Sfârșitul unui om simplu

[ovidiu]

Omul prăbușit în patul îngust din camera ce ținea loc de bucătărie de vară, respira dispneic. În spațiul delimitat de masă și fereastră se simțea mirosul apăsător de alcool în care zăcea trupul său. În jur, sticle goale și un sac cu pâine râncedă completau decorul.
Bărbatul matur, cu vârsta în jurul a cincizeci de ani, se abandonase total somnului. Patul era mic în comparație cu statura sa. Lumina dimineții părea că nu-l tulbură. Liniștit, cu mâinile sub cap, dădea impresia că visează.
În camera cu aer stătut, dinspre farfuriile murdare în care se mai găseau resturi de mâncare, zburau câteva muște care se așezau pe piele adultului, fără să fie stingherite. Ba mai mult, ele erau atrase de ca un magnet de transpirația acestuia și de aburii băuturii din respirație. Insistența lor își făcu efectul. Omul se trezi și începu să se apere cu brațele, dar zadarnic. Se ridică și deschise larg fereastra. Cu o cârpă dori să le alunge, dar mai mult le sperie. Ele nu aveau intenția să plece.
Prin fereastra întredeschisă se auzea mugetul disperat al vacii din grajd. Bărbatul era confuz, nepărând deranjat de zgomot. Întors de la fereastră, se întinse la loc în pat. Vaca continua să se manifeste, nefiind prima dimineață când i se auzea vocea. Omul era obișnuit să o audă în fiecare zi. De fiecare dată întârzia să o scoată la păscut. Fân nu mai avea demult, nu-l strânsese la timp și mucegăise pe câmp.
Cu toate acestea, în dimineața aceea intensitatea strigătelor animalului era mai mare ca altădată. De când vaca era gestantă, nerăbdarea acesteia crescuse. Vădit enervat, se ridică într-un târziu și merse în grajd, mai mult desculț, papucii fiind împrăștiați pe sub pat. În bătătură pietrele îl glodeau și începu să șchioapete, dar asta nu-l opri. Uitase că nu era doar vaca lui, ci a familiei, a fiului său care se întorsese de curând din Germania, unde muncise în construcții.
‒ Ho, nebuno, strigă către vacă. Te satur eu imediat, că de nu te ia mama-naibii...!
Animalul însă continua să fie nerăbdător, iar mugetele tot mai insistente.
‒ Taci, nu auzi, strigă bărbatul. Mama ta de diavoliță...!
În grajd întâlni muște mai mari și mai rele care dădeau târcoale vacii, iar între coarnele ei se adunase un roi care-i intra inclusiv în ochi. Mizeria nu mai fusese demult strânsă, bălegarul în mormane mirosind groaznic.
Când plecau la păscut, pe marginea șanțurilor din sat ea îl alerga. În lătratul câinilor, în timp ce era ținută de funie, îl târa, de scotea năduful din el, iar lui nu-i rămânea decât să arunce spre ea cu pietre și bucăți de pământ, doar-doar s-o opri. Se simțea îngrozitor când copiii pe margini râdeau de el.
‒ Mutu, Năvlegul, trage cu tunul, Mutu Năvlegul, trage cu tunul, strigau până când el și vaca dispăreau din raza satului, căutând un loc de păscut.
Nu era mut chiar dacă vorbea puțin și rar, iar epitetul năvleg îl supăra tare mult. Nu era olog și nici crăcănat cum îi spunea nevasta. Era un om ca toți oamenii, dar fără noroc. La viața sa fusese șofer de curse lungi însă deprinderea rea și întârzierea la program îl lăsaseră fără serviciu.
Într-un târziu, om și animal se opreau într-un crâng, unde, la umbră, lega vaca de un copac și apoi adormea. Seara se întorcea acasă, unde nevasta-sa hâdă îl lua în primire de cum îl vedea:
‒ Ce ai făcut cu vaca? Ai pierdut-o?
Însă aceasta, cu burta plină, venea docilă, în urma sa. Odată ajunsă în curtea casei, vaca intra singură în grajd, iar el, lihnit de foame, mergea la masă. Între cei doi se stabilise o legătură tacită de subordonare. Vaca îi învățase obiceiurile. Însă, pentru el, ea era necesară ca un motiv în fața familiei că este și el bun la ceva și poate primi de mâncare, fără să i se reproșeze că nu este în stare să aducă vreun ban în casă. Era toleranța necesară existenței lui. Fără un rost bine definit de pe o zi pe alta, slăbiciunile bărbatului erau exploatate de soția sa care nu-i putea accepta dependența de băutură. De fapt el, prin acest viciu, căuta să uite de toate și de tot, fără să-și pună întrebări, la care oricum nu găsea răspunsuri.
‒ Mă sfidezi tu? Vaca aflată în întuneric se străduia să facă față muștelor, privindu-l cu supunere. Ochii ei mari și albaștri erau senini.
