XXIII. GEMENII DIN BUCUREŞTI

[Ion Nălbitoru]

 

            Vremurile se anunţau din ce în ce mai tulburi. În fiecare dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, călăreţi se răspândeau pe uliţele satelor şi băteau la porţi gata să le dărâme sau năvăleau peste locuitori cu o coală de hârtie şi un stilou în mână, iar în cealaltă cu câte o cravaşă sau cu un bici.

            - Omule, aşa-i că eşti de acord cu colectivizarea şi naţionalizarea?... Poftim?... Te opui regimului?... Sabotezi grija statului pentru om şi familie, pentru bunăstarea întregului popor?... Te rog, semnează „obligat” de bună voie şi nesilit de nimeni că tot ceea ce îţi aparţine din moşi - strămoşi donezi statului, fiindcă dacă nevoia o cere, o faci cu plăcere, că dacă nu, dracu’ te-a luat!

            Şi îl ajuta desigur în convingere şi decizie stimulându-l şi cu câteva lovituri de bici pe spinare.

            - Şi să ştii de la mine că „ştreangul” nu s-a desfiinţat pentru cei care se împotrivesc voinţei de fier a partidului pentru binele statului, pentru bunăstarea poporului şi înflorirea ţării pe cele mai înalte culmi ale  dezvoltării, culturii şi civilizaţiei, după modelul fraţilor noştri bolşevici!

            Alţii debarcau din maşini pe străzile oraşelor obligând  patronii magazinelor, fabricilor şi uzinelor să le doneze patrimoniului ţării.  

Marea colectivizare şi naţionalizare îi ucise pe foarte mulţi şi dădu frâu liber unor analfabeţi ca să se infiltreze în structurile politice ale statului fără ca măcar să aibă habar ce-i aceea democraţie.

În vâltoarea acelor ani părinţii prinţesei căzură bolnavi când aflară că întreaga avere le fusese confiscată.

            - Acesta-i mersul istoriei şi nu ne putem opune. Când conflictele izbucnesc, în timpul revoltei se schimbă şi orânduirea. Societatea care a apus a avut asupritori ce au supt sângele muncitorilor şi ţăranilor, i-a îndobitocit în muncă fără plată pe măsură şi în timp ce unii au acumulat averi impresionante, alţii nu aveau  nici măcar după ce bea apă. Dar noua clasă ce s-a ridicat din mizerie nu este educată şi loveşte în aceeaşi măsură şi-n bogatul cinstit şi-n asupritor. Niciodată, cât va fi  pământul în acest Univers, nu va trona dreptatea în deplinătatea sa. Cei care azi par corecţi, mâine vor fi ipocriţi şi demagogi. Va exista o nouă formă de exploatare a tuturor sub masca, „statul face totul în interesul poporului”. Dar lăsaţi-o-ncolo de avere! Nu vedeţi câte griji trebuie să-i purtaţi? E mai pretenţioasă ca un copil mic! Brâncoveanu şi-a sacrificat viaţa şi familia pentru demnitatea românilor, iar voi plângeţi pentru un conac care dacă nu este renovat, mâine-poimâine se dărâmă, sau pentru nişte loturi de pământ pe care nu creşte nimic dacă Domnul nu dă ploaie, căci, să fim serioşi,  arşiţa verii arde recoltele fără deosebire de clasă socială! Cât veţi trăi, voi avea grijă să nu vă lipsească nimic! - îi încurajă ginerele.

            - Dar caleaşca? Sigur o vor sălta în avuţia şi patrimoniul statului!

            - N-aveţi grijă! Va ajunge la loc sigur în deplină siguranţă!- îi asigură Prinţişor.

             Şi într-adevăr într-o noapte întunecată când nori fioroşi se rostogoleau peste dealuri, iar fulgerele spintecau întunericul anunţând furtună, se treziră cu un necunoscut bătând insistent la poartă.

            - Au venit comuniştii! -  exclamă disperat Paul.

