Unde se duc iubirile când mor!

[Ada Nemescu]

Unde se duc iubirile când mor?

 

                 Asculta parcă la infinit, o melodie tristă cântată chiar de propria inimă, pulsa fiecare notă muzicală ca o paranteză a unui univers nou creat, un halou al unei iluzorii insule albastre. Se descurca cum putea biată Irina, încerca să facă fiecare zi suportabilă, de când sufletul ei pereche dispăruse într-o acţiune militară secretă. Era convinsă că este în viaţă, îl simţea viu în minte, inimă, carne!

                Ştia desigur că este bârfită de cunoscuţi, părea zăludă, şleampătă, în ochii ei verzi se oglindea din adânc parcă – ochii morţii. Vântul,  cât e el de vânt… timpul cât e el de hoţ – hoţ de amintiri, nu-i puteau opri plimbările lungi, până la istovire…

                 Astăzi, cu pasul neobişnuit de sprinten, ajunse din urmă parcă linia orizontului, mijea o umbră ca o mustăcioară de puştan, o pădure mută. Nu se clintea nimic, frunză, ram, era ca o ilustrată înţepenită. Nu-i era teamă de necunoscut, măcar de s-ar pierde! Intră sub ramuri de arţar, apoi alun, apoi stejar, apoi…o aştepta frunzişul, o purtau din ram în ram…ciudat, tălpile nu atingeau cărarea. Privi în urmă, Doamne! În urmă se închiseseră parcă porţi, printre copacii vii acum plutea. Aerul era  rarefiat, lumina filtrată dumnezeieşte curgea ca un aur risipindu-se cu clinchet auzit nu de urechi.

                 Auzea cu fiecare por, privea panoramic cu fiecare celulă, simţea vibraţii ancestrale. Îi răspundeau din interior fiecare organ. Fără să vorbească, îşi punea întrebări şi primea răspunsuri instantaneu. A realizat intim, că respira acum într-o altă dimensiune înaintând fără efort cu puterea gândului, şi-atunci a ştiut că are o şansă unică de a-şi afla răspunsuri, nu o mai durea sufletul. Pentru prima oară nu mai simţea craterul ce-i strivea pieptul. Avea capacitatea de a se privi ca într-o oglindă. Astfel, ochii sunt luminoşi, părul mai lung, strălucitor, buzele fremătătoare, şuie, purta o rochie galben pai, prinsă pe un singur umăr cu o floare  margaretă.

                Incredibil! Era rochia purtată la prima întâlnire cu iubitul ei acum cinci ani! Şi brusc, uimită de rezonanţa neobişnuită a vocii, a strigat:

            - Ştefan! Ştefan!...Ştefan!

            - Irina!...

             Înmărmurită, îl vedea – dar nu! Îl auzea, dar cum!.. îl simţea, dar unde? Un sentiment voluptuos o încerca, întocmai ca o împărtăşanie! Iertare, Doamne! Doar cu sfânta împărtăşanie putea compara trăirea! Nimic din tot ce putuse experimenta în viaţa sa, nu avea vreun strop corespondent cu acest prezent! Un prezent cu gust de trecut, cu aromă de viitor, Doamne! Învăluită de respiraţia lui, îşi vorbeau fără vorbe, se simţeau contopiţi, de altfel nimeni nu le-a înţeles iubirea definitivă, absolută, unică. Nu li se dădea credit, relaţia lor părea ireală, perfectă, într-o lume când trădarea se ridica la cote absolute.

           - Ştefan, rămâi! Şoptea sufletul ei…

           - Irina, nu pot! Răspundea sufletul lui…

            Atunci, de niciunde, o forţă fără coordonate, un amestec de durere, alint, sfiiciune şi trufie, amestec de infinit  şi  destrămare (of, ca un loc unde se duc iubirile când mor) această forţă îi cere inexplicabil să ajute.

              Înţelegând neînţelesurile, s-a lăsat aproape răstignită, simţea fluidul plin de viaţă – sângele, colectat şi trimis ca într-o transfuzie bizară către Ştefan. Nu ştie cât a durat, dar la final, sau ceea ce părea final, chipul lui apărea ca o umbră a unei umbre.

