SĂ CREZI ÎN VISE

[DOBRIN MARIA]

                                               SĂ CREZI ÎN VISE

 

                                                                             

                                                                                      Fragment din  roman

 

 

 

 

Mai avea câţiva metri să ajungă lângă clădire când o rafală de vânt mătură brusc iarba. Alexandra se uită cu îngrijorare spre asfinţit. Se opri din mers cu privirea fixată pe cer. Norii vineţii se îngrămădeau cu viteză ameţitoare. Puncte negre mari sau mici dansau sub ei. Un fulger incendie tot cerul. Un sentiment neânţeles, de teamă puse stăpânire pe ea. Făcu un efort pentru a se stăpâni şi a fi calmă. Veni şi a doua rafală de vânt mai puternică.  Îi izbi obrazul din plin. Primele picături mari de apă căzură pe firele de iarbă. Avu impresia că le aude sfârâitul pe pământul încins de razele fierbinţi ale soarelui. Uită de contemplare şi se grăbi spre adăpostul clădirii. O dorinţă nepământeană  de a fi la acea oră în palat puse stăpânire pe ea. Picăturile mari se înmulţiră până mai făcu ea câţiva paşi, apoi din norii vineţii începu să curgă şiroaie ploaia.

-,,În faţa naturii dezlănţuite mă simt mică, strivită parcă de forţa ei imensă'', îşi repetă în gănd.

Mai avea câţiva paşi până să ajungă la adăpost, aşa că, zgribulită, o luă la fugă. Vântul se dezlănţui brusc, parcă înnebunind de-a binelea. Crenguţe, frunze smulse din pomi zburau besmetice prin ploaie în timp ce tunetele se ţineau  în lanţ. Un fulger despică cerul în două deasupra clădirii când ea se aruncă pe terasa deschisă, printr-un şir de arcade sprijinite pe coloane de piatră. Luă în braţe unul din stâlpii care îi apăru în cale, apoi se răsuci şi se sprijini cu spatele de el, respirând sacadat.

        Îşi prinse faţa în mâini şi începu să tremure de frig, dar în acelaşi timp o trecu un fior rece pe şira spinării şi o prevestire stranie pluti în aerul umed. Tunetele puternice se înteţiră zguduind clădirea din temelii. Un val de furtună aduse cu el picături mari de apă şi grindină, răpăind pe acoperiş.

-  Parcă ar fi o armată întreagă de soldaţi care merg în pas de cadenţă, dar în acelaşi timp lovesc sinistru geamurile înalte, scoţând un sunet ciudat, şopti Alexandra clânţănind de frig.

Se scutură de senzaţia aceea apăsătoare şi rece. Aşteptă  un timp acolo ca norii vineţii să părăsescă cerul, dar nu fu aşa. Îi răsună în urechi iar vocea bunicii care o avertizase de vreme rea.

-  Of, au avut dreptate bunicii… s-au dezlănţuit rău stihiile naturii!

Închise ochii şi ascultă zgomotul vijeliei. Se adăposti mai bine să nu o mai atingă  steluţele de gheaţă. Se uită la uşile duble de fier din stânga ei. Ştia că erau închise cu un lanţ gros, prins de un lacăt mare.

-  Poate o fi cineva pe aici, să încerc!? Curios, aici nu este nimeni! Oare cine explorează încăperile palatului?

O străbătu din nou un fior şi începu să tremure când aerul rece îi izbi corpul fără milă. Fără să mai stea pe gânduri pătrunse în semiîntunericul încăperii de la subsol. De ce înainta, se făcea parcă mai întuneric, având senzaţia că păşea în necunoscut. Zăpuşeala se accentua  şi o moleşeală dulce o cuprindea, învăluind-o.

-  Am o stranie senzaţie că nu sunt singură!

