Tudor Cicu, „Pe Carul Mare abia zărit” - de Silvia-Ioana Sofineti

[Tudor Cicu]

SPAȚII CULTURALE nr. 62, ianuarie/ februarie 2019 (pag. 71)

 

 Priveliști marine și sentimente ^(*)

 

      Poemele, schițele și prozopoemele incluse în volum trădează prezența unui poet sensibil, care-și construiește universul personal cu migală, atent la semnalele venite dinlăuntrul său și din exterior, la mișcarea ideilor, dar și la dinamica unei mări tălăzuite, nicicând părăsite: Marea își aruncă poneii pe plajă/ „Gonește-i, gonește-i de-a lungul țărmurilor”/ te aud/ Arunc în ei cu pietre și râd;/ nu m-am mai jucat din copilărie cu caii de mare („Cu soarele în față”). Pentru cel plecat de multă vreme din ținutul fabulos al Dobrogei, ceairurile cu mânji, cornul lunii, poveștile pescărești, tradițiile și obiceiurile tătarilor, modul de viață și mentalitatea diferite, dar și peisajele aproape lunatice rămân o permanență poetică, o sursă de inspirație și un motiv de întoarcere, fie și prin actul de creație, la obârșie. Dacă schițele se concentrază mai mult pe secvențe rememorate care au ca temă, în general, viața de familie, poemele condensează stări de spirit, nostalgii, într-o exprimare în răspăr câteodată, explicabilă prin neputința poetului de a se întoarce acolo altfel decât în gând: „- Veniți cu mine în port. Azinoapte Luna/ A acostat la cheu, ferind furtuna./ Veniți! Căpităneasă-i o sirenă/ Și-un stol de pescăruși îi țin de trenă/ Să facem selfie! Pentru totdeauna”(…)/ Și astăzi mi se pare… Cititorul/ Pe țărmul mării, hârșâind piciorul/ E auzit cum îi tresaltă buza:/ „Să fie Poezia? Poate Muza!/ Ori ea mă duce, iarăși, cu ulciorul?” („Marină”). Marea, ca temă fundamentală a poemelor din volum, are dimensiuni mitice/ magice. În ea sălășluiesc „balene albastre cu ochi violeți, misterioși”, pe care doar inițiații, visătorii și copiii, cu inocența lor funciară, le pot vedea. Balada cu titlul „Cheia de aur” impresionează prin modul în care practicile străvechi sunt transmise de la maestru la ucenic, într-o imaginară vânătoare inițiatică prin marea eternă: „Nimeni n-a văzut încă balena albastră,/ Nimeni n-a ajuns până la capătul mărilor/ unde soarele odihnește pe tronul de aur./ Nu râde copile! ofta bunicul cu durere./ Balenele de care spun eu, nu-s himere./ Ceasul tău va sosi și harponul e gata!/ Învață-ți cu brațul unealta,/ asemenea prințului ce vâna și el pe uscat cerbul/ doar cu săgeata”. Recompusă din amintire, ca și poveștile despre ea, marea din poemele lui Tudor Cicu este frământată, tulbure, tainică, ascunziș pentru sufletele la fel de neliniștite ca și ea, sub cețuri și cer de toamnă plumburiu: „Cerul era atât de jos sau așa credeam/ Țineam ochii închiși, ghemuit lângă dig,/ vorbeam cu mine însumi, în gând,/ ca să nu mă rog cu glas tare./ Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor./ Doar dinspre turnul de pază/ răsuna ceva – o sirenă de ceață/ avertizând vapoarele rătăcite” („Povestea femeii care n-a visat niciodată”). Marea este prezentă și în poveștile de iubire, ca martor sau ca decor, personificată sau doar ca dimensiune picturală: „Îmi spuneai ceva despre/ niște mesaje secrete ale norilor./ Eu căutam doar acele graiuri ascunse -/ era ca și cum ne-am fi îmbrățișat în frig/ și părul îți mirosea precum apa mării” („Niciodată lui… a fost ca odată”). Marea poate să dea viață (ipostaza de element primordial se regăsește în țesătura subtilă a discursului poetic), dar poate să și trădeze: „Pe atunci/ nu știam cum mă va trăda marea/ și acum toate trădările sunt aproape de cer-/ granițe ridicate și ziduri întunecate./ Ca la Rembrandt! Odată cu soarele/ văzut tot mai stins înecându-se-n mare” („Odată cu soarele”). Toate amintirile din copilărie, toate întâmplările simple, spumoase ori cu încărcătură tragică, se leagă de peisajul marin, de forfota pescărușilor, de lumină (motiv recurent în volum) sau de întuneric (metaforă străveche a morții): „Când am privit în sus, de jumătatea lunii/ stătea flanela bunicului cârpită de bunica/ O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;/ nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut./ Și ar mai fi fost timp până în zori/ când, de obicei, pornea cu luntrea/ să dea bătălia cu pescărușii de mare/ până dincolo de linia orbitoare a soarelui” („Cine știe…”). Marea poate dobândi „consistența unei ființe vii”, iar poetul, în replică, devine „albatros peste oraș rătăcit”; un poem intitulat „Plajă în iarnă” marchează, prin sinestezii delicate, această simbioză a celui ce scrie cu sursa lui de inepuizabilă inspirație: „Șir de cocori însă trec de o vreme…/ Tot număr… Spre tine, câte poduri mai sunt,/ Câte corăbii se-ntorc prea devreme?// Prin cripte de gânduri mai suflă un vânt,/ Mai pun în grafitti doi nori de cerneală…/ Doar n-ai să-mi știi frigul iuțind prin cuvânt,// Nici mâna ce scrie, învinsă de boală,/ Prin vis alergam. În vis chiar eram/ ca plaja în iarnă, străină și goală”. Importante în ceea ce scrie Tudor Cicu rămân, înainte de toate, expresia netrucată a propriilor trăiri și tonalitatea confesivă care păstrează întotdeauna o decență care aparține altui veac și, parcă, altui tărâm: poate de aceea cititorului i se pare că este rechemat în acea tulburătoare carte de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu.

 

                                                                                                     Silvia Ioana SOFINETI

 

 

⁽*⁾ Tudor Cicu, „Pe Carul Mare abia zărit”, Editgraph, 2017