Weekend la mare I

[Stefana Ivanescu]

Motto: „Iubind în taină am păstrat tăcere
                 Gândind că astfel o să-ţi placă ţie...” (Mihai Eminescu- Iubind în taină)

      
Tânăra înaltă, suplă, brunetă, cu părul căzându-i în onduleuri largi pe umerii rotunzi, admira cu ochii-i verzi podul de la Cernavodă. Trenul trecea pe podul nou, dar în partea stângă se vedea cel vechi, construit de Anghel Saligny cu peste o sută de ani în urmă, dar acum închis traficului. Retrăia bucuria şi curiozitatea cu care, copil fiind, admira statuile celor doi soldaţi care străjuiau intrarea pe pod. Ce impresionante i se păreau!
     Imediat a apărut panorama oraşului Cernavodă, casele sale aninate pe dealuri şi străzile curgând ca nişte râuri spre fluviu.
Cu atenţie, îşi făcu loc printre picioarele vecinilor de compartiment şi se aşeză în fotoliul de la fereastră. Închise ochii, căutând să se izoleze astfel de zarva ce se isca în staţii.
Gândurile o năpădiră. Medic în orăşelul natal din Moldova, erau singurele zile libere pe care şi le permitea în ultimii doi ani, un weekend, atât. Şi primele, după mulţi ani, la mare. Mai fusese cu părinţii în copilărie.
Plutind între vis şi realitate, în legănatul vagonului şi zgomotul roţilor ce se frecau de şine, Narcisa se revăzu în laborator, alături pe Cătălina, asistenta sa. Erau de aceeaşi vârstă, dar aceasta era căsătorită. Avea şi o fetiţă, Mădălina, de nouă ani.
Narcisa fusese şi ea măritată, cu Dan, un inginer, de care se despărţise la numai câteva luni după căsătorie. Nepotrivire de caracter, aşa se numesc în termeni juridici neînţelegerile în familie.
După divorţ nu o mai preocupase o nouă relaţie. Şi ca să fie sinceră cu ea însăşi, nici nu prea avea de unde alege. Nu că nu ar fi fost burlaci în urbea lor. Dar nu era nici unul care să se potrivească aspiraţiilor ei. I se păreau anoşti, superficiali, îşi petreceau timpul liber prin baruri, cu ochii după fete.
Îi era foarte apropiat George, un profesor de limba engleză. Acesta era interesat de lecturi, avea vaste cunoştinţe în domeniul literar, îi plăcea să meargă la teatru, la operetă, la operă. El însuşi scria proză, chiar şi poezii şi publica pe internet şi în diverse reviste. Făceau amândoi adevărate excursii la Bacău, uneori chiar la Iaşi, pentru a vedea un spectacol. Majoritatea cunoştinţelor îl considerau snob, dar cei care îl cunoşteau bine ştiau că nu este aşa.
Nu simţea însă pentru el altceva decât prietenie. Se cunoşteau de mici, fuseseră vecini şi colegi de şcoală. Se jucaseră şi-şi făcuseră împreună lecţiile. Era fratele pe care nu avusese norocul să-l aibă.
O aduse la realitate vânzoleala din compartiment. Vecinii începuseră să-şi strângă bagajele şi să le scoată pe culoar. Deschise ochii şi văzu câmpul ars de văpaia toiului de vară, ce se perinda pe partea dreaptă a trenului. Se apropiau de Constanţa.
Palasul rămăsese în urmă, iar acum treceau pe sub un pod. Se auzea deja vocea care anunţa la megafon: „trenul rapid.... din direcţia Suceava, ajunge în staţie la linia trei”.
Nu se grăbi. Avea timp, aici era capătul de linie. Abia după ce toţi călătorii ieşiră pe hol îşi dădu şi ea jos geanta de voiaj. Nu era mare şi nici grea. Liniştită, îşi aşteptă rândul la uşa vagonului..
Cu geanta roşie în mână, coborî cu atenţie scările vagonului, O întâmpină o adiere uşoară, care îi aduse în nări mirosul  sărat al mării. Îşi îndreptă privirile în sus. Câţiva norişori pufoşi pictau cerul azuriu.  Totul era scăldat în lumina blândă a dimineţii de iulie.
Lumea cobora râuri, râuri din vagoane, pentru a conflua într-un adevărat fluviu uman ce se scurgea leneş pe scările tunelului care leagă peronul de sala de aşteptare.
Atmosfera era dominată de larma vocilor de femei, copii, bărbaţi, voci tinere sau mai bătrâne, amestecate cu zgomotele bagajelor lăsate jos, îmbrăţisări şi sărutări. „Bine aţi venit”, „ sărut mâna”, „ce mare te-ai făcut! Să te sărute bunicul!”
Pe Narcisa nu o aştepta nimeni. Nu ştia nici unde va locui. Dar asta nu era o problemă. O mulţime de femei şi bărbaţi scuturau cheile, semn că au camere de închiriat. Mulţi te abordează direct: „doriţi o cameră?”
Ochii i se opriră asupra unei femei de aproximativ şaizeci de ani, scundă, subţirică, cu părul argintiu, nevopsit,  tuns scurt. Îmbrăcată simplu, cu o fustă crem şi bluză galbenă, cu mânecuţă scurtă, nu spunea nimic, doar flutura cheile. Dar avea privirea blândă şi întregul ei aspect inspira încredere.
-  Bună ziua. Aveţi o cameră de închiriat? o abordă Narcisa.
-  Da, am, răspunse aceasta, bucuroasă şi plină de speranţă.
-  Unde locuiţi? La casă sau la bloc?

-  La casă. Este aproape de Mamaia. Puteţi merge şi pe jos până la intrarea în staţiune, sau aveţi la dispoziţie mai multe mijloace de transport , dacă doriţi să mergeţi mai departe în Mamaia. Sau la gară, de unde puteţi lua autobuze sau microbuze spre staţiunile din sudul litoralului, dacă vă interesează.
-  Aveţi copii mici?
-  Am nepoţi, dar nu locuiesc cu mine, nu vin decât în vizită. Nici nu sunt chiar mici, au zece şi unsprezece ani. Oricum, acum sunt doar cu moşul meu, ei sunt plecaţi la ţară, la cuscri, aşa că nu vă va deranja nimeni. Este o zonă liniştită, mai pe la mijlocul străzii. O să vă placă.
-  Camera este cu trecere?
-  Este la etaj, se poate intra şi prin holul casei, dar şi pe o scară exterioară.
Narcisa fiind mulţumită de cele aflate, cele două femei urcară într-un taxi.
După aproximativ un sfert de oră, acesta opri în faţa unei vilişoare cu un singur etaj. Curtea, destul de mică, dar cochetă, era mărginită de un gard din fier forjat. De la poartă, o alee ce trecea pe sub o boltă de viţă, conducea spre cele patru trepte de la intrarea în casă. De o parte şi de alta a aleii se aflau câteva tufe de trandafiri roşii şi albi, iar pe margine un şir de salvie. Printre ele era împrăştiată regina nopţii.  Un cais îşi etala fructele aurii, deja coapte, iar sub el, un mic chioşc din lemn, vopsit în verde, unde se putea servi ceva sau sta de vorbă.    
-  Frumoasă grădiniţă aveţi! îşi exprimă Narcisa încântarea.
-- Este loc puţin, dar iubim florile. Ziua ne delectăm cu mirosul trandafirilor, iar seara, regina nopţii ne îmbată cu parfumul ei. Să urcăm la etaj, acolo este camera dumneavoastră.
Urcară scara exterioară şi ajunseră într-o micuţă garsonieră. Camera era foarte curată, pereţii zugrăviţi în culoare aurie, iar la ferestre flutura o perdea galbenă. O plasă de sârmă împiedica intrarea insectelor. Mobila modernă, un pat de două persoane, un şifonier cu un canat, o toaletă cu oglindă rotundă, o masă şi două scaune. Pledul din mătase grena care acoperea patul, faţa de masă de aceeaşi culoare şi covorul crem cu motive geometrice grena dădeau un aer de prospeţime încăperii. Pe perete, deasupra patului, se afla un tablou în ulei, ce reprezenta o scenă cu nave cu pânze. Era semnat V. Donici.
-  Foarte frumos tabloul! îşi declară tânăra admiraţia.
-  L-am primit cadou cu ocazia unei aniverări.. Pictorul, Val Donici, ne-a fost bun prieten. Din păcate, nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l odihnească.
Continuă prezentarea locuinţei temporare. Alături se afla un grup sanitar dotat cu duş. Mai exista o chicinetă cu un reşou racordat la gaze, o chiuvetă şi un dulăpior garnisit cu cele necesare: căni, pahare, veselă, tacâmuri.
            -  Frigiderul este în hol. Este mic, dar suficient pentru o persoană.  Puteţi servi masa sau o cafea aici sau în curte, cum doriţi.
Foarte încântată, fără a comenta preţul cerut, plăti pentru patru zile.
            -  Dacă nu aveţi nimic împotrivă, poftiţi să servim o cafea, aşa, de bun venit la noi în casă. Am scăpat din vedere să mă prezint. Mă numesc Eugenia Şerban, mi se spune Jeni, iar pe soţul meu îl cheamă Ilie.
            -  Mulţumesc! acceptă ea invitaţia. Eu mă numesc Narcisa Dobrescu. Doar să mă fac comodă şi să mă spăl rapid după drum. Cam... un sfert de oră.
            -  Este perfect, vă aşteptăm în chioşc.

Împrospătată de duşul călduţ şi micul dejun ce a însoţit cafeaua oferită de gazde în semn de bun venit, îmbrăcată cu pantaloni scurţi, albaştri, din blugi şi o bluziţă de culoarea lămâii, cu părul negru fluturând pe umeri, ochelari de soare şi geantă din pânză de sac bej cu dungi galbene şi albastre, Narcisa se pierdeu în furnicarul de la Perla.
Cunoaştea zona, aici venea cu părinţii la plajă când era copil. Se uită cu atenţie în jur, recunoscu cladirile vechi, hotelul care dă numele zonei, complexul comercial şi... cam atât. În rest totul era nou. În locul „ciupercii” pe care o cunoştea a apărut un complex modern, Cleopatra, cu terase, restaurante, magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte, articole de plajă, tonete cu tot felul de mărunţişuri, chiar o estradă pentru spectacole în aer liber.  
Lângă Cleopatra, chiar pe plajă, îi atrase atenţia un spaţiu de joacă, împrejmuit cu plasă de sârmă. O mulţime de copii săreau pe saltelele pneumatice, ţipând plini de încântare.  Nu se putea să nu te pătrundă veselia lor! I-ar fi plăcut să poată intra şi ea, să se dea peste cap în rând cu ei. Păcat că vârsta nu-i mai permitea!
Plaja, deja aglomerată, etala din loc în loc petece de nisip auriu, curat, bine greblat de lucrătorii salubrităţii, dar răscolit de paşii celor care se deplasau încoace şi încolo, spre şi dinspre apă, sau plimbându-se care încotro.
Închirie un şezlong şi o umbrelă de soare şi se aşeză lângă o familie de români, cu un copil de vreo şase anişori. I se părură oameni serioşi, pe care s-ar fi putut baza să-i păzească şi ei lucrurile când va intra în apă să se răcorească, sau va merge să-şi cumpere o îngheţată.
Aşezată în sfârşit pe şezlong, Narcisa privea lung marea. Liniştită, cu suprafaţa animată de mici vălurele provocate de boarea fierbinte, aceasta îşi trimitea valurile leneşe spre nisipul auriu, pe care se spărgeau în dantele albe, fine, spumoase. Închide ochii. Razele fierbinţi ale soarelui de iulie cuprind treptat trupul relaxat.
Cu greu, reuşeşte să se detaşeze de zarva oamenilor, iar murmurul apelor o cuprinde ca într-un leagăn. „Iubesc marea, această idee despre imensitate şi mişcare, când blândă, cu braţe mătăsoase de apă, când zbuciumată ca sufletul omului. Iubesc marea pentru că are forţa de a mă face să gândesc, îmi lasă mintea liberă, ideile pot zburda în nemărginirea acesteia. Ea este un nepreţuit stimulator al prieteniei, al iubirii. Aici se fac şi se desfac prietenii, aici poţi întâlni omul pe care să-l iubeşti. Voi avea acest noroc ?”
Contactul trupului încins cu apa îi dădu iniţial frisoane, dar apoi, cu o imensă plăcere, se lăsă mângâiată de degetele ei de catifea, îi simţi moliciunea şi răcoarea. Plutind pe suprafaţa apei, golită de gânduri, făcea parte din această imensitate.
Întinsă pe şezlong după baia făcută, încălzită de razele soarelui, era pe punctul de a adormi. O împiedică o umbră care îi acoperi trupul. Să fi intrat soarele în nori? Imediat îşi dădu seama  că nişte priviri o aţinteau cu intensitate. Se foi câteva momente, cu speranţa că intrusul va înţelege că o deranjează.
            -  Nu e bine să dormi la soare, ai să faci insolaţie!
Brusc, un clinchet vesel de clopoţel îi răsună în minte! Vocea... vocea asta venea de undeva, din adâncurile memoriei! Instantaneu, se revăzu cu ochii minţii la garderoba facultăţii, aşteptând un băiat înalt, slab, blond cu ochi albaşti, care ieşea din învălmăşeală cu hainele lor în braţe. Fulgerător, îşi reaminti dimineaţa în care chiuliseră împreună cu restul colegilor din grupă de la un curs pentru a vedea un film rusesc, despre care cineva le spusese că este extraordinar, cu temă din sectorul sanitar sovietic. Erau doar ei în sală, şase inşi, totuşi operatorul îşi făcuse datoria. Fusese o farsă a unor colegi, care se păcăliseră la rândul lor. Acţiunea se petrecea într-adevăr la o staţie de salvare, izolată undeva în stepa sovietică, dar dotată ultramodern, cu aparatură şi instrumentar la care noi nu visam nici în clinicile universitare.  Era vorba despre un patrulater al dragostei, doi bărbaţi şi două femei care erau îndrăgostiţi unul de altul, dar abia în finalul filmului au reuşit să formeze două cupluri. O porcărie, dar dăduseră banii pe bilete şi apoi mai era ceva... trebuiau să-şi testeze rezistenţa!
            -  Alex? întrebă încet, fără a deschide ochii, cu teama că, dacă ar fi făcut-o, visul ar fi luat sfârşit.
            -  În persoană, doar cu zece ani mai în vârstă.
În momentul următor era în braţele lui. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi vechi amici ce erau şi care s-au reîntâlnit după o îndelungată despărţire.
-  Ce noroc să ne întâlnim în furnicarul acesta! spuse Narcisa bucuroasă. Cum ai reuşit să mă remarci ?
-  Nu a fost greu, m-am luat după privirile bărbaţilor din jur!, răspunse acesta, galant.

Somnul de după amiază, în încăperea răcoroasă din casa doamnei Jeni, alungă din trupul Narcisei oboseala drumului cu trenul şi a primei zile de plajă. Mai lenevi câteva minute în pat, pentru a „înghiţi găluşca”, cum se spune, apoi, cu ceaşca de cafea în mână, coborî în chioşc. Era o după amiază splendidă. Soarele mai pierduse din putere şi foşnetul frunzelor caisului semnala apropierea brizei de seară.
Gazda sa îi ţinu companie câteva minute, se interesă în ce zonă a făcut plaje, cum a fost apa, apoi se retrase la treburile ei, lăsând-o doar cu sine însăşi.
Îşi bău fără grabă cafeaua, cu gândurile îndreptate spre seara care va urma. Nici nu visase, când se hotărâse să vină la mare în concediu, că va avea acest noroc, să întâlnească un fost amic din facultate, dispus să-i ţină companie.
Au fost deschişi unul faţă de celălalt. Au discutat despre situaţia fiecăruia, cum evoluaseră în cei zece ani care trecuseră. A aflat despre Alex că este chirurg la spitalul judeţean Constanţa şi că nu s-a căsătorit, dar şi-a cumpărat un apartament de trei camere, în care locuieşte singur.
La rândul ei, i-a povestit despre specialitatea pe care şi-a ales-o, medic de laborator, despre scurta ei căsnicie cu inginerul din orăşelul natal şi faptul că nu are copii.
Acceptase cu bucurie invitaţia acestuia de a cina împreună. Era momentul să se pregătească. Făcu rapid un duş, apoi începu să se machieze, se îmbrăcă şi se examină în oglindă, din faţă şi din profil. Îi plăcea ce vede. Blugii albaştri şi bluza roşie, mulată, îi evidenţiau silueta longilină, sânii frumos scoşi în relief de sutien şi abdomenul plat.
Acum era nerăbdătoare. Secundele i se păreau secole. Nu trecuseră, de fapt, decât câteva minute, când a sunat telefonul.
-  Sunt gata, vin imediat!
        Alex o aştepta în picioare, lângă maşină. În timp ce se îndrepta, zâmbitoare, spre el, i-a surprins privirile admirative. Inima i s-a umplut de bucurie. La cei treizeci şi patru de ani, încă plăcea unui bărbat!
            -  Sărut mâna, îi spuse acesta, arăţi minunat!
            -  Mulţumesc şi tu arăţi foarte bine! răspunse ea, întorcându-i complimentul.
        Nu vorbea doar din politeţe. Îi plăcea, cu adevărat. Tinerelul blond şi deşirat, „Frânghiuţă”, cum îl porecliseră colegii, se transformase într-un tânăr care atrăgea privirile. Blugii albaştri şi tricoul alb imaculat, care îi veneau ca turnate, scoteau în evidenţă umerii largi şi musculatura  bine reliefată a braţelor şi a coapselor lungi şi puternice. Expresia feţei era aceea a omului sigur pe sine, calm, care ştie ce vrea şi mai ales, cum să obţină ceea ce vrea.    
            -  Şi cum de nu te-ai căsătorit până acum, dacă nu sunt indiscretă? continuă ea discuţia, în timp ce maşina pornea la drum.
            -  Pur şi simplu nu am avut timp. Am acordat prioritate carierei. Studiile postuniversitare mi-au răpit mult timp. Şi aici, în clinică, fac multe gărzi şi ştii şi tu cât sunt de obositoare. Ce femeie ar accepta un soţ care să fie mai mult în spital decât acasă?
            -  Poate o colegă te-ar fi înţeles!
            -  Poate, cine ştie! Dar ia gândeşte-te! Dimineaţa, ambii la spital. După amiaza, la contravizită. Azi unul de gardă, mâine celalalt. Şi aşa zi de zi. Ce familie ar fi asta? Cum ar creşte copiii?
            -  Cu bunicii, cu bonă, la creşă, la grădiniţă. Nu eşti singurul chirurg şi puţini sunt cei care nu s-au căsătorit.
