Soacra

[ELENA AGIU-NEACSU]

De Crăciun, zăpada, bucuria copiilor, se lăsase aşteptată. Trecuse şi Anul Nou, iar sătenii din Zătreni chiar îşi luaseră gândul că va mai ninge curând, având în vedere temperaturile de primăvară. Dar până-n Bobotează începuse să fulguiască şi încetul cu încetul se aşternuse un strat destul de gros, aşa încât oamenii, harnici gospodari, ieşiseră din bârlog şi începuseră să facă pârtii în curţi şi pe la porţi. Aşa făcuse şi Ion al Niculinii, încât nevastă-sa, îl luase şi-n băşcălie văzându-l că se trezeşte până-n ziuă şi începe să se îmbrace:
- Să nu-ţi fie de deochi! Dădu vrednicia-n tine!
- O fi dat! Măi ştii?!
Sărbătorile trecuseră  însă, iute pentru Ion şi Mariţa Cârloman, dar mai ales fără bucurie, pentru că trăiseră, ca şi de Paşti, sentimentul profund de amărăciune că nici de această dată copiii nu veniseră acasă. Ce e drept, îi asiguraseră că sunt bine, sănătoşi, dar mai ştii?! Câte nu se pot întâmpla la o casă de oameni?! Nu cumva aveau necazuri şi nu le spuneau să nu-i necăjească?
Multe nopţi nu dormise Mariţa, bântuită de acest gând, dar de fiecare dată când încerca să-i spună bărbatului temerile ei, acesta o înfrunta ca de obicei:
- Cai verzi pe pereţi! Prăpăstioasă mai eşti! Tot nu te-ai lecuit? Of, Riţo, Riţo!
Neavând cui se confesa, de multe ori se ducea la Văleni, la mamă-sa, hotărâtă să-i spună ce o frământa, dar cum îi trecea pragul, alunga gândul, ştiind-o suferindă. Şi uite aşa se chinuia, zilele treceau una după alta în continuă zbatere, iar deseori făcea şi nopţi albe, de ajunsese slabă ca un ţâr. Într-un rând, chiar fu luată la întrebări de maică-sa:
- Ce e cu tine de-ai slăbit aşa? Să nu-mi spui că te bate omu-tău?
- Ei, mă bate! o liniştea ea. Doar nu crezi că s-a prostit la bătrâneţe?
- Poci să ştii?! Unii chiar acuma o iau pe arătură.
- Dar nu şi Ion, îi lua ea apărarea.
- Şi-atunci?
- Ei, de-ale mele! Parcă n-ai şti că de când sunt nu dorm cum trebuie?!
- Ştiu eu ce să mai cred?! Ar fi timpul să te mai linişteşti.
- N-ai ce să crezi.
- Dacă zici!
Aşadar, făcea drumul degeaba şi rămânea în cele din urmă cu aceeaşi apăsare care nu îi dădea pace nici zi şi nci noapte. Noaptea trecută dormise, dar tot simţea că abia o ţin picioarele, însă nu avusese ce face. Trebuise să se trezească devreme ca să dea la păsări, să gătească, să fiarbă laptele.
- Tu, fimeie, zise Ion, nu le măi laşi?
- Păi astea sunt treburi de lăsat? Dar dacă tot vrei să mă ajuţi, vezi să nu dea laptele-n foc până mă reped la Lena Sâii.
- Numai aia n-oi face!
- Vezi cum e omu’ nostru? Să dai din clanţă poţi, dar la treabă nu te-nghesui!
- Hai şi nu fii oaie cu şorici!
- Atunci, du-te-n locu’ meu la Lena şi du-i spata, că de luni vrea să se apuce de ţesut!
- Mă ştii pe mine să m-amestic într-ale fimeieşti?
- Vezi că am dreptate?
- Oi avea, nu zâc, da’ îmi văd de-ale mele!
- Parcă n-am şti noi care sânt ale tele? Trăscău’ şi mahorca!
- Dacă astea mi-au mai rămas!
- Haide, mă Ioane, nu mă mai fierbe, că-mi dete şi laptele-n foc! Te duci sau nu?
- Nu mă duc, fa, nu mă duc! Nu-ţi spusăi că nu mă bag într-ale voastre!
- Da’ vinu’Lenii e bun.
- O fi, nu zâc ba! Are ea secretu’ ei. Du-i ce ai de dus, măi staţi şi de vorbă.
- Fi-ţi-ar pielea afurisită! Riţa-n târg, Riţa la moară. Ce crezi tu? Ţi-o măi merge mult aşa?
