Umbra

[Corina Militaru]

         Alin privea apartamentul răvăşit. Aproape golit, pierduse amprenta personalităţii lui, devenind anost şi sec. O viaţă adunată în cutiile împrăştiate peste tot. Nu era la prima mutare. Venise în Bucureşti cu şapte ani în urmă. Între timp terminase facultatea şi se hotărâse să rămână în acest oraş, sufocant dar şi fascinant. Îl dezgusta mizeria şi aglomeraţia lui, dar îl atrăgea prin nenumăratele posibilităţi de exprimare oferite. Aici viaţa clocotea, compensând mizeria de la vârful nasului. Gigant, în aparenţă zdrenţuit şi murdar, îl cucerise cu vibraţia sufletului său viu. Apoi, toţi prietenii lui locuiau în această urbe.

        „O mutare echivalează cu un cutremur.” îşi spuse Alin neştiind de unde să mai apuce lucrurile. Se gândi la Miruna. Poate ar fi fost mai bine să accepte ajutorul ei. Privirea i se opri pe bibliotecă şi birou, singurele locuri negolite. Le lăsase la urmă, fiindcă trebuia să aleagă cu atenţie ce păstra şi ce nu. Depăşind momentul de dezorientare începu să sorteze. ”Asta nu, asta da... nu, nu, da...” mormăia el. ”Asta?„ se întrebă privind manuscrisul unei cărţi. Îl scrisese după despărţirea de Cora. Din el alunecă o hârtie. Alin se aplecă, o luă, şi citind se aşeză pe jos în mijlocul cutiilor.

        “Când te-am cunoscut m-am simţit confuz. N-am avut curaj să cred în noi. Mi se părea ireal faptul că, o fată atât de specială ca tine, mi se arunca în braţe cu asemenea dezinvoltură şi încredere. Am minţit... Am minţit de frică să nu te pierd. Însemnai totul pentru mine... Da, am avut ieşiri. Cuvintele mele necugetate te-au rănit de multe ori. Îmi pare rău pentru asta, dar n-am ştiut cum să mă port cu tine în anumite momente... Îmi pare rău... Trecutul mă doare, dar nu ştiu cum să-l repar decât oferindu-ţi viitorul. Dacă n-ai uitat frumoasele clipe petrecute împreună, poate, găseşti puterea să treci peste rătăcirile mele. Este prea frumos în noi ca să risipim tot ce-ar putea să fie...”

        Cuvinte aşternute pe hârtie cuprinzând în ele vibraţia sufletului rănit. O scrisoare ascunsă într-o carte. N-o mai trimisese. Alin îşi amintea câte speranţe împletise în rândurile scrise şi cum toate se spulberaseră când, Cora îi aruncase în faţă câteva cuvinte pe care nu le putea uita. „ Nu te-am iubit niciodată!” Atunci sufletul lui împietrise fulgerător protejându-se de orice atingere a vieţii. Mult timp nu a vrut să vadă ce-i în jurul lui. A scris despre povestea lor sperând să se elibereze, dar n-a reuşit să simtă acel sentiment de uşurare, mult dorit. S-a concentrat pe şcoală, muncă, proiecte. Prietenii îi tot aduceau, aşa ca din întâmplare, fete în preajmă, încercând să-l facă să vadă iar. Nu era pregătit. Nici nu-şi dorea altă relaţie. Între el şi oricare fată se interpunea umbra Corei. Îl urmărea necontenit întunecând viaţa. Cu timpul a învăţat să ascundă umbra începând să observe fetele din jurul lui. A încercat chiar să le cunoască, dar niciodată nu a putut trece pragul dintre suflete. Uşa lui se încăpăţâna să rămână închisă. Apoi o cunoscuse pe Miruna. Frumoasă, inteligentă, plină de viaţă, îl învăluia ca un vânt de primăvară proaspăt şi jucăuş. Respira cu nesaţ apropierea de ea. Mintea lui înregistra, una după alta, calităţile Mirunei. Totuşi sufletul îi rămânea închis în crusta pe care şi-o crease. Ştia că o rănise de multe ori cu indiferenţa lui. Îi era ciudă pe el, dar în final îşi spunea „ Şi ce! Dacă nu-i convine să plece!” Umbra Corei nu-l lăsa să se arunce în sufletul Mirunei. Răsărea pe neaşteptate şi-l îngheţa.

        Auzind soneria, Alin sări ca ars şi din trei paşi ajunse la intrare. Deschise uşa şi o văzu pe Miruna.

- Nu ai vrut să te ajut, dar... ţi-am adus ceva de mâncare! N-ai mâncat, nu?

- Nu! N-am chef să-mi fac.

- Ştiam eu! Unde? întrebă Miruna căutând fără succes un loc liber.

- Aici! zise Alin împingând cu mâna tot ce era pe masă spre margine.