O forţă irezistibilă o împingea mai mult în interior. Se opri în loc, închise ochii şi lăsă secundele să se scurgă. Încercă să-şi târască gândurile înapoi, în prezent, să-şi clarifice şirul lor. Realiză că timpul se oprise în loc, odată ce intrase pe uşă şi ea rămăsese suspendată undeva pe la mijloc, între trecut şi prezent, pe un tărâm bântuit de fantasme. Fire sensibilă, însetată de cunoaştere, atrasă de lucruri paranormale, acum ştia că va trăi rolul unui personaj principal. Făcu un efort de a deveni mai lucidă, mai calmă. Încercă să converseze cu propria-i conştiinţă, dar renunţă ea însăşi.

 

                                                   *    *    *

         Alexandra aproape că leşină când simţi o privire rece îndreptată spre ea, dar fu ca o alarmă falsă. Prin două ochiuri de geam lumina se filtra dând impresia că doi ochi mari se uită la ea de pe perete. Îşi auzi bătăile inimii.

- Am început să-mi imaginez fel şi fel de lucruri!  Ştiu că uneori chiar crezi că-i realitate!

Urcă cu greu scările spre etaj. O somnolenţă ciudată pusese stăpânire pe ea. Avea senzaţia că doarme, dar totuşi era trează. Fuioare de ceaţă dansau fantomatic în sala tronului, formând un fel de labirint. Cu greu reuşi să-şi ridice pleoapele şi să tragă de ochi somnorosă, să-şi limpezească privirea. Sprijinită de un perete, nu se mai putea mişca, parcă era hipnotizată de o forţă necunoscută.

Unul din fuioarele de ceaţă prinse contur când se apropie de ea. Era fantoma din vis. Încă nu-i putea vedea faţa, dar simţi că nimic rău nu i se putea întâmpla.

-  Cine sunteţi?…puteţi oare să-mi spuneţi numele? Nu vă pot vedea faţa pe care o ascundeţi sub pelerină! Vă văd doar aura care luminează în jur.

 Duse instinctiv mâna la gât şi prinse în palmă cruciuliţa de lemn primită de la bunica care o protejase mereu. Închise ochii şi începu să spună prima rugăciune care îi veni în minte. Curios! Imediat auzi murmurul mai multor glasuri. Deschise ochii şi privi. Fantoma era încă acolo învăluită de ceaţă.

Din direcţia lor se auzea o rugăciune. Alexandra zâmbi şi faţa ei se lumină. Spuse tare ,,Amin” şi se închină. În momentul acela fantoma ridică mâna şi-şi îndepărtă  cu o mişcare lină pelerina, rămânând în faţa ei o femeie frumoasă, îmbrăcată în costum popular românesc ţesut şi brodat cu o fineţe aparte: fota cu fir de aur, ie subţire ca o pânză de păianjen, iar în picioare, opinci din piele moale, fină: o maramă ca spuma mării îi acoperea capul. Părul negru, împletit în două cozi groase prinse în jurul capului, încadra o diademă pusă discret. Privirea îi era blândă, dar în apele ochilor se citea o mare durere.

-  Mi se pare cunoscută această doamnă, dar nu ştiu de unde…îşi zise în sine, privind-o cu atenţie.

- Ştiu, ai o nedumerire! Dar nu-ţi pot spune cine sunt! O să-ţi dai singură seama. Până să vii aici ai mers în biserică, ai aprins o lumânare şi te-ai rugat pentru toţi membri familiei mele, apoi ai privit pictura de deasupra uşii.

Recunoscând-o, Alexandra schiţă fără teamă o reverenţă în faţa soţiei şi mame lovită crunt de soartă.

-  Doamna Marica, Maria Brâncoveanu, stăpâna acestui Palat şi doamna noastră cea iubită şi respectată! Istoria spune despre dumneavoastră că eraţi o femeie bună, cu frică de Dumnezeu.

