Într-o sală plină până la refuz de privirile unui auditoriu ostil celei care, aparent, va primi o sentință nefavorabilă, conștiința se apropie și se așază comod și cu seninătate în boxa rău-famată, cea a acuzaților. Jilțul așteaptă în câteva momente să fie ocupat de cel care va prezida una dintre cele mai interesante ședințe, dar și imprevizibile în ce privește verdictul. O galerie vocală prin prezență și susținere, ocupând aproape toate locurile disponibile, cu o atitudine sigură de sine, cu mâinile încleștate pe spătarul scaunului din față, cu dinții scrâșnind a răzbunare, se uită îndelung la cea pe care o doresc eliminată din existență. Câțiva vecini tăcuți, blajini, care își fac loc pe marginea acestei aule întunecate, unde hazardul încearcă să intimideze, stau în picioare numărând clipele începerii procesului istoric. Odată cu secundarul ceasului de pe peretele din față, ce se suprapune cu linia momentului prestabilit, se deschide ușa confecționată dintr-un lemn masiv prin care judecătorul, un bărbat cu o alură impozantă, îmbrăcat cu o robă de un cafeniu-strălucitor, își face apariția pe podium, locul care-i conferă autoritatea unanim acceptată. Deoarece Timpul nu poate fi păcălit vreodată, fiind ireversibil, astfel încât acțiunile devin probe indiscutabile, sentința dată în amintirea posterității reprezintă lecții infailibile, când sunt luate în seamă. După ce zgomotul ciocanului de magistrat se aude a treia oară, tăcerea de mormânt îi cuprinde pe toți, și intră în toate țesuturile caracterelor prezente, încurcând ițele discordiei. Vocea gravă, impunătoare, ca de tunet, a introspecției, se adresează întregii audiențe, arătând spre locurile disponibile destinate ca fiind gazde, nu tocmai primitoare, pentru următoarele minute de analiză, aclamată într-un final și de complezența resemnării.
Sunt invitate primele doamne din zona obiecțiilor, pentru a-și exprima motivele întrunirii acestui complet, în timp ce caută să inducă concluzii spre o sentință cât mai aspră.
Cu ochi încercănați de insomnie, având privirea îndreptată lung spre acuzată, mergând apăsat pe podeaua ce scârțâie la fiecare atingere, Trufidia își începe raționamentul cu un ton oficial, atrăgând atenția întregii audiențe:
- Onorată instanță, conștiința se face vinovată de încălcarea ordinii și liniștii interioare. Glasul ei se aude fără a ne cere permisiunea, ne-ncalcă libertatea de a acționa neîngrădiți, ne tulbură pacea de care ne bucurăm când cugetul ne este înclinat în direcția propriilor dorințe. Astfel, libertatea de alegere și mișcare se limitează independent de voința noastră. Existența ei ne terorizează.
Înțelegând mesajul din privirea judecătorului, Conștiința se ridică cu respect în fața Timpului, și-și îndreaptă scurta apărare spre cea care i-a adus prima învinuire:
- Când te-ai apropiat de scena juraților, podeaua a scârțâit la fiecare pas. Și nu te-ai tulburat. De ce? Ai ignorat-o. Când cineva își ascunde identitatea într-o peșteră a anonimatului, orice faptă sonoră este urmată de un ecou, care se aude instantaneu. Acesta este rolul meu: să fac auzite faptele.
Chemată de judecător, următoarea care-și va face cunoscută obiecția se îndreaptă cu o față aprinsă de mânie, încrezându-se în propriile-i abilități de manipulare sentimentală. Maliția își începe argumentele astfel:
- Mi-a-ncălcat demnitatea, vorbind de multe ori înainte ca eu să fac ceva.. pur și simplu nu are încredere în mine. Încearcă să pună la cale planuri, chiar dacă am reușit de multe ori în viață, fără a-i lua în seamă glasul.
Înțelegând din gesturile înaltului jude că ar fi momentul să intervină, Conștiința își continuă explicația propriei meniri:
- Ai venit doar chemată, fără să obiectezi. Când timpul te cheamă să răspunzi, este imposibil să te opui. Acesta este rolul meu: să chem rațiunea înainte de orice, pentru a analiza variantele. Nu încalc demnitatea, dar în cel mai rău caz, scutur orgoliul.
