Semaforul

[bolache alexandru]

        Ochiul este gaura neagră sau verde sau albastră care face legătura cu celelalte universuri. Toate au în comun aceeași karmă. Plutesc în amintire, în toate universurile, privind prin găurile mele negre, defapt căprui.

        Ieri ai ieșit la plimbare. A început să plouă, de parcă erai avertizată de zeii cerești. Te-am invitat sub umbrelă. Zâmbetul meu fermecător, venit din alt univers, ori picăturile acelea de ploaie, lacrimi în altă galaxie te-au convins. Mă țineai de braț, pe mine, sau pe umbrela mea...

        Ce noroc pe noi că s-au întâlnit două universuri. Patru găuri negre, defapt căprui. Am vrut să-ți știu numele, iar tu mi-ai spus că te știu. Chiar m-ai certat. Normal că te știam. Erai jumătatea mea răvășită, pierdută în marele big bang... Dar în fiecare univers ai alt nume. Uneori ești luceafăr; te strigam Luminița; alteori erai dulce, vărsai asupra lumii nectarul tău; erai Afrodita. Grecii îți construiseră temple; ori îmbrăcată în hainele genezei, te strigam Maria.

        Nu puteam ști cine ești, cum nici tu nu puteai ști cine sunt atunci... Dar nici nu conta. Ochii tăi sunt găurile negre în care mă pierdeam adolescent.

        Am rugat norii să nu se oprească din plâns, din dorința de a fi mai mult la brațul tău ori tu la brațul umbrelei mele. Vorbeai vrute și nevrute și atunci am văzut că pleoapele tale erau vinete. Te-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-ai spus zâmbind că știu eu. Chiar nu știam. Nu-mi aduceam aminte. Altfel mi-aș fi tăiat mâna din umăr. Continua să plouă șiroaie. Într-un alt univers, probabil plângeam amandoi. Ne durea pe amândoi universul acela în care eu eram violent. Dar acum erai la brațul meu, sau mă rog, la brațul umbrelei mele.

        Erai căsătorită în acest univers cu un bărbat bun. Spuneai că-l iubești, dar eu știam sigur că defapt mă iubești pe mine. Numai pe mine mă iubeși. El e doar un surogat. În toate universurile pe mine mă iubești.

        La un semafor ne-am oprit. Și ploaia se oprise. Așa e la fiecare intersecție. Trebuie să te oprești, să analizezi și să vezi încotro pornești. Ai zâmbit ușor tristă, de parcă știai că urmează să ne întâlnim din nou într-un alt univers. Eu fără să fi tăiat mâna aceea afurisită din umăr. M-ai privit cu drag, cu iubire chiar și ai spus că iți pare rău. ”Uite”, spuneai, ”și norii au încetat să mai plângă.” Ne vom întâlni din nou într-un alt univers. Când ochii noștri vor fi albaștri sau verzi. Aiurea! Găuri negre care fac legătura între universuri. Apoi mâna mea cea dreaptă, împinsă desigur de Lucifer a vrut să te lovească din nou. Dar nu era universul acela în care să se întâmple aceasta. Ca prin minune mâna mea cea dreaptă ți-a mângâiat părul.

”Du-te iubito și iubește-ți soțul. Du-te, dar nu uita că undeva sunt eu. Te aștept cu mâna aceea dreaptă, tăiată din umăr.”

Semaforul verde ți-a permis să pleci. Ai făcut câțiva pași, privind cu încredere spre celălalt stâlp. Apoi te-ai întors pentru o clipă. Mi-ai zâmbit împăcată și fericită. Știai cine sunt. Apoi m-am văzut la celălalt stâlp. Eram nervos. Te așteptam să vii. Ți-am văzut chipul transfigurat de frică. Tipul acela care te aștepta avea amândouă mâinile, iar una din ele te-a lovit cu o sete de animal în deșert. Am urlat ca o sirenă în port, când atacă dușmanii. Dar eu eram dușmanul. Am vrut să traversez, să alerg către tine dar m-am oprit. Nu din cauza semaforului. Pur și simplu nu puteam să mă întâlnesc pe mine, pentru că eu eram soțul tău. M-aș fi omorât și în toate universurile sămânța s-ar fi risipit în zadar. Eram gelos pe mine. Eu, soțul de la celalalt stâlp, eram gelos pe mine.