Însă lui i se păru că animalul îl sfida, privindu-l. Iritat de miros și de muștele ce-i dădeau târcoale puse mâna pe o mătură din nuiele și lovi crupa vacii, hotărât să termine cât mai repede pedepsirea animalului. Vaca reacționă, lovindu-l cu picioarele din spate. Enervat, se năpusti asupra animalului, dar alunecă și căzu în bălegar. Avea mizerie inclusiv pe frunte, pe haine, care se amesteca cu mâzga din sufletul său formând un amestec imposibil de suportat. Abia reuși să se ridice și văzu lopata de rânit grajdul cu care sări asupra vacii. Fără să țină cont de nimic, fără să-i pese unde și cum lovește, dădea cu amar, hotărât să se răzbune pentru tot necazul de care avusese el parte. Suferințele vacii nu contau. Lovituri repetate și ample rupeau șira spinării și distrugeau capul animalului. În grajd agitația era sursă de zgomot. Au fost înecați în sânge ochii blânzi ai vacii. Sângele se revărsa peste umezeala grajdului, ajungând în curte. Soarele se retrăsese între nori, parcă rușinat de păcatul uman. Întinderile albastre ale cerului se întunecau ca și cum se pregăteau de ploaie.
Intrigată de sângele scurs pe sub ușă cât și de zarva creată, nevastă-sa veni în fugă.
‒ Las-o, că o omori, strigă femeia. Aceasta privea înmărmurită cum soțul ei crăpa fără milă corpul animalului. Într-un târziu obosit de efort, bărbatul se opri și ieși. Se opri la tulpina retezată a unui tei. Era precum copacul, terminat, cu brațele prăbușite.
‒ Ți-am venit de hac, spuse el resemnat.
Stând pe ciotul tulpinii avea în spatele său grajdul cu vaca căsăpită, iar în fața sa resturile casei părintești. Casa natală fusese construită cu două camere și un șopron în care se gătea. Lui, fiind al unsprezecelea dintre frații și surorile sale, părinții i-au dat menirea să fie sprijinul lor la bătrânețe și l-au ținut pe lângă ei. I-au făcut și lui casă, l-au însurat tot în aceeași bătătură cu ei. Părinții, oameni gospodari, l-au învățat de toate. Lui însă nu-i ardea de țărâna natală, el ar fi plecat în lume. Singura sa distanțare fizică a fost în stagiul militar. Atunci a înțeles că lumea este mare. Ar fi călătorit, dar cum să o facă fără bani? Din armată s-a întors având carnet de șofer. A lucrat la o autobază până s-a restructurat. Fiind neglijent și cu diverse abateri, l-au trecut în șomaj.
Degeaba îi spunea mama sa:
‒ Ionică, ai grijă Ionică, să nu bei la volan!
Dar cine să se înțeleagă cu el. Deseori el spunea:
‒ Nu beau ca să beau, beau ca să uit. Era hotărât să uite de sine, de neîmpliniri, însă băutura îi lua mințile.
După moartea părinților i-a venit ideea să dărâme casa natală, se simțea eliberat răspunderi, dar și pentru a extinde terenul arabil. Însă pământul greu și resturile de pietre și cărămidă din temelia casei i-au zădărnicit planul. Acum în acel loc era un morman de moloz. Pământul din spatele casei cât a fost l-a vândut. În fața sa acum era un lan roditor de porumb, al vecinilor. Acolo privea el stând în curte pe ciotul din lemn.
Femeia intrigată a luat capul animalului în poale precum ar fi luat un prunc în brațe ca să-i ușureze durerile, dar animalul nu mai mișca, doar se apăra din când în când cu coada de muște. Disperată a strigat prin ușa deschisă. Poala femeii era plină de sânge.
‒ Săriți oameni buni, țipa femeia, vădit tulburată de scenele văzute. Mi-a omorât vaca!
Ochii femeii vărsau lacrimi, iar venele sale se zbăteau gata să pleznească.
La auzul țipetelor femeii, din curtea învecinată a veni nepotul lor, Gore, medic veterinar. Acesta, un tânăr destoinic, privi femeia disperată.
‒ A înnebunit, îți spun! Du-te în grajd să vezi isprava!
Nepotul intră și văzu cum vaca, stând într-o baltă de sânge, cu capul crăpat, nu se mai putea ridica, scotea doar niște icnete din zbuciumul fără de rost. Tânărului îi era greu să ia decizia de a curma suferința animalului, deoarece asta presupunea să ucidă și vițelul din ea, proaspăt format. Vaca era gestantă. Ar fi putut să o spintece pentru a salva măcar vițelul, dar nu era sigur că acesta ar fi supraviețuit, fiind totuși dependent de mamă. Nu avea nici condițiile necesare salvării, nici posibilitatea de a-l transporta la o clinică de profil. Nepotul ieși afară, hotărât să cheme ajutoare.