- Cât o merge. Şi-apoi, dacă nu merge, nu stă?
- Afurisită sămânţă, zise Mariţa, şi stinse focul, punând capacul la oală după ce o dădu la o parte. Atunci, ai grijă să nu dea iama pisica! Ştii că deschide uşa bucătăriei.
- Numai aia n-oi face, vezi?! Bagă oala în cuptor!
Mariţa puse oala în cuptor, îşi luă cojocelul în spate şi ieşi din bucătărie. Ion dădu să mai zică ceva, dar era de-acuma singur.
„Aprigă fimeie!”, îşi zise. „Şi când te gândeşti că atunci când am luat-o era blândă ca o mieluşea şi sperioasă ca un iepure...” Dar n-apucă să-şi ducă ideea până la capăt, că tresări. Pe uşă intră o matahală de femeie cu sprâncenele groase şi o broboadă neagră strânsă peste fruntea lată. Era soacră-sa. Şi nici una nici două, il întrebă scurt şi apăsat:
- Riţa unde e?
- Eu ştiu?! Pe-aci.
- Pe-aci? Atunci o aştept, răspunse ea, şi se lăsă grea pe patul de lemn cu saltea de paie, încât era cât pe ce să-l rupă-n două.
Ion dădu să iasă, dar soacra îl asaltă:
- Un’ te duci? Ia’ spune, ce-aveţi de gând cu pământu’? Îl vindeţi sau îl arendaţi, că i-auz’ ce să vorbeşte?! Cine-l lasă nemuncit, plăteşte de nu ştiu câte ori impozitul.
- Nu ştiu. Riţa...
- Păi, cine-i bărbatul în casă? Riţa-n sus, Riţa în jos! Tu ce păzăşti? Gâştele?
- Cam da.
- Şi nu mă lua în băşcălie! Una-două la Căţaua leşinată, şi pământu’ e pârloagă! Dacă tot nu-l munciţi, vindeţi-l! Arendaţi-l! Făceţi ceva!
- Asta nu să face aşa de uşor! Ce-o să creadă copiii?
- Că şi dau ei năvală să muncească?! Dacă voi, care, vorba ăluia, aţi măi dat cu sapa, nu vă-nghesuiţi, darămite ăştia tineri?!  Din două una: munciţi sau arendaţi! Arendaţi-l pe cinci ani deocamdată şi pe urmă vedeţi ce măi făceţi!
- Aşa ziceam şi eu.
- Şi-atunci de ce nu iei iniţiativa? Eşti bărbat sau cârpă?
Noroc că intră pe uşă Mariţa şi îl scăpă din ghearele soacrei.
- Ce este, mamă? Măi venişi pi la noi?
- Venii, cum să nu, că dinspre partea voastră poa’ să moară omu’! Ce este dacă vă mai repeziţi şi voi pi la Văleni, că doar e la o aruncătură de băţ? Tot eu să urc şi să cobor dealu’! Sunt şi tinerică, zău aşa!
- Şi nu te supăra acuma, că doar ştii câte treburi sunt până-n sârbători?!
- Şi de Crăciun ce-avea dacă daţi o fugă să vedeţ’ dacă măi trăiesc?
- Păi,  nu ţi-am trimes piftii pe Cocleaţa?
- Cocleaţa? Eu pe voi voiam să vă văd.
- Uite, chiar azi aveam de gând s-ajungem, da’ dacă tot venişi, treci de mănâncă o friptură!
- Că şi am dinţi? S-au dus dinţii babii.
- Da’ nu şi colţii, zise Ion printre dinţi.
- Ce tot bălmăjeşti acolo? îl întrebă soacra, ce era fudulă de-o ureche.
- De-ale mele, se eschivă el, şi dădu să iasă.
- Unde pleci? Stăi aci, să hotărâţi într-un fel!
- Ce să hotărâm? sări Mariţa..
- Ce făceţi cu pământul. Îl arendaţi sau îl vindeţi?
- Cum să-l vindem? Ce vorbă e asta?
- Păi vedeţi?! Atunci arendaţi-l şi nu-l mai lăsaţi pârloagă!
- Da’ cine-a zâs că vinde, mămică?
- Dacă tot nu-l munciţi, eu ştiu ce să mai cred?
- Asta nu să face aşa. Nu uita că avem şi copii.
- Şi te pomeni că măi vin din Spania aia ca să-şi rupă oasele pe-aici! Dacă voi nu sânteţi în stare, d-apoi ei nici atât!
- Nu e vorba de asta. E dreptu’ lor. Nu putem să făcem asta de capu’ nostru.
- Atunci, arendaţi-l! Dacă tot plătiţi impozit, măcar să făceţi de-un ban.
- L-am arenda noi, cum să nu, da’ cui?