Am plecat suferind și trist. Când în calea mea a apărut un bărbat fără o mână. Mi-a zâmbit ușor. Avea ochii căprui sau albaștri, sau verzi... Nici eu nu mai știu cum erau. ”Să nu-ți faci griji,” mi-s pus, ”te iubește doar pe tine. O să vezi. N-ai nevoie de două mâini. Ai nevoie doar de ochi. Ei sunt cei care fac legătura între universuri.”

Și chipul tău ce astăzi este, cel mai iubit dintre izvoare, căsătorită doar cu mine, în orice univers al firii, reântâlnindu-mă pe mine în diferite ipostaze, fardată chiar de mâna-mi moartă și criminală pe vecie, privește cu o nefirească iubire blândă și uimire la cel ce sunt în universuri, cel care poartă nori în suflet, vinovăția întruchipată pe un altar de chihlimblar.

A început să ningă, însă ninsoarea se topește în bălțile adunate cu grijă pe străzi. Fulgii de zăpadă sunt lacrimi pe obrazul unui sfinx în Antarctica. E doar o întâmplare de cerneală albă pe un șevalet de cristal. Probabil într-un alt univers, dragostea ta a înghețat. Luna își arată fața sângerie, la care lupii urlă neliniștiți. Timpul e o noțiune abstractă, îmbrăcată în folii de plumb care mi se agață de tălpi. E un ulcior din care bem cu nesaț până la ultima picătură. În universul acesta obtuz și stingher, te-am întâlnit o singură dată. Pe mine m-am întâlnit de mai multe ori. Universul acesta nu e decât o oglindă strâmbă pe care aș vrea s-o sparg cu ciocanul. S-au oprit și fulgii de zăpadă. Dintr-o dată o ceață lăptoasă și groasă îmbracă noaptea ca o plapumă grea.Nu mai știu cine sunt. Știu doar că undeva, îmbrăcată subțire, mă aștepți tremurând, nu de frig ci de frică. Asta nu e dragoste. Dragoste e atunci când îți vine să rupi din tine hălci de suflet pentru a-ți hrăni aproapele.

Pașii mă poartă, fără să ocolească băltoacele, către un loc știut doar de ei. Au lăsat în urmă orașul trist și egoist. În față se vede pe o colină o căsuță drăguță. Picioarele măresc ritmul. Acum știu. Îmi aduc aminte. Aici stăm noi. E o oază de fericire crescută într-un univers minunat. În poartă chipul de zână bună mă așteaptă cu drag. Alergi spre mine și mă strângi atât de tare încât stelele capătă un tremur ușor. Ai obrajii plini de lacrimi. ”Ce s-a întâmplat, iubitule? Unde ai umblat până acum? De ce n-ai sunat? Ce s-a întâmplat?”

”Nu s-a întâmplat nimic iubito. Doar că a venit ploaia, apoi ninsoarea și ceața. Ochii tăi căprui sunt găuri negre inundate de lacrimi.” Îți mângâi părul ud, mătăsos. ”Hai să intrăm în casă. În universul acesta am ales să fim fericiți. A fost o intersecție cu mai multe direcții, dar am așteptat la semafor până s-a făcut verde.”

[Ioan Muntean]

ochii noştri sunt găuri în semafor, într-un semafor cu 2 culori roşii, una galbenă şi une verde...

[Vasilisia Lazăr]

Alex, cu această povestire, mi-ai turnat în suflet miriade de emoții și m-ai purtat vrăjit printre diverse lumi, conducându-mă abil spre chintesența tuturor lucrurilor acestor lumi: dragostea și credința. M-ai făcut martora unei iubiri atipice, care transcede timpul și spațiul, făcându-mă să cred cu putere că acolo unde dragostea apare, nimic nu este imposibil. Însă, pentru a ajunge aici, ai nevoie să te desăvârșești, să devii cea mai bună variantă a ta, să înveți din propriile greșeli. Ai recreat așa frumos mitul androginului, a acelor două jumătăți care se caută permanent pentru a deveni din nou un întreg. Aici, cele două jumătăți alcătuiesc sufletul pereche, cel care ascede materialul și se înalță în divin, oferind un sens întregii existențe. Bărbatul și femeia se caută permanent, pentru a se regăsi în timp și spațiu, iar atunci când o fac, orice altceva devine neimportant și se risipește în neant. Rămân doar ei doi, două jumătăți ale aceluiași întreg, care se împlinesc prin iubire. Superb! Superb! Superb!

[bolache alexandru]

Doamna Vasilisia, m-ați lăsat fără cuvinte. Nici nu puteți ști cât mă bucură comentariul dumneavoastră!