La auzul acestor cuvinte care le-a trezit hibernarea, în sală au început murmure și voci acuzatoare. Pentru a restabili echilibrul unei atmosfere caracteristice unei analize în tihnă, zgomotul ciocanului aflat în mâna suveranului îi reduce la tăcere pe cei dezordonați, făcându-i să tremure, inclusiv pe următoarea doamnă care este invitată pentru a-și explica incriminarea. Cu un mers de felină, într-o tăcere asurzitoare, trăind cu speranța că doar ea mai poate convinge, Ingenuitatea își începe pledoaria:
- Mă dojenește, făcându-mă să tremur mereu după ce am făcut ceva. Îmi urmărește continuu opțiunile, îmi amenință onoarea, îmi mutilează personalitatea îndepărtând trăsăturile care nu-i plac. Când mă uit în oglindă, nu mă mai recunosc. Devin un nimic.
Timpul dă posibilitatea vocii Conștiinței să intervină:
- Dacă ciocanul timpului te-a făcut să înlemnești de teamă, conștientizând realitatea unde te afli, la fel, un cutremur simțit la bilanțul tuturor achizițiilor făcute, ar contribui la ajustarea unui buget al valorilor ce poate aduce un credit consistent în viitor. De asemenea, o plagă înlăturată la momentul potrivit de pe chipul personalității reprezintă o operație estetică, nu o amputare a unei trăsături valoroase. Oglinda sincerității te face mică în fața adevărului, nu o nimica.
O vecină, ce așteaptă tăcută într-un perimetru al sălii mai puțin vizibil, se apropie în față, doar după ce Timpul lasă să treacă orice alte considerente. Virtuția vorbește în numele celorlalte asemenea ei:
- Vigilentă prin natura ei, contribuie într-un mod neobosit la întărirea sistemului imunitar al intelectului, și, atunci când suntem sub presiunea de a lua decizii vitale, este un barometru al moralității. Nu reprezintă nicidecum un element de decor al construcției psihice la care poți renunța cu ușurință, ci un stâlp ce conferă durabilitate și echilibru vieții umane. Nu forțează alegerile, ci motivează gândirea. Supraviețuirea depinde, nu de puține ori, de ascultarea acelui glas simțit în fundal.
Pledoaria finală:
Conștiința ia cuvântul în fața unui auditoriu majoritar incorigibil: onorată instanță și suverană în ce privește verdictul, nu am pretins vreodată că voi schimba cursul acțiunilor, nu îmi asum responsabilitatea deciziilor, nu mă consider un obstacol invincibil în ce privește exercitarea voinței libere, nu mă consider singurul etalon. Tulburările simțite vin datorită ignorării avertismentelor. Mă aflu la granița ariilor dintre dorințe, intenții și ambiții, unde trecerea frauduloasă reprezintă un semn al simplismului. Mă încred în analiză, nu în subterfugiu, mă văd un reper, nu o divă.
După o analiză atentă a faptelor, din care fiecare argument s-a intenționat a fi parte a articolelor aclamate ca decisive, Timpul recunoaște următoarele: Conștiința orientează, nu responsabilizează, delimitează zona de acțiune, dar nu o definește. Oricine decide a trece pe roșu, suportă urmări. Apariția culorii respective nu învinovățește creatorul sistemului, dimpotrivă, reprezintă o analiză consultativă. Un sfat pe care ți-l dau, totuși, ar fi oportun : fă-te auzită mai des, instruiește-te având în vedere acuitatea, nu-ți disprețui rolul.
Într-o perioadă plină de ambiguitate în ce privește alegerea unei conduite-model, un jurist din antichitate îi descrie misiunea acreditată: „conștiința (oamenilor) depune mărturie împreună cu ei, iar gândurile lor îi acuză sau chiar îi scuză...”. Să fie aceasta cel mai apropiat judecător?
Concluzia: Conștiința se află la intersecția drumului propriei voințe, cu calea unei cunoașteri exacte, și cu aleea împodobită a consecințelor. A o traversa cu ochii închiși, impune riscuri ieftine, dar dureroase. A o elimina, ar presupune o scindare a naturii.. imposibil de realizat în limita legilor.