- Păi vedeţi că nu ştiţi?! Tot eu să vă deschid ochii. Mergeţi la ai lu’ Moraru’, că ei arendează, adică fata lui.
- Am auzât ceva, zise Ion, dar parcă n-aş avea încredere.
- Şi-atunci? Staţi cu el pârloagă să plătiţi impozitu’ cât nu face nici pământu’?
- Bine, răspunse Ion, o să vedem.
- Auzi la el?! Să vedem! Bateţi fieru’ cât e cald!
- Bine, mămică! Să treacă Sfântu’ Ion şi ne ducem la ei să vedem ce şi cum, zise şi Mariţa.
- Să vă văd de ce sânteţi în stare, că au trecut trei ani de când tărăgănaţi. Făceţi contractu’ pe cinci ani la început, iar pe urmă, dacă e cazul, îl prelungiţi. Să nu vă aflaţi că daţi statului bani de pomană. Ei!
Acestea fiind zise, soacra se ridică să plece, dar Mariţa o opri în prag:
- Stai de mănâncă o ciorbă de potroace! E proaspătă. O făcui de dimineaţă.
- Bine! Fie, se aşeză ea la masă, aprinsă la faţă.
- Da’ ce mă încinsăi, zise, dând jos cojocul.
- Păi,  dacă nu te dezbrăcaşi, că doar e cald în bucătărie, că gătii de dimineaţă?
- Eu ştiu ce măi făcui? zise ea, şi se aşeză la masă.
Mariţa îi puse în farfurie ciorba aburindă.
- Da’ frumos mai miroase!
- Dacă e cu zeamă de varză!
Ion ieşi pe nesimţite, lăsându-le să vorbească în linişte, şi ţinu drumul - unde altundeva? - la Mărinică, la Căţeaua leşinată. Îşi zise că nu i–ar strica o bere ca să-şi mai verse năduful. „Mama ei de scorpie!”, îşi spunea, în timp ce călca apăsat pe zăpada ce scârţâia sub picioare. „Nu se simte bine dacă nu trage sfori!”
De dimineaţă, făcuse pârtie în curte şi-n faţa porţii, dar de-aci fu nevoit să meargă pe şleaurile lăsate de roţi. Cum intră, fu întâmpinat de Mărinică:
- La mulţi ani, Ioane!
- La mulţi ani! îi răspunse el fără chef. O bere!
Văzându-l abătut, cârciumarul tăcu, cunoscându-l de-acum şi fiind obişnuit să nu-şi descoase clienţii, ci doar să-i asculte atunci când erau dispuşi să-i facă o confidenţă.
- Urâtă vreme, schimbă el subiectul.
- Las’ să fie! Iarnă grea, toamnă bogată.
- Aia da. Cine are pământ, da’ eu, precum ştii.
- N-ai de ce te plânge. Pământul - oase rupte, bani – ioc. Magazinu’ tău merge de bine, de rău, dar cu pământul e grea poveste.
- O fi, da’ dacă-l dai în arendă, scoţi un ban fară să mai dai cu sapa.
- Cui, mă frate?
- Păi n-ai auzit că ai lui Moraru au luat fonduri europene şi au început să încheie contracte cu oamenii?
- De un’ s-aud? Tu de-aci afli câte-n lună şi-n stele, da’ noi, cu nasu-n vatră...
- Mai pleacă şi tu urechea în stânga şi-n dreapta! Mai întreabă.
- Am întrebat la primărie pe toamnă, da’ ori n-au vrut să mă servească ori n-au ştiut.
- Păi,  crezi că le convine să-ţi deschidă capu’? Statu’ nu ştie altceva decât să ia nouăj’ nouă de piei de pe noi.
- Că bine zâci, confirmă el, sorbind cu sete din bere.
- Păi!
- Dar bună e berea asta!
- Marfă clasa-ntâi la mine. Proaspătă.
- De ce crezi că vin aici, că doar mi-e şi Relu-n drum?! Noroc!
- Hai noroc, îi răspunse Mărinică, bând şi el. Chiar e bună! Acuma o gust şi eu.
- Ba că te-oi şi crede, zău!
- Dacă-ţi spui?! Ştii că nevastă-mea nu mă pierde din ochi. Abia acuma scăpai de ea, că primirăm marfă.
- Parcă Riţa mea-i mai brează! Iar soacră-mea îi cântă-n strună.
- Păi vezi?! Toate sânt la fel.
- De ce crezi că plecai de-acas’ pe vremea asta câinoasă?
- Am priceput. Ai musafiri.
- Halal musafir! Se putea să lipsască marte din post?