Îi răspunse cu o înclinare a capului plină de demnitate, continuând:

-  De-a lungul veacurilor n-am uitat niciodată cine sunt, nu am putut uita. Timpul s-a scurs, dar amintirile mi-au rămas, unele mai dureroase decât altele. Din tărâmul de lumină, vin o dată pe an, pe unda timpului aici, dar nu pot trece dincolo de zidurile curţii palatului şi ale bisericii. În seara de Sf Maria spiritul meu se transformă, luând formă umană. Sunt numită ,,femeia din vis”, pentru că pot intra în visul unei fecioare atunci când nu întâlnesc o pereche de îndrăgostiţi. În perioada tulbure a vieţii mele am realizat ce înseamnă cu adevărat să-ţi iubeşti aproapele. Am iubit oamenii şi am căutat să-i ajut cât am putut şi pentru asta am devenit un spirit luminos. La început am rămas un timp captivă între două lumi din cauza oamenilor care uitaseră de valoarea noastră ca pământeni.

Pentru o clipă umbrele durerii se aşternură din nou pe faţa frumoasă a domniţei.

-  Priveam cum casa mea se transforma în ruină, grădina şi lacul amenajat dispăreau în negura vremii, cum cutremurele afectau puternic biserica, oamenii cum sărăceau, cum îşi uitau credinţa în Dumnezeu, în iubire şi bunătate. Am privit cu atenţie în ochii lor şi am văzut toate coşmarurile care se abăteau cumplit asupra lor: cutremure, războaie, inundaţii, suferinţe, disperare, ură, umilinţe, duşmănie, răzbunare. Şi eu nu puteam face mai nimic, priveam cu neputinţă la poporul meu cum se chinuia singur. Cu  puterea spiritului nu puteam controla lumea exterioară. Nu mai aveam nici măcar lacrimi asistând la transformările oamenilor. Din cauza grijilor, a luptei pentru existenţă, oamenii renunţau la aspiraţii, îşi pierdeau credinţa, religia, respectul faţă de sine, ajungând proprii robi ai sufletului. Era poporul meu şi nu mai era, nu-l mai recunoşteam.

[Corina Militaru]

Interesant fragmentul! Mai merge periat puțin, zic eu! :) 

Am citit cu plăcere!

[Sofia Sincă]

Să înțelegem, că fragmentul face parte din ceva aventură... dintr-un roman paranormal. Bine scris, dar mai are nevoie de corecturi. Atenție la semnele diacritice și la linia de dialog. Monologul, de obicei, se pune în ghilimele, fără linie de dialog sau în alte forme. Tu folosești și monologul și dialogul la fel. Ba mai mult, la primul monolog ai pus ghilimele, dar nu le-ai și încheiat. Voiam să-ți zic și de frazele scurte de la începutul fragmentului, dar cred că sunt intenționat alcătuite așa pentru a crea suspans. Apoi, exprimarea doamnei Marica (eu știam Maria) Brâncoveanu mi se pare prea elevată. Nu știu dacă în acel secol, al XVII-lea se spunea, Cu  puterea spiritului nu puteam controla lumea exterioară sau oamenii renunţau la aspiraţii, și altele.

neânţeles, - neînțeles

de la bunica care o protejase mereu. - cacofonie.

Dar am citit cu plăcere și admir compoziția.

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)! 

Notă: Linia de dialog şi/sau linia de pauză (–), e mai lungă decât cratima mică (liniuţa de unire „-”), se obţine (când lucrezi pe Word și ai tastatura setată pe România standard) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus (nu tasta cratimei!). Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe care-l precede!     –  

Notă: Punctele de suspensie sunt numai trei şi indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Nu unesc niciodată două cuvinte, două propoziții sau două fraze! Ele preced sau succed un cuvânt (…preced sau succed…). Nu plutesc între cuvinte. Cel puţin… aşa ne învaţă clasicii noştri!... Cu excepția când se încheie un citat, sau se închide paranteza, după punctele de suspensie nu se ataşează alte semne grafice (…!), dar pot fi precedate de astfel de semne (!...), nu-s însoțite de virgule...

Despre acest fragment, dragile noastre Corina și Sofia au spus ce era de spus.

Așteptăm continuarea.

da Coza