Una şi Universul

[Nikol MerBreM]

            În luminişul pădurii unde blajinii îşi lăsaseră pecete pe sprânceana izvoarelor, pe pat de ierburi vrăjite, primenite de cu zori în roua verii, părea că-şi începuse somnul de veci, Una.

            Copila ploii şi a curcubeului, Una se născuse într-o miime de femtosecundă, când curcubeul, sătul să mai prindă din urmă ploaia frivolă, o aşteptă, mistuit de chemări, după prima cotitură a cerului.

            Avea Una părul verde, precum muşchiul pădurii, de cum timpul călărea pe şaua de cristal a iernii şi până adăsta obosit, în primăvară, venirea păsărilor. Apoi, de prin calendele verii şi până când roatele de foc ale toamnei începeau să se rostogolească la întrecere cu ropotele ploii, părul îi devenea ruginiu, răsfrângând irizări de soare şi frunze răscolite de vânt.

            Viaţa ei toată cursese în pădurea aceea, pe pământul sărutat de tălpile blajinilor şi bucuriile îi erau simple precum picăturile sângerii ale fragilor, stoarse din trupul pădurii. Îşi ostoia setea odată cu căprioarele ce veneau la izvorul din luminiş, gândurile i se înălţau în triluri de păsări spre cerul primitor şi inima-i era curată precum a unui prunc.

            De un singur gând se ferea Una. În copilărie o vrăjitoare bătrână îi povesti că ea, Una, avea să cunoască fericirea, doar că drumul până la ea, îi era presărat cu flori de chin. De câte ori se gândea la asta, teama şi încântarea o stăpâneau deopotrivă. Se întreba de ce nu e posibil să trăiască bucuria aceea, fără chinul ce i-ar fi deschis drumul. Dar bătrâna vrăjitoare îi spusese că aşa e în viaţă, toate lucrurile depline se rotunjesc doar în suferinţă.

            An cu an, Una se simţea tot mai aproape de ceva mistuitor, fără să înţeleagă de unde îi venea chemarea aceea, până când, într-o noapte, văzu în pădure, dansul ielelor. Păreau atât de voioase în hora lor, cu cămăşile de abur fin şi cu pletele în vânt, încât Una se prinse veselă în cerc. Spre dimineaţă, nu înţelese de ce, după hora aceea rebelă, sufletul ei fu dintr-odată atât de trist, ca şi cum îi era dor de ceva ce nu iubise niciodată.  Poate că era din cauza şoaptelor bizare ale ielelor, şoapte amestecate cu râsete care îi răsunau şi acum în urechi: „În noaptea de Sânziene, priveşte spre cer! Priveşte spre cer!”

            Apoi, veni şi noaptea de Sânziene, din anul acela. Una privi prin vortexul creat în bucata de cer decupată de vârfurile copacilor şi îşi zări ursita. De atunci, Una nu mai avu ochi decât pentru el, Universul. Zadarnic Universul încerca să îi spulbere Unei visul cu el, povestindu-i cum pe faţa lui se tânguiau în singurătate planete, în timp ce acolo unde viaţa îşi făcuse leagăn, se năşteau războaie, ba chiar la răstimpuri mureau galaxii deşi încă şi astăzi mai străluceau urmele stelelor moarte.

            Una voia să afle totul despre el, voia să afle ce e dincolo de copacii pădurii, de peticul de cer din înalt, ba chiar dincolo de stele. Şi apoi voia să înţeleagă ce rost avea ea în toate astea, cum putea, dacă putea, să urnească lumea, să ajute.

            Anii treceau mai repede decât s-ar fi cuvenit şi vieţuitoarele pădurii începuseră să-şi facă griji pentru Una care părea tot mai însingurată, cu ochii aţintiţi pe hubloul cerului ce-i deschidea calea spre ursitul ei, Universul. Zadarnic încercau bietele animale să arunce săgeţi de iubire înspre toţi flăcăii de prin partea locului, flăcăi care furaţi de surâsul Unei, străbăteau pădurea în speranţa că norocul le va fi tovarăş. Una îi privea cu blândeţe dar privirile îi rătăceau departe, la rădăcina lumii. Şi aştepta cu drag, nopţile de Sânziene când iubirea îi părea mai aproape.

            Într-o dimineaţă, mergând pe cărăruia pădurii ce dădea spre luminiş,  cu gândurile răsucite spre cer şi spre noaptea de Sânziene ce avea să vină, simţi cum atingerea ierbii pe gleznele ei de ciută sălbatică îi deveni tăiş şi pentru câteva clipe, cerul se uni cu pământul şi pădurea păru un glob de cristal rotit tot mai frenetic în mâinile unei vrăjitoare bătrâne. Înainte să cadă pe tăpşanul acela de ierburi pregătit parcă dinadins, Una, cuprinsă de o durere sfâşietoare, mai apucă să vadă şarpele ce îi sărutase glezna şi îşi ridică privirea spre cer. Faţa i se lumină atunci de o bucurie fără de seamăn: în sfârşit Universul îi zâmbea, întinzând spre ea braţele acelea puternice care ocroteau lumi şi potoleau războaie.

            Aerul rece al nopţii intră în rafale prin geamul deschis şi Ileana simţi cum Una, avatar preţios cu aripi de lumină, se desprinse din trupul ei şi pluti spre fereastră, înspre Univers. Ca în transă, Ileana se ridică din pat şi îşi urmă avatarul, refuzând să-şi umple plămânii de aerul conştienţei, în timp ce doruri reprimate o invadară  brusc. Clipa hipnotică dispăru însă odată cu Una, prin fereastra larg deschisă şi Ileana îşi simţi paşii, purtând-o ca pe un animal domestic, înapoi spre somnul prozaic. Privirile îi colindară peste trupul ce sforăia apocaliptic în stânga ei, total imun la misterul nopţii de Sânziene şi mai privi o dată prin rama geamului, stelele punctiforme ce păreau copci scânteietoare pe pântecul cerului ce se închisese în urma Unei, precum o rană veche. Aproape instinctiv, cu o singură îmbrăţişare, desfiinţă aerul rece al nopţii ce se insinuase între ea şi trupul acela nepăsător şi un gând ca o ploaie caldă de vară îi străbătu sufletul: poate că Universul ei  era mult mai aproape decât şi-ar fi imaginat. Doar că până la el, pe drumul acela scurt, mai erau încă multe flori de chin. Şi toate trebuiau culese cu iubire.

 

[Nikol MerBreM]

Domnule da Coza, nu știu dacă e din greșeală like-ul dar... like :)!

Drag,

Nikol