- Respectaţi-o cât mai este-n viaţă, să nu-i plângeţi urmele! Gândeşte-te că dacă rămâne casa bătrânească singură, prafu’ se-alege de ea. Până ajungeţi voi pe-acolo, chit că nu e prea departe, mare minune de nu-ţi fluiera a pagubă la câte se-ntâmplă în ziua de astăzi. Intră ei, vorba ăluia, peste om şi-i dau în cap pentru o amărâtă de pensie, darămite într-o casă fără stăpân?! Trebuie să vă gândiţi bine ce faceţi cu ea după ce se prăpădeşte a bătrână.
- Ai dreptate, dar soacră-mea chiar întrece măsura. Te docăne la cap atât, încât îţi ieşi din minţi, nu altceva! Are o gură mare...
- Da’ care fimeie n-are, aia nu te-ntrebi?
- O fi, da’ vezi, eu am două pe cap.
- Haide-hai, că rar vă trece pragu’! Că doar pe-aici îi e drumu’ şi o văd când trece la vale.
- Acuma o iau şi eu din loc. Te-am lăsat, zise Ion, şi se ridică. Zâua bună!
- Bună să fie, îi răspunse Mărinică, şi îl conduse până la ieşire.
Când ajunse acasă, Ion urcă treptele şi intră în casa mare, nedorind să mai dea ochii cu soacra, dar spre surprinderea lui, o găsi lângă sobă, în odaia din mijloc.
- Venişi?
- Venii, răspunse el cătrănit, şi sub pretextul că vrea să aducă lemne, se răsuci în loc să iasă, dar în prag dădu nas în nas cu Mariţa care tocmai intra cu un braţ plin.
Simţindu-se încolţit, ieşi să fumeze afară. De când făcuse curăţenie de Crăciun şi răcise, de trăsese trei săptămâni de tuse, nevastă-sa nu-i mai dădea voie să fumeze în casă. Încercase el s-o îmbuneze, dar fără sorţi de izbândă, aşa că acum era nevoit să tragă tutun afară, în marchiză. Nu dusese ţigara la jumătate, când pe poartă intră Cocleaţa să mai ceară ceva cu împrumut, desigur, după cum avea obiceiul.
- La mulţi ani, Ioane! Riţa e acasă?
- La mulţi ani, ţaţă Lino! Este.
- Ce bine! Că o văzui trecând la deal şi crezui că nu să-ntoarsă, urcă ea treptele cu atenţie ca să nu alunece, sprijinindu-se într-un baston.
- La mulţi ani, zise, când intră în odaie.
- La mulţi ani! Da’ ce vânt te-aduce pe la noi pe punerea asta de cap? o întrebă Mariţa.
- Parcă n-ai şti?! Nevoia, mama ei. Nu ştiu cum neamu’ făcui şi rătăcii un cârlig. Îl încălecară bine, de nu măi dau de el ca să termin şoseta, că sunt cu ea la jumătate.
- Tocmai acuş te găsâşi? sări soacra. N-ăi fi lucrând la aşa zi mare?
- Ei, acu’?! De mâine-ncolo. Da’ vreau să m-apuc până-n zâuă, că şi-aşa mă trezesc di la trei şi nu măi poci să adorm.
Mariţa îi aduse un cârllig şi spre surprinderea amândurora, ea, care pierdea ziua pe-aci, plecă de îndată.
- Mare minune! Ce-o fi păţât? se miră Mariţa.
- N-o pune-o dracu’ să lucreze azi?
- Poţi să ştii ce-o poartă maimoanele?!
- I-o fi fost ruşine de mine să măi stea.
- Asta şi ruşinea? Vezi să nu!
- D-apoi, o iau şi eu din loc, să nu mă apuce noaptea.
- Te duc pân’ la poartă, că e lunecuş.
Când ieşiră, văzându-l pe Ion că fumează, soacra nu-l iertă:
- Aci îmi erai, drace? Nu ziceai că l-ai lăsat?
- Cum nu?! Îl lăsasem, da’ ăsta e drogu’ dracului. Odată ce l-ai luat, greu măi scapi de el!
- Dacă omu’ vrea, ce nu să poate!
- O fi, că prea spui!
Când se întoarse, îl apostrofă şi nevastă-sa :
- Nu putuşi să te abţii? Ce era dacă aşteptai până pleca? Hm?!
- De un’ să ştiu eu cât are de gând să stea, că măi şi doarme pe-aci?
- Măi, măi, măi! Fi-ţi-ar năravu-al dracului, intră Mariţa în casă, trântind uşa după ea.
- Fi-mi-ar, îi răspunse el, şi-aprinse altă ţigară.

