ROMAN

[Exemplu de Titlu]

2.E-LENA

 

pagini din jurnal:

-Azi 2 iulie am întâlnit o fată sus pe deal la via bunicului, dintre toate lucrurile naturii strălucitoare ea eclipsa totul prin prezenţă, să fi fost de vină soarele arzător sau toropeala nucului? Mi-e mi-a plăcut fata şi azi mi-am auzit pentru prima dată inima bătând cu putere. O să-l descos subtil pe bunicul să aflu cine e !

...

Nu realizam decât că visam, alergam după fata în alb pe o potecă nesfârşită, când ajungeam la orizont sperând că poteca se sfârşeşte iar se întindea şerpuitoare până la următorul orizont.

Alergam fără spor, picioