Vremuieşte

[Ottilia Ardeleanu]

Zănateca. A luat-o pe mirişte, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini şi-a sfâşiat jupele de ţigancă focoasă în care se tot împleticeşte de când a intrat în sat, străină de gospodarii care îşi văd de treabă prin şoproane ori prin livezi şi vii. Cu lungi cozi împletite, lovindu-i-se de coapsele subţiratice, ca nişte funii în care atârnă, aurii, bănuţi cu puful încă neşters de palmele vremii, se opreşte la fântâna cu o cumpănă veche scormonind, plictisit, într-o tufă de nori, şi acum o vezi că începe să se învârtească, nebuneşte, să sară şi să chiuie, strângând sub tălpile desculţe grămezi de frunze şi crengi uscate. Vântul, după ea, obedient, latră pustiitor, stârnind ecouri de prin toate cotloanele. Oamenii o urmăresc, cu oarece compasiune, punându-şi mâinile în şolduri şi dând, semnificativ, din cap.
Dar, fără să le mai pese de ciudăţeniile ei, o lasă să-şi potolească pornirile şi o uită, apoi, pe ghizduri ori pe pârleazuri, ori pe acoperişuri, ori pe unde o apucă să joace până îi crapă călcâiele. Abia atunci, sub un soi de isprăvire, cade în genunchi, înjositor se tolăneşte pe pământ, şi tot zvâcnetul din vine i se potoleşte treptat în inima satului.
La ora culesului, ea dârdâie de singurătate. Deşi, este miez de atenţie. Toţi trag de ea din toate părţile, o scutură, o culeg, o ating, o miros, o lovesc, o presează, o stropşesc, o împing în beciuri, o toarnă în vase de diferite forme şi mărimi. Mulţumiţi că le-a picat în mână. Femeia străzii, cu o ţigară de ceaţă în colţul gurii, cu obrajii căniţi şi un câine de vreme ţinându-se după ea ca după o stăpână care a fugit de-acasă, în lume, să-şi caute libertatea.
Octombrie se uită cu amar la ea, aproape că nu o recunoaşte. Ar fi vrut să o strige: hei, ce mai faci, pe unde mai lucrezi? Cum, să nu-mi spui că te-au dat afară?! Apoi, în sinea lui: vai, ce i-a căzut părul. O avea vreun cancer? Cât de trasă la faţă este şi cât de slabă!... Biata de ea, ce frumuseţe de femeiuşcă era anul trecut!
Cândva, lucrase în domeniul economic. Fusese o directoare foarte calculată. Avea registre întregi cu note din marile culturi. Mirosea natural. A parfum de femeie. Cu stare. A greşit-o o dată prea tare cu producţia la hectar şi au dat-o afară. De atunci, bântuie strigoaica. Se loveşte de anotimpuri, în goană. Are braţele vinete. Şi o privire care spintecă. Ursuz. Se burzuluieşte pe oricine, aşa, nitam-nisam, iar uneori vorbeşte cam... pe neînţeles. Se bănuieşte că ar avea conexiuni înalte, cu o bună inspiraţie.
Cafeaua de melancolie abureşte pe prispe ale trecerii. Ici-colea câte-un foc de nelinişte din care sar stele şi, în traiectoria lor, rămân agăţate care pe unde apucă, într-un candelabru celest. Ea îşi freacă mâinile, se chirceşte în propria piele uscăţivă şi suflă, îndelung, stârnind jarul. Din spate, noaptea i se aruncă pe umeri precum o haină jerpelită, mâncată de molii de luminiţe orbecăind pe deal, pe vale, de prin fiecare casă.
Satul o cam vorbeşte de rău, acum, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Cum că-şi face de cap prin lume. Şi nu mai e nici darnică. A îmbătrânit. E ca un mutac. I-a secătuit inima. Deh, o prăpădită! ...
Alţii spun că ar avea un amant, în partea cealaltă de lume, şi pe acolo îşi face veacul...
În rătimp, se zvoneşte despre o vulpe argintie rătăcită, venind de foarte departe, ca dintr-o poveste cu un singur prinţ, şi pe care nimeni nu a îmblânzit-o pentru că nu a ştiut cum să se apropie de ea, cum că dă iama prin curţile oamenilor. Smotoceşte păsările şi penele lor cad uşor pe ferestrele timpului. Câte unul mai priceput le ascute, le înmoaie în indigo de spectru şi lasă scris un poem-testament zilelor care se scurg apatic, mărunte şi fără niciun dumnezeu.
Doamne, parcă a înnebunit. Uite-o lângă trecerea de cale ferată, lungită pe şine, intrând în rezonanţă cu durerile fierului. Oare nu se prinde că se apropie marfarul de iarnă?!
Câteva trepidaţii. Un şuier scurt. Şi dusă este...
Lunganul opreşte brusc. Cineva l-o fi tras de mânerul plumburiu. Un domn cu părul cărunt, ce mai contează cât de lung, se gândeşte să coboare în staţia aceasta. Cel puţin, pentru o vreme...
Pe ea o s-o îngroape imediat. Fără pompă. Lumea o va uita, aşa cum se uită...
Se simte privit cu un pic de nedumerire, cu puţină descumpănire...
Oare, am sosit prea... din timp?!