            - Ăştia ne omoară că n-am semnat hârtia! - se sperie Margareta.

            - Fiţi pe pace! - interveni calm Prinţişor. Cunosc acest semnal. Bunicul meu a venit să ia caleaşca de aur şi caii năzdrăvani! Când vremurile tulburi şi disensiunile sociale se vor linişti, mi-o va înapoia!

            Şi într-adevăr Contele Dracula pătrunse în salon pentru câteva minute ca să-şi vadă rudele, nepotul şi nepoata, apoi luând caleaşca de aur şi caii năzdrăvani se pierdu în negura nopţii în pădurea din apropiere. Părinţii fetei rămaseră cam nedumeriţi, nepricepând ce se întâmplă cu adevărat, de ce atâta grabă, sau „domnul” este urmărit de autorităţi şi fuge în codru ca un haiduc de frica poterii?

            - Dar acest domn parcă are puteri supranaturale! - exclamă soacra.

            - Cu siguranţă îl urmăresc comuniştii! -  adăugă aproape convins socrul.

            - Este un mare viteaz certat cu legile omeneşti! E un luptător al cauzei celor drepţi. De aceea se ascunde de ochii trădătorilor. Dar nu vă faceţi probleme, niciodată nu va fi prins! - îi asigură Prinţişor zâmbind încurajator.

            - E vreun vrăjitor? - se speriară socrii.

            - Ferească sfântul!... Dar nu vă preocupaţi de persoana dumnealui. Este un tip mai ciudat şi are propria sa „organizaţie” secretă cu care luptă pentru dreptate. Să sperăm că ea va veni şi-n ţara noastră după atâtea secole de zbucium şi durere.

            - Aşa-i, parcă s-a întors pământul cu fundul în sus! Într-o jumătate de veac au avut  loc două conflagraţii mondiale, iar acum lumea este reîmpărţită după legi ciudate. Doamne, parcă se apropie Apocalipsa!

            - Staţi liniştiţi! De două mii de ani se tot apropie şi nu mai soseşte. Doar o catastrofă planetară sau a sistemului nostru solar poate distruge omenirea.  Asta numai Dumnezeu Tatăl o ştie! - îi linişti fiica ţinându-se cu palmele de pântece, căci vietatea de acolo era cam neastâmpărată şi da din picioruşe.

            Şi astfel, zilele treceau una după alta şi burtica Narcisei creştea. Era din ce în ce mai greoaie şi mişcările-i deveneau tot mai încete. Soţul era foarte atent cu ea şi-i interzise cel mai mic efort.  

Deoarece ştiinţa medicală nu era chiar atât de avansată, doctorii nu se puteau pronunţa asupra sexului fătului şi la urma urmei nici nu-i prea interesa. Narcisa îşi dorea un fecior frumos şi deştept cu care să se mândrească şi să răpească inima celor mai frumoase prinţese ale lumii. Însă Prinţişor voia o fetiţă ca o adevărată crăiasă din poveşti, după care să alerge cei mai vestiţi cavaleri din cele mai îndepărtate meleaguri ale planetei.

În cele din urmă, căzură la învoială ca indiferent ce va fi primul născut, al doilea să completeze perechea.

Înainte de a se împlini termenul de nouă luni femeia fu cuprinsă de dureri în pântece. La insistenţele soţului merseră în Bucureşti la nişte rude şi consultară un medic specialist. Acesta îi asigură că totul decurge normal şi să nu fie îngrijoraţi, că în curând în casa lor se vor auzi scâncetele pruncului.

După câteva zile o apucară durerile facerii. Soţul sună la salvare şi într-o jumătate de oră o ambulanţă cu girofarul şi sirena pornite răscoliră întregul cartier. Fu dusă la  maternitate şi intră sub directa supraveghere a medicilor şi asistentelor.

            Era o seară de vară liniştită. La apus orizontul se înroşi în ultimele raze ale soarelui ceea ce vestea pentru a doua zi o vreme frumoasă.  

