suc. În a treia zi, a avut loc procesiunea de înhumare. După slujba din casă, sicriul a fost scos de patru bărbaţi puternici, apoi pus în dric. Întregul alai s-a deplasat încet pe străzi către biserică. Preoţii şi cântăreţii i-au urmat pe cei ce purtau steagul bisericesc, sfeşnicul cu lumânări şi crucea de lemn. După dânşii urma cortegiul funerar cu dricul împodobit cu coroane de flori, apoi rudele apropiate şi alaiul care o conducea pe ultimul drum pe decedată. Bocitoarele satului îşi făceau datoria şi o jeleau după un vechi ritual. La răscruci, preoţii se opreau, făceau o scurtă slujbă, apoi o femeie arunca cu pumnul bani în monezi în toate direcţiile pentru ca moarta să aibă cu ce să-şi plătească cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului pe care le va avea de trecut în drumul său spre Dreptul Judecător. Bănuţii erau adunaţi de copii, de cerşetori sau de oameni săraci. Coşciugul a fost coborât din dric la poarta bisericii şi purtat pe umăr de aceeaşi bărbaţi în naos, unde s-a ţinut slujba de înmormântare. În final, unul dintre preoţi a ţinut o cuvântare despre viaţa răposatei relatând ceea ce a realizat, câţi copii a avut, dacă a fost o femeie bună la suflet şi s-a înţeles cu toată lumea, a fost harnică şi milostivă, dacă şi-a iubit soţul şi şi-a crescut copiii după legile bunei credinţe. Apoi copiii, nepoţii, celelalte rude, prietenii, vecinii şi toţi cei prezenţi la ceremonia înmormântării au trecut şi au sărutat icoana şi crucea de pe pieptul moartei ca rămas bun. Cei care nu aveau teamă de cadavru, o sărutau pe frunte vărsând şiroaie de lacrimi.
În cele din urmă, coşciugul a fost purtat pe braţe de aceiaşi patru bărbaţi la locul unde se afla mormântul şi, după ce părintele a mai citit câteva din rânduielile bisericeşti, i s-a bătut capacul în cuie şi a fost coborât cu frânghiile în groapă. Preotul a mai spus ceva stropind peste groapă cu vin şi a aruncat primii bolovani de pământ peste coşciug. Groparii şi-au făcut datoria, astupând în întregime groapa cu pământ şi formând deasupra o mică moviliţă. Crucea de lemn a fost plantată la cap, iar pe mormânt au fost aşezate coroanele de flori. Bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci au fost invitaţi la conac la pomana mortului.
În zilele următoare se desfăşură ritualul străbun în care o bătrânică a satului în fiecare dimineaţă trecu peste mormânt un vas cu jar peste care punea tămâie, proces numit tămâiere. Se făcu pomenirea adormitului la trei zile, la nouă zile, la şase săptămâni, la jumătate de an şi apoi din an în an până la şapte ani. De atunci, numai dacă rudele vor şi au aprobarea oficialilor şi ai Bisericii Ortodoxe Române, pot deshuma cadavrul din care unii mai găsesc ceva din coşciug şi oase, alţii, în funcţie de conservare, îl găsesc sub formă de mumie. În amintirea sa, copiii şi nepoţii fac pomeni acasă sau parastase la biserică.
În anumite zone ale ţării este obiceiul să se dea de pomană câte unei familii sărace un pat, un scaun, o masă, lenjerii de pat şi îmbrăcăminte pentru ca mortul să le aibă pe lumea cealaltă. După şase săptămâni, se dă jos doliul. Uneori rudele cele apropiate, de exemplu copiii, soţul sau soţia, poartă haine negre de doliu un an de zile sau tot restul vieţii. În acest caz, tânăra familie - fiind rudă mai îndepărtată -, aproape la a treia generaţie, ţinu doliu doar şase săptămâni.
Dar timpul zbură repede şi după câteva luni Narcisa şi Prinţişor primiră o invitaţie de nuntă din Austria.
- Dragule, prinţul din ţara valsurilor se căsătoreşte!
- Săracul de el!... N-are minte, de vrea să se nenorocească aşa de tânăr! Povară-i mai trebuie, că în rest are de toate!
- Neobrăzatule! - îi replică soţia, aruncându-i în cap apa dintr-o cană.
- Aoleuuu!... Măiculiţă, ce năpastă! Aşa vei păţi şi tu, prinţ cu sânge vienez! Eu am căutat-o cu lumânarea pe întuneric şi am găsit „Zâna Zorilor” care revărsându-şi iubirea ca văpaia soarelui, mi-a fript inima şi zilele! – apucă el să mai spună înainte de a o zbughi pe scări cu un papuc al femeii după el, papuc ce-l ajunse din urmă şi în cădere liberă îi alintă şira spinării.
- Afurisiţi mai sunteţi voi, bărbaţii, ce vă mai plângeţi de milă unul altuia! - îl apostrofă soţia din capul scărilor.
Între timp, cei doi feciori începură să meargă şi să rostească primele cuvinte. Mircea era voios şi liniştit, în timp ce Vlad dărâma tot ce întâlnea în cale cu o răutate ieşită din comun. Orice boacănă îl amuza, dar mai ales îi făcea o deosebită plăcere să-i pună piedică frăţiorului său care se rostogolea pe scări. Simţea o satisfacţie aparte atunci când cineva suferea din pricina năzbâtiilor sale şi îl irita când cei din jur erau fericiţi şi veseli.
În drum spre Viena tânăra familie se deplasă cu un tren internaţional făcând escală de-o zi şi o noapte în frumoasul oraş Budapesta. Aici Narcisa fu încântată de splendorile serii când traversară Dunărea ce împarte oraşul în două, Buda şi Pesta. O fericire deplină îi cuprinse în această seară romantică pe pod, deasupra apelor marelui fluviu european.
- În Budapesta îşi ţinea balurile Contele Dracula! – exclamă deodată Prinţişor.
- Pentru ce aici? – fu curioasă Narcisa.
- Niciodată n-a vrut să-mi dezvăluie acest secret. Probabil îl leagă vreo amintire din timpul vieţii… De când i-a fost ucisă Contesa, n-a mai organizat astfel de reuniuni.
La Viena, ceremonia decurse conform specificului zonei. Cel mai mult se valsă. Prinţişor strălucea ca de obicei în noapte în braţele încântătoarelor prinţese. Narcisa plutea pe acordurile melodiilor şi nu scăpă până nu valsă cu prinţul vienez, cel englez, cel rus şi cu cel italian. Invitaţii fură impresionaţi de eleganţa şi graţia miresei poloneze la braţul vienezului. Şi cum era firesc, din meniul dansurilor nu lipsiră celebrele polci poloneze! După marele eveniment, mai poposiră câteva zile în capitala Austriei şi merseră la câteva spectacole ţinute de celebra Orchestră simfonică vieneză. În cele din urmă se întoarseră în ţară, Narcisa, obosită, iar Prinţişor plin de vlagă.
- Dragul meu, ce mă fac când voi îmbătrâni? – îl întrebă ea într-o seară, în mod real îngrijorată. Tu vei arăta veşnic tânăr, iar eu mă voi veşteji!
- Nu-ţi face griji! Găsim noi o soluţie! N-ai să îmbătrâneşti niciodată!
- Vom ajunge să fim mai tineri decât proprii noştri copii? - tresări femeia, oarecum debusolată.
- Mi-aş dori câteva micuţe prinţese prin casă!
- Mereu ţi-ai dorit o fată! Poate că vei avea parte de ea!
Anii continuau să zboare unul după altul şi cei doi gemeni creşteau văzând cu ochii.