[Ottilia Ardeleanu]

mulţumesc, Mihaela. este o proză care a apărut în revista literară Lamura.

Mihaela Popa a spus :

semn de plăcută lectură

[Gabriela Grădinariu]

Deosebit! O descriere într-o manieră foarte originală, cu aparente alunecări pe alte planuri și un personaj clădit literar magnific. Admirație!

[Corina Militaru]

Minunata scriere! Cine sa fie zanatica? :) 

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Timpul roade, macină destine. Mai ales atunci când împrejurarea este absolut împotrivă. Personajul tău principal trăieşte drama rătăcitului mintal, obligat să supravieţuiească prin ignoranţa lumii, inclusiv a celor ce odată o considerau în rândul lor. Sănătatea fizică şi morală se degradează pe zi ce trece, în singurătate şi nelijenţă.

Trist... trist, dar sunt multe cazuri reale cu acest subiect. Poate şi acest text a fost după unul real.

Îmi place deosebit de mult modul de narare, subtil, colorat - chiar dacă în nuanţe închise, monotone. Cu descrieri dulci-amărui ale spaţiului terestru şi ale eroinei.

Admiraţie, Sofy!

[Ottilia Ardeleanu]

Gabriela, mă înclin.

Gabriela Grădinariu a spus :

Deosebit! O descriere într-o manieră foarte originală, cu aparente alunecări pe alte planuri și un personaj clădit literar magnific. Admirație!

[Ottilia Ardeleanu]

Cu admiraţie şi eu, pentru lectorul care eşti!

Sofia Sincă a spus :

Timpul roade, macină destine. Mai ales atunci când împrejurarea este absolut împotrivă. Personajul tău principal trăieşte drama rătăcitului mintal, obligat să supravieţuiească prin ignoranţa lumii, inclusiv a celor ce odată o considerau în rândul lor. Sănătatea fizică şi morală se degradează pe zi ce trece, în singurătate şi nelijenţă.

Trist... trist, dar sunt multe cazuri reale cu acest subiect. Poate şi acest text a fost după unul real.

Îmi place deosebit de mult modul de narare, subtil, colorat - chiar dacă în nuanţe închise, monotone. Cu descrieri dulci-amărui ale spaţiului terestru şi ale eroinei.

Admiraţie, Sofy!

[Ottilia Ardeleanu]

Corina, mulţumesc mult.

Corina Militaru a spus :

Minunata scriere! Cine sa fie zanatica? :) 

Cu drag,

[Ottilia Ardeleanu]

ei, îmi imaginez cum te-ai simţit. mă bucur. mulţumesc mult mult.

Theodora Theo Anghel a spus :

Povestea ta m-a cuprins și m-a învârtit, înnebunitor, ca într-un carusel!

Faină senzație!

Cu simpatie, Theo