               Aceeaşi forţă a împins-o sau a chemat-o, avea un sentiment de rotund, fără coordonate nu putea să distingă cerul, de pământ, verdele era peste tot, verdele şi aurul luminii. Nu ar fi vrut să mai plece vreodată de aici, dar cum nu fusese întrebată dacă vrea să ajungă aici, era totuna. Se simţi expulzată fără durere fizică, dar cu o imensă părere de rău, de nerepetiţie!

              Acum, realitatea i se părea cum altfel, decât săracă! Nici culorile, nici oxigenul, nimic nu amintea de voluptatea trăirilor din pădure… Trişând, a încercat să intre din nou, din pădure rămăsese un desen, o ilustrată, nu putea să atingă o ...iluzie. Părea că totul fusese o părere, dar privindu-şi braţele găsi urme sângerii ce urcau spiralat către umeri, nedureroase. Pe măsură ce se îndepărta, dar apropia de oraşul ei de provincie, urmele dispăreau, nu simţea oboseală, disconfort, doar un imens dor de Ştefan! Paradoxal era plină de energie, toţi cunoscuţii întâlniţi în drum, acum erau uimiţi de vivacitatea ei, de frumuseţe.

              Cum au trecut zilele?

              Au trecut ca un miraj, mergea ca într-un pelerinaj atrasă de pădurea nepădure, striga         “ Ştefan“ , plutea, simţea, oferea viaţă fără să ştie! Se hrănea aproape exclusiv cu iubire, nu-şi dădea seama, dar se schimba / preschimba în ceea ce ar fi trebuit să fie dacă cursul destinului ei pierzându-l pe Ştefan, nu ar fi avut alte coordonate! Se perindau anotimpuri, nu mai contau, singura stare adevărată era cea din pădurea fără nume.

              Unii o denumeau nebună! Fără să fie vreun pericol pentru cineva, traversa oraşul zâmbind cu dulceaţă copiilor mai ales, şoptind permanent aceeaşi rugăciune domnească, şi dacă ar fi putut, sau ar fi vrut să povestească cuiva, n-ar fi fost crezută! Acel loc misterios nu era perceput de nimeni altcineva!

Cert este că, la fiecare întoarcere ascundea în pumn frunze de dafin pe care le ascundea în camera ei. Parfuma aerul camerei amintind palpabil fiecare trecere / întoarcere.

                 După alţi cinci ani, într-o zi de joi care nu prevestea nimic neobişnuit, drumul ei s-a oprit! Cu spaimă, nu a mai găsit pădurea! Nimic nu amintea de acest loc ce-i devenise casă, acum chiar credea că este nebună, că aiurase atâţia ani! Ochii rătăciţi strigau către cer, de ce Doamne!

Undeva se uneau limitele firii, un lan de in albastru anula linia orizontului unindu-se cerul cu  pământul. Ici colo, picături sângerii pătau perfecţiunea. Erau maci, lacrimi de îngeri. Prăbuşită, nu-şi dorea decât să se contopească cu ţărâna! A fost găsită aici de un grup de tineri plecaţi să o caute, era iubită de oameni, nu ştia acest lucru!

                Printre ei, Ştefan, întors inexplicabil teafăr! După ani petrecuţi într-un sanatoriu, în comă, a fost o minune că s-a reîntors la viaţă. Orice prognostic al medicilor fusese depăşit! S-a refăcut încet, dar definitiv. În salon mirosea puternic a dafin, nu a medicamente, Ştefan trăise aceleaşi sentimente ca şi Irina, în universul creat anume pentru ei!

                   Dispariţia acestui spaţiu ireal – pădurea, nu era un dezastru cum credea Irina, era un deznodământ minunat, fericit , a tot ce însemna sfârşitul coşmarului trăit! Dar Irina nu-şi revenea! Totuşi, strigătul disperat, repetat cu toată ființa, cu iubire, a învins:

          - Irina, Irina, … Irina….

          - Ştefan!

 

 

[Ada Nemescu]

Am înțeles eroarea, am înțeles mesajul Daniela, este o proză fantastică... o întâmplare nefericită dar cu final bun...

până la urmă iubirea învinge, acest sentiment îl cunoaștem cu toții...

Sunt recunoscătoare pentru atenția acordată, spor și inspirație! 

aDa

Daniela Albu a spus :

In timpul comei lui Ștefan...