‒ Chemați-l pe Marin să vină cu tractorul și remorca, să ducă vaca la abator! Este singura șansă să mai primiți ceva bani de pe urma ei și asta până nu moare, altfel o pierdeți degeaba. La cât sunteți de amărâți, vai și amar de capul vostru, vorbi nepotul, privindu-i cu tristețe.
Marin era vecinul și săpa în grădină. Când află, veni cât putu de repede. Se chinuiră cu toți să urce animalul vătămat în remorcă. Efortul vacii de a respira era evident, se străduia să înghită aerul ca și cum l-ar fi rumegat.
Ionică, cu privirea pierdută la grămada de moloz a fostei case natale, părea că vede ceva hilar acolo. În remorcă s-a urcat și nepotul pregătit să liniștească bovina. Treptat, sub soarele ascuns printre nori tractorul devenea de dimensiunile unui punct. Șoferul se grăbea să părăsească satul.
Omul vinovat de fapta sa sinistră nu se mișca, părea să conștientizeze urmările ei. Devenise imun în fața agitației, urmărea cu privirea fixată asupra resturilor fostei locuințe a părinților, ca și cum ar fi fost cineva acolo.
Pentru soție, acolo nu era nimeni, doar lui Ioan i se arătase o nălucă. Era ca în ziua înmormântării mamei, aceasta, în strai cernit, îngândurată, îl privea. Fața lui Ion devenise galbenă. În fața mamei sale nu avea cuvinte, o privea fix, simțea vinovăția cum îi umblă prin vene. Concentrat la maxim cu fălcile încleștate se ridică de la rădăcina teiului și porni ca și cum ar fi fost chemat.
Abia atunci și soția deveni atentă la mișcările lui. El se deplasa încet părea că alunecă. În dreptul fostei case se opri și în căzu în genunchi. O voce aprigă doar îl întreba:
‒ De ce fiule, de ce ?
Nu putea răspunde. Cuvintele, în aceste momente, sunt puține. Nu se putea dezvinovăți, fapta îi aparținea și nu avea argumente decât în propria sa slăbiciune în care se complăcea.
Soția l-a văzut în genunchi.
-Așa roagă-te să-ți vină mintea la cap, comenta ea.
Bărbatul încerca să se urce pe grămada de moloz, însă nu reușea.
Deasupra grămezii el vedea silueta bătrânei mame.
Din moloz cădeau resturi de cărămidă spartă .Pisica familiei ieși de acolo cu o vrabie în gură.
-Aha,zise femeia de la distanță.
Între ea și resturile de materiale rezultate de la demolare era o distanță bunicică.
-Asta căutai vrei să omori și pisica.
Omul însă dorea să se apropie de imaginea mamei sale.
În această stare l-a găsit fiul său, Cristi.
‒ Ce ai făcut nenorocitule, se adresă fiul tatălui său? De ce ai omorât-o?
Fiul își încleștă mâinile, gata să-l lovească. Taică-su se întoarse și veni în fața lui, se uită vinovat spre el.
‒ Tu să taci! Aici, eu hotărăsc, îl înfruntă el cu severitate.
Fiul îl măsură cu privirea, apoi scuipă a lehamite și îngropă cu piciorul scuipatul în țărână. Cu pumnii încleștați se repezi asupra lui.
‒ Sunt banii mei, am lucrat pentru ei la nemți și tu-ți bați joc de munca mea! Ai omorât un animal nevinovat.
Taică-su răbufni!
‒ Tu nu-mi vorbi mie așa! Eu te-am făcut, eu te omor! Vaca mi-a omorât nervii cu țipetele ei.Pe fiul său nu-l mai suporta era invidios pe tinerețea lui, pe visurile lui.
În clipa următoare, întorcându-se brusc pentru a evita pumnul ridicat asupra sa, căzu cu fruntea pe prispa de ciment rămasă printre resturile de moloz, de unde nu se mai ridică. Se zbătu un timp, ca și cum aerul nu-i mai ajungea, apucă să-și pună mâinile pe piept, privi pentru ultima oară cerul ce se pregătea să-l înghită și își dădu sfârșitul sub ochii soției înmărmurite și a tânărului ce părea că nu înțelege ce s-a întâmplat.
Nu apucă să treacă bine pragul pe lumea cealaltă și în întâmpinarea lui veni înțeleapta sa mamă care aducea de funie vaca pedepsită în zadar.

[Ada Nemescu]

Doamne!

Ce personaj! Ce nivel de degradare umană! Un tragism la cote absolute. M-a tulburat infinit, mi-e milă mai mult de animal, nu de omul care sfidează evoluția umană, sfidează pe Bunul Dumnezeu cu indiferență pentru propria persoană, conform credinței ortodoxe, fiu al lui Dumnezeu. 

Poate fi o pildă, amară, amară...

aDa

[ovidiu]

Din păcate sunt asemenea exemple de extenuare și pedepse aplicate animalelor de oameni aflați în degradare. Mulțumesc pentru lectura! Sa nu facem excese fără a vedea realitatea, ne-am gândi atunci de doua ori!