            -  Aici ai dreptate. Poate nici nu am întâlnit femeia care să mă facă să mi-o doresc alături toată viaţa!
            -  Ei, aşa mai vii de acasă! Nu eşti pierdut definitiv!
        Practica chirurgicală îl făcuse să fie stăpân pe sine. Altfel, probabil s-ar fi dat de gol. Narcisa nu avea de unde să ştie că, încă de pe vremea când erau studenţi, era îndrăgostit de ea. O iubise din primii ani de facultate. De fapt, mult timp nici nu şi-a dat seama. Considera o prietenie frumoasă între doi colegi. Abia în ultimul an, sub ameninţarea iminentei finalizări a studiilor şi a despărţirii, şi-a dat seama de sentimentele lui, dar nu a avut curajul să i le împărtăşească. I se părea că ar fi ridicol, după atâţia ani de amiciţie, să vină deodată să-i facă declaraţii de dragoste. Pe de altă parte, era convins că pe ea n-o interesează acest aspect în relaţia dintre ei. Îl vedea ca pe un simplu coleg, altfel, în toţi aceşti ani ar fi dat un semn despre sentimentele ei. Nu fusese cazul.
        Nu fusese neinteresat de femei, dar, aşa cum îi spusese şi ei, nici una nu reuşise să i se lipească de suflet. Narcisa nu reuşise să-i iasă din minte, deşi se spune că ochii care nu se văd, se uită.
        Acum, norocul i-o scosese în cale şi nu avea intenţia să piardă această ocazie. Dar nici agasant nu va fi. Va vedea pe parcurs cum reacţionează şi va proceda în consecinţă.
           -  Te-ai schimbat foarte mult, continuă Narcisa discuţia începută. Nu numai fizic, deşi şi asta se observă foarte bine.
           -  Aşa ţi se pare?
           -  Aşa este. Eu aveam despre tine imaginea aceea, de „frânghiuţă”, cum te poreclisem noi. Acum eşti împlinit, pari „lucrat”. Practici vreun sport? Mai ai timp pentru aşa ceva?
           -  Nu, nu am timp. Dar, de câte ori am ocazia, merg la o sală de fitness.
           -  Dar nu este numai asta. Eşti calm, sigur pe tine. Îmi amintesc că de pe vremea studenţiei voiai să te faci chirurg.
           -  Da, profesia îmi place, o fac cu pasiune. Însă, nu te-am întrebat dacă ai vreo preferinţă cu privire la restaurant!
           -  Nu vreau decât să fie mâncare bună şi nu prea gălăgios. Să fim relaxaţi şi să putem discuta în linişte.
           -  Bine, vom merge la „Club Mediteranean”. Este ceva mai departe, dar nu este aglomerat. Ne vom simţi bine.
        Localul era superb. Au ocupat o masă în grădină. Marea era ascunsă privirilor de o perdea de cătină, însă, ca un fond sonor, se auzea murmurul valurilor.
        Era ora unu din noapte când s-au despărţit. Se simţeau extraordinar, dar trebuiau să se şi odihnească.
       -    La ce oră să vin să te iau? La nouă este bine?  Ţi-am pregătit o surpriză. Vom merge la o cherhana. Vom face plaje şi vom servi prânzul acolo. Patronul mi-e prieten bun şi ne oferă o masă cu peşte.

[Sofia Sincă]

Sper că are continuitate acest text în care ne-ai introdus și ne-ai făcut doar cunoștință cu personajele. Vreau să spun  că începutul acestei nuvele sau nu știu ce va fi, este mai mult reportericesc. Observ că scrii amănunte unde poate nu este cazul și acolo unde m-aș fi așteptat erau fraze telegrafice. Dar, în sfârșit, fiecare cu stilul său.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Bine ai revenit, dragă Stefana! :) Am citit cu drag și aștept continuarea. Vine, nu?

Gânduri bune,

[Ion Lazăr da Coza]

Fără îndoială, e un început de roman. Însă ce va ieși, vom vedea...

da Coza