[Emil Dumitru]

Of, Doamne, unde se duc iubirile când mor??? Păi (părerea mea) cred că într-un loc cu verdeață sau mai pe scurt, grădina Eden, unde se refac și, își vor cicatriza rănile, apoi vor reveni sau se vor (re)întoarce la aceiași persoană, asta dacă merită o a doua șansă... dar, iubirile ADEVĂRATE, NU MOR NICIODATĂ...

Mi-a plăcut mult această împletire sau reîmpletire a visului fantastic - ,,trăit” de Irina - cu realitatea, realizată într-o manieră literară amplă, chiar dacă este totul concentrat într-o proză scurtă.  

Acum, două mici cârcoteli, de care veți ține cont sau nu, este la ,,altitudinea” (sper că ați zâmbit!) dumneavoastră:

- cred că trebuie scris ,,biata Irina”

- o încerca ca o împărtăşanie

  O seară frumoasă și călduroasă!

    

[Ada Nemescu]

Emil Dumitru a spus :

Of, Doamne, unde se duc iubirile când mor??? Păi (părerea mea) cred că într-un loc cu verdeață sau mai pe scurt, grădina Eden, unde se refac și, își vor cicatriza rănile, apoi vor reveni sau se vor (re)întoarce la aceiași persoană, asta dacă merită o a doua șansă... dar, iubirile ADEVĂRATE, NU MOR NICIODATĂ...

Mi-a plăcut mult această împletire sau reîmpletire a visului fantastic - ,,trăit” de Irina - cu realitatea, realizată într-o manieră literară amplă, chiar dacă este totul concentrat într-o proză scurtă.  

Acum, două mici cârcoteli, de care veți ține cont sau nu, este la ,,altitudinea” (sper că ați zâmbit!) dumneavoastră:

- cred că trebuie scris ,,biata Irina”

- o încerca ca o împărtăşanie

  O seară frumoasă și călduroasă!

    Mulțumiri. Am corectat cacofonia impardonabilă. Chiar dacă mica proză fantastică stârnește ironii. *Altitudinea* mea este a unui amator în universul scrierii, fie în proză, fie în poezie. O seară magică de Moș Nicolae! am primit nuielușa, aștept o portocală!

aDa 

[Bircea Marian]

L-am recitit cu plăcere, chiar cu încântarea oferită de o scriitură fină în care se deslușesc foarte bine intarsiile poetice. Sincer, fără iubire nu există poezie. Dorul surprins în toată intensitatea lui, aproape erotic, carnal, al eroinei ruptă de jumătatea suspendată parcă în altă dimensiune și în alt timp, iubirea intensă, dusă la paroxism de nebunie (cine nu a suferit niciodată din dragoste se poate considera norocos) precum și curgerea lină a poveștii se pretează foarte bine pe segmentul ficțiunilor fantastic-reale, atât de căutate în proza scurtă de acum. Eu nu sunt critic literar, nici măcar autor. Sunt un cititor pasionat. Și poate nu mă credeți, textul a reușit să mă prindă. Nu știu, poate finalul...

[Ada Nemescu]

Bună ziua,

Adevărat, este ceva erotism, dar fără vulgaritate.

Finalul este clar, Irina își revine. Pentru cei doi iubiți, strigătul pe nume (  Ștefan, Irina ) este picătură de apă vie, ca-n povești.

N-ar fi minunat dacă ne-am putea salva?

aDa

Bircea Marian a spus :

L-am recitit cu plăcere, chiar cu încântarea oferită de o scriitură fină în care se deslușesc foarte bine intarsiile poetice. Sincer, fără iubire nu există poezie. Dorul surprins în toată intensitatea lui, aproape erotic, carnal, al eroinei ruptă de jumătatea suspendată parcă în altă dimensiune și în alt timp, iubirea intensă, dusă la paroxism de nebunie (cine nu a suferit niciodată din dragoste se poate considera norocos) precum și curgerea lină a poveștii se pretează foarte bine pe segmentul ficțiunilor fantastic-reale, atât de căutate în proza scurtă de acum. Eu nu sunt critic literar, nici măcar autor. Sunt un cititor pasionat. Și poate nu mă credeți, textul a reușit să mă prindă. Nu știu, poate finalul...