- Ţi-am adus şi cartea! Am terminat-o! spuse Miruna aşezându-se lângă Alin.

- Care dintre ele?

- Colecţionarul. Am citit azi-noapte până la trei. Voiam să văd cum se termină.

- Şi? Ţi-a plăcut?

- Finalul, nu! M-a revoltat modul extrem de rece în care a lăsat-o să moară. M-am ataşat de personaj şi am tot sperat că va scăpa.

- Nu ar fi avut acelaşi impact cu un final fericit.

- De ce? Pentru că nu ne satisface intelectul? Pentru că ne plac lucrurile complicate şi ne răsucim minţile ca să avem ce specula? Nu mai zic de sugestia din final...

- Că ocheşte altă fată?

- Da. Este oribil! Nu-mi pare rău că am citit-o până la capăt, dar este bolnăvicioasă.

- Viaţa în sine poate să fie bolnăvicioasă de multe ori, spuse Alin gânditor.

- Nu cred! Depinde de fiecare. Iar cartea asta nu ajută. Scormoneşte în zone întunecate.

- Degeaba te revolţi. Este vorba despre un nebun surprins în cea mai adâncă intimitate de către un geniu al scrisului.

- Geniu! Da! Îmi venea să-l strâng de gât! Despre personaj vorbesc.

- Păi ăsta era şi scopul.

- Eu nu vreau să simt aşa ceva!

- Atunci nu mai citi cărţi pentru oameni mari, o tachină Alin, apoi, amuzat de mimica ei, izbucni în râs.

        Miruna, înciudată, întinse mâna încercând într-un gest spontan să-l tragă de părul ciufulit, dar renunţă simţind că Alin se retrăsese deja, în carapacea indiferenţei. Întristată îl rugă:

- Nu face asta!

- Ce fac? întrebă Alin ocolindu-i privirea.

- Nu-i nevoie să trasezi graniţe. Îmi cunosc locul!

- Nu înţeleg ce vrei să spui.

- Ştiu că nu mă iubeşti... şopti Miruna.

- Ţi-am spus eu asta? încercă el o eschivă.

- Nu! Simt! Poţi să mă contrazici?

        Cu faţa încordată, Alin o privea incapabil să rostească vreun cuvânt.

- Vezi? Asta ziceam şi eu! spuse Miruna, apoi ascunzându-şi tristeţea în spatele unui zâmbet continua: Stai liniştit, voi rămâne prietena ta orice ar fi! Vreau doar să mă laşi să fiu eu.

- Şi nu te las?

- Prea multă frică. Câteodată mi se face frig. Mi-e teamă că o să îngheţ într-o zi. Şi atunci...

- Trebuie să plec! îi tăie vorba Alin. Am întâlnire cu Mihăilescu la facultate.

- Tipic! ripostă Miruna la întreruperea tăioasă a discuţiei.

- Adică? întrebă Alin prefăcându-se că nu înţelege.

- Nu contează! îşi pierdu interesul Miruna, apoi schimbă subiectul: De ce te întâlneşti cu Mihăilescu? Pentru proiectul de promovare a designului românesc?

- Da, azi punem la punct ultimele detalii. Abia aştept să începem efectiv!

- Bine, ne auzim după ce termini dacă nu mă uiţi până atunci.

        Ducând mâna la bărbie într-o expresie de profundă meditaţie, Alin, preocupat, o cercetă pe Miruna din toate unghiurile prefăcându-se că n-o recunoaşte.

- Cine eşti tu? Ce cauţi aici? o întrebă abia stăpânindu-şi râsul.

- Joacă-te! îl ameninţă Miruna şi dispăru pe uşă.

        Câteva momente, Alin rămase gânditor în mijlocul holului de la intrare. Liniştea parcă mai adâncă de când plecase Miruna îi spărgea timpanele. Sentimente nedefinite se amestecau în sufletul lui. Dădu din mână a lehamite, se pregăti să plece la facultate, fericit să iasă măcar pentru câteva ore din acel decor dezolant.

***

        Alin mergea grăbit pe holurile facultăţii. Era fericit. Întâlnirea cu Mihăilescu, fostul lui profesor, fusese un succes. Proiectul al cărui sâmbure era o idee de-a lui, se contura şi promitea satisfacţii. Ici colo grupuri de studenţi, îi trezeau nostalgia vremurilor când era şi el ca ei. Privea zâmbind amintirilor, dar foarte mulţumit de prezent. Îi plăcea ceea ce făcea şi avea planuri mari pentru viitor. Zâmbetul îi îngheţă pe faţă când undeva în depărtare o văzu pe Cora. Ştia că nu i se pare. Chiar dacă n-o mai întâlnise de atunci, ar fi recunoscut-o din o mie de fete. „ Ce-o fi făcând aici?” se întrebă el căutând o cale să evite întâlnirea cu ea. ” Eu ce fac? O fi având treabă!... ” gândi el dându-şi seama că nu are cum s-o ocolească. Devenea penibil în ezitarea lui de a merge înainte. În sfârşit îşi reluă mersul, sperând ca ea să nu-l fi observat.