Încet amurgul cuprinse întinderile şi pe la ferestre luceau lumini artificiale. Pe bolta cerească strălucea luceafărul, apoi rând pe rând steluţele îşi aprinseră felinarele. Pe străzile Bucureştiului era forfotă. Umbrele nopţii cădeau lent peste capitala României, iar la răsărit se ivea roata roşiatică a lunii învăluită într-o oarecare tristeţe ca urmare a unui halău care o înconjura cu reflexe ciudate. Aştrii cerului aveau ceva straniu în strălucirea lor. La miezul nopţii cerul se înroşi subit, de parcă ar fi  luat foc, iar în sala de travaliu a maternităţii se auzi un scâncet de nou-născut. Doctorul ridică în mână un pui de om pe care-l lovi cu palma la funduleţ. Pe dată pruncul începu să plângă.

            - E bine! E de nota zece! - exclamă medicul şi asistentele zâmbiră binevoitoare.

            Dar deodată lumina se stinse brusc şi de afară răzbătu un huruit. Ţipete disperate se auzeau din spital, de pe stradă şi de prin blocurile din apropiere. Lumini ca nişte descărcări electrice invadară întinderile din noapte în timp ce huruitul se amplifica. Cei din salon se clătinară pe picioare când în stânga când în dreapta. Asistentele ţipau disperate neînţelegând ce se întâmplă.

            - Păstraţi-vă calmul! - rosti doctorul. Este cutremur!

            - Aoleuuu! - se înspăimântă personalul medical.

            - Nu părăsiţi încăperea, scările sunt cele mai vulnerabile la seism! Nu intraţi în panică! Clădirea spitalului este nouă şi rezistentă.

            Şi într-adevăr dansul diabolic al clădirii se linişti.

            - Daţi drumul generatoarelor! Am nevoie de lumină! - tună medicul din pragul uşii, apoi se apropie de lehuză.

            - Narcisa, eşti trează?

            Dar nu termină vorba, că dintre pântecele femeii se auzi un rânjet ca un  râs triumfător.     

            - Lumină! Lumină! Aprindeţi ceva, o lanternă, o lumânare, avem un geamăn! - ţipă doctorul luat prin surprindere.

            Chiar atunci lumina generatoarelor de urgenţă invadă încăperea. Un băieţel râdea cu poftă.

            - Aşa ceva n-am întâlnit de când practic această meserie! - exclamă stupefiat doctorul, luându-l între palme. De regulă, imediat după naştere pruncii ori tac, ori plâng, dar acesta parcă râde de noi! Sincer să fiu, chiar  nu cunosc cauza acestei minuni de nota… super zece!

            Proaspăta mămică, extenuată de travaliu şi de spaima cutremurului, leşină. Cadrele medicale interveniră prompt şi o restabiliră. O puseră pe perfuzii şi o asistentă rămase în permanenţă lângă patul său. Imediat cei doi gemeni fuseră duşi la incubator sub  observaţia asistentelor până ce tânăra mămică îşi va recăpăta forţele.  

În acest timp viitorul tătic se afla pe coridor, iar în secundele seismului avu o senzaţie ciudată de mulţumire, dar şi de dispreţ. I se păru straniu acest simţământ. Cataclismul nu-l sperie, dar era îngrijorat de starea soţiei. Nici nu observă când se stinse şi se aprinse lumina, căci el vedea la fel de bine şi pe întuneric. Se opri în faţa uşii. Deodată, doctorul ieşi val-vârtej :

            - Felicitări, flăcăule! Ai gemeni! Doi băieţi frumoşi, unul plângăcios şi altul rânjit! - şi-l bătu prieteneşte pe umăr.

            - Gemeni? – tresări  surprins Prinţişor.

            - Eşti norocos, ai împuşcat doi iepuri dintr-un foc! Vei „munci” mai puţin de acum încolo! - glumi doctorul pus pe şotii şi se depărtă spre cabinetul său.

            - Pot să-mi văd soţioara şi feciorii?

            - Discută cu asistentele, dar să nu-mi stresezi lehuza. Este slăbită şi are nevoie de linişte pentru refacere.

            Bărbatul vru să pătrundă, dar asistenta şefă îl opri în prag.

            - Hei, chipeşule, unde te crezi?

            - Vreau să-mi văd soţia!

            - Lasă că ai timp o viaţă întreagă să fii lângă ea, de-o să-ţi iasă peri albi în cap! - glumi „şefa”,  zâmbindu-i drăgăstos.

            - Dar  situaţia sa şi a feţilor cum se prezintă ?

            - Doamna doarme. Este extenuată din pricina travaliului de la naştere, dar şi de sperietura cutremurului, iar gemenii sunt în siguranţă sub observaţie. Reveniţi mâine dimineaţă! - îi zâmbi din nou femeia în halat alb şi-i închise uşa în nas.

            A doua zi dimineaţa, Prinţişor, proaspăt bărbierit, spălat, parfumat, îmbrăcat elegant şi cu un imens buchet de 101 trandafiri roşii se prezentă la rezerva unde se afla Narcisa.

            - Oho, dar îşi iubeşte soţia! Aşa soţ mai rar întâlneşti! - exclamă o asistentă.

            Când pătrunse în salon, Narcisa rămase surprinsă de buchetul cu trandafiri de un aranjament special. Nu-i venea să creadă câtă sensibilitate poate exista într-un bărbat vampir. Radia în jurul său forţă şi vigoare, iar o energie pozitivă năvăli în încăpere. Simţi deodată cum sângele îi curge năvalnic prin vene şi capătă o revigorare miraculoasă. Bărbatul se apropie şi o sărută tandru pe buze.

            - Mulţumesc, iubito, pentru surpriza pe care mi-ai făcut-o, dăruindu-mi gemeni! Sunt bucuros la culme şi sunt  foarte fericit!

            Femeia îşi afundă chipul între petalele rozelor, inspirând adânc parfumul lor fermecător.

            - Şi eu îţi mulţumesc pentru aceşti superbi trandafiri roşii, simbol al iubirii fără margini!

            Între timp, două asistente intrară în rezervă fiecare putând în braţe câte un nou născut. Proaspătul tătic nici nu ştia cum să reacţioneze. Îi luă pe rând între palme şi-şi lipi uşor buzele de frunţile lor. Primul născut era liniştit, în schimb al doilea dădea nervos din mânuţe şi picioruşe. Mama îi alăptă simultan, fiecare la câte un sân, apoi bebeluşii adormiră. Narcisa zâmbi fericită că visul i s-a împlinit! Îşi zise cu satisfacţie în gând: „Ca ieri eram debusolată că nu mă îndrăgostesc de nimeni, iar azi, ca după un vis, mă trezii cu un soţ şi cu doi copilaşi! Ieri eram domnişoară, iar azi sunt mămică! Doamne, ce scurtă este viaţa omului!”

            Pe chipul proaspătului tătic trecu  o umbră aproape transparentă şi în sufletul său se aprinse un moment de nelinişte. Fu surprins de acest sentiment ciudat, inexplicabil, dar avu tăria să-şi alunge tulburarea şi privi cu admiraţie la făptura gingaşă întinsă pe pat care-i  surâdea  cu satisfacţie şi împlinire. Citea pe chipul său beatitudinea, clipa supremă a fericirii.

            După o săptămână, mama şi cei doi prunci au fost externaţi şi duşi la conacul de la Târgovişte. Prinţişor angajă o dădacă pentru a-i ajuta soţia. Aceasta o învăţă pe tânăra mămică toate secretele creşterii bebeluşilor, de la baie la fricţionare pe mâini, pe picioruşe şi pe obrăjori ca să facă pielea catifelată şi trăsăturile chipului să fie plăcute când vor creşte mari. Bebeluşii erau frumoşi şi zvăpăiaţi. Al doilea născut avea câteodată nervi şi ţipa de ridica toată casa în picioare. La ora alăptării, primul prindea cu guriţa sfârculeţul de la ţâţişoară şi sugea liniştit,  în schimb al doilea făcea tărăboi şi numai după ce primul adormea, abia atunci i se deschidea apetitul de supt. Alteori, dacă nu primea pieptul în clipa când şi-l dorea, făcea un tămbălău îngrozitor. „Va avea personalitate puternică!” - afirmau cei din casă. „Va ajunge şef de stat!” Alţii presupuneau că  „Dacă-i o fire rea când este mic, va fi un om bun şi blând când va creşte mare”.

            Cele şase săptămâni trecură ca gândul şi, conform tradiţiei ortodoxe, sosi vremea botezului. Într-o duminică frumoasă de toamnă, când ruginiul îşi făcuse apariţia prin frunzişul arborilor, alaiul de naşi, rude, prieteni şi vecini se îndreptară către biserică. La uşa sfântului locaş, conform tradiţiei creştine, preotul citi cu patrafirul pe capul lehuzei îngenuncheate rugăciuni de dezlegare. Conform obiceiului, Narcisa nu ieşise din conac.

Urmă slujba sfântului botez în numele Domnului.

Primul născut fu botezat „Mircea” şi când preotul îl introduse de trei ori în vasul cu apă, acesta doar scânci de câteva ori, iar când îl înveliră în scutece începu să zâmbească.

În schimb al doilea, botezat „Vlad”, de cum pătrunseră cu el în sfânta biserică, dădu semne de nervozitate. Când vrură să-l bage în vasul cu apă sfinţită pentru botez, ţipă ca din gură de şarpe şi dădu din mânuţe şi picioruşe de-l udă pe preot din cap până în picioare. Abia după ce-l înveliră în scutece, se mai potoli. Prezicătoarele presupuseră că poartă vreun blestem al vreunui strămoş, dar după botez se va linişti.

Când ieşiră din biserică, gemenii dormeau liniştiţi.

La conac urmă o masă bogată în acompaniamentul unei formaţii de lăutari, joc şi voie bună până noaptea târziu după tradiţia românească.

 

 

[Corina Militaru]

Scrieți foarte bine, aveți o imaginație de invidiat, dar în acest roman v-ați risipit în prea multe direcții. Vreți să cuprindeți atât de multe evenimente, obiceiuri, locuri încât poveste în sine se pierde. Apoi, cred în continuare că diminutivele strică. Este doar o părere, să nu vă supărați. :)

S-ar putea să reînvie povestea odată cu nașterea celor doi prunci, foarte diferiți după cum ni se sugerează. Aștept să văd!

Cu prietenie,

[Ion Nălbitoru]

Doamna Miliatru, la început am dorit să fac o lucrare de mari proporţii (pe mai multe volume) apoi mi-am dat seama că nimeni nu mai citeşte aşa ceva. De exemplu: Oare câţi mai citesc în ziua de azi pe Dostoievski? Sau pe Balzac? Etc.

Cât despre diminutive şi "dulcegării" aveţi dreptate. Am să revin asupra lor. Voi încerca să-i mai reduc din efectul de basm...

Cât despre personaje ce să vă spun... Prinţişor este un produs al imaginaţiei dar Narcisa este o româncă autentică!!!

Poate mulţi nu cred (indiferent că sunt români sau străini) dar femeia româncă (chiar dacă trăim într-o societate patriarhală - şi chiar religia "atotştiutoare" prin reprezentanţii săi o plasează în urma bărbatului ca pe o "slugă păcătoasă") ea a fost şi este o bună mamă, soţie şi fiică, harnică dar şi inteligentă. Să ne amintim că doamna Eliza Leonida Zamfirescu a fost prima femeia inginer din lume!!!