[Mihai Katin]

sunt  un cititor   de dramaturgie  si  de aceea   ador  mult proza  de dialog  ca  aceasta  mai  ales cand   limbajul  este  personalizat ,s-ar  putea  reprosa ca   nu  avem consistenta descrierii  dar  viata  personajelor  este  atat  de  bine  conturata incat  ne  ajunge  pentru  a ne  bucura de  o  admirabila  pagina  de viata simpla  si  atat  de  frumoasa prin simplitate:

- Vezi cum e omu’ nostru? Să dai din clanţă poţi, dar la treabă nu te-nghesui!
- Hai şi nu fii oaie cu şorici!
- Atunci, du-te-n locu’ meu la Lena şi du-i spata, că de luni vrea să se apuce de ţesut!
- Mă ştii pe mine să m-amestic într-ale fimeieşti?
- Vezi că am dreptate?
- Oi avea, nu zâc, da’ îmi văd de-ale mele!
- Parcă n-am şti noi care sânt ale tele? Trăscău’ şi mahorca!
- Dacă astea mi-au mai rămas!

cu  pretuire!

[Corneliu Ion]

Mi-a plăcut și tema și modul de realizare. Poate și pentru faptul că înțeleg frământările și problemele  de viață prin care trec oamenii simpli. Am trecut și eu prin unele asemănătoare.

Să auzim de bine!

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă mulţumesc frumos!

Mihai Katin a spus :

sunt  un cititor   de dramaturgie  si  de aceea   ador  mult proza  de dialog  ca  aceasta  mai  ales cand   limbajul  este  personalizat ,s-ar  putea  reprosa ca   nu  avem consistenta descrierii  dar  viata  personajelor  este  atat  de  bine  conturata incat  ne  ajunge  pentru  a ne  bucura de  o  admirabila  pagina  de viata simpla  si  atat  de  frumoasa prin simplitate:

- Vezi cum e omu’ nostru? Să dai din clanţă poţi, dar la treabă nu te-nghesui!
- Hai şi nu fii oaie cu şorici!
- Atunci, du-te-n locu’ meu la Lena şi du-i spata, că de luni vrea să se apuce de ţesut!
- Mă ştii pe mine să m-amestic într-ale fimeieşti?
- Vezi că am dreptate?
- Oi avea, nu zâc, da’ îmi văd de-ale mele!
- Parcă n-am şti noi care sânt ale tele? Trăscău’ şi mahorca!
- Dacă astea mi-au mai rămas!

cu  pretuire!

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă  mulţumesc frumos pentru lectura textului meu şi pentru  apreciere!

Corneliu Ion a spus :

Mi-a plăcut și tema și modul de realizare. Poate și pentru faptul că înțeleg frământările și problemele  de viață prin care trec oamenii simpli. Am trecut și eu prin unele asemănătoare.

Să auzim de bine!