- Bună Alin, spuse Cora cu vocea nesigură.

- Bună Cora. Ce faci? Aici!

- Am dat statul şi aştept rezultatul.

- Acum? se miră Alin ştiind-o pe Cora foarte ambiţioasă.

- Da. L-am amânat un an. Mi s-a părut sau ai vrut să mă ocoleşti?

- Sincer? Da!

- De ce?

- Ar fi câteva motive! răspunse Alin iritat.

- Da, ştiu. Am greşit, îngăimă Cora fâstâcită.

- Ai greşit când mi-ai spus că mă iubeşti sau când mi-ai zis că nu m-ai iubit niciodată? nu se putu abţine Alin.

- Eşti crud! ripostă ea susţinându-i privirea.

- Eu?

- Da! Te-am iubit întotdeauna.

- Te cred! Din dragoste mi-ai distrus şi amintirile! răspunse ironic Alin.

- Nu! Ascultă-mă! Atunci nu ştiam ce-i cu mine, iar tu mă sufocai. Nu puteam alege fără să fiu sigură. Aveam nevoie de puţin spaţiu ca să văd mai bine. Iar tu... te băgai în sufletul meu. N-am mai putut şi ţi-am aruncat cuvintele acelea. Îmi pare rău.

        Câteva momente se cercetară în tăcere, apoi Cora îi propuse timid:

- Poate ne întâlnim la un suc să vorbim despre noi...

        Scrutând chipul acela, foarte drag odată, în mod ciudat, Alin descoperi sufletul Mirunei. Simţindu-se deodată fericit şi norocos îi răspunse Corei:

- Da! Poate! Scuză-mă, am ceva urgent de făcut, apoi părăsi în grabă facultatea.

[Antonella Mocanu]

Umbra rascolitoare a unei iubiri inca vii estompate in trecut.

Frumos redat. Felicitari, Corina!

[Sofia Sincă]

Aceeaşi părerea o am acum, ca şi atunci când am citit prima dată acest text: foarte bine scris şi că poate face parte din ceva mai amplu. În jurul lui se pot ţese multe întâmplări, ce pot deveni o nuvelă mai amplă sau chiar un roman. Ce zici Corina? Te provoc...

Îmi place maniera în care este surprins episodul foarte important din viaţa unui om, ce poate constitui un prag. Fiecare avem, poate, un astfel de prag, după care ne-am constituit destinul: înainte şi după...

Îmi place mesajul: iubirea vieţii, cea greu de înlocuit, uneori de neînlocuit, trăirile reale ale tânărului şi fraza care taie inimi, ''nu te-am iubit niciodată''. Vine ca o halebardă într-o zi cu soare. Apoi tăcere, linişte şi neîncredere.

Şi îmi place sfârşitul în coadă de peşte... fiecare îşi poate imagina continuarea sau nu.

Am recitit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Bucuroasa de trecerea ta pe la mine.

Multumesc pentru semn.

Cu prietenie,

Antonella Mocanu a spus :

Umbra rascolitoare a unei iubiri inca vii estompate in trecut.

Frumos redat. Felicitari, Corina!

[Corina Militaru]

Multumesc Helene, pentru cuvantul lasat.

Cu prietenie,

Helene Pflitsch a spus :

  Am recitit cu multa placere.

Cu prietenie

[Corina Militaru]

Sofy, cuvintele tale sunt ca balsamul pe suflet. Multumesc!

Cat despre provocare... nu stiu inca. O sa gandesc la ideea ta.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Aceeaşi părerea o am acum, ca şi atunci când am citit prima dată acest text: foarte bine scris şi că poate face parte din ceva mai amplu. În jurul lui se pot ţese multe întâmplări, ce pot deveni o nuvelă mai amplă sau chiar un roman. Ce zici Corina? Te provoc...

Îmi place maniera în care este surprins episodul foarte important din viaţa unui om, ce poate constitui un prag. Fiecare avem, poate, un astfel de prag, după care ne-am constituit destinul: înainte şi după...

Îmi place mesajul: iubirea vieţii, cea greu de înlocuit, uneori de neînlocuit, trăirile reale ale tânărului şi fraza care taie inimi, ''nu te-am iubit niciodată''. Vine ca o halebardă într-o zi cu soare. Apoi tăcere, linişte şi neîncredere.

Şi îmi place sfârşitul în coadă de peşte... fiecare îşi poate imagina continuarea sau nu.

Am recitit cu deosebită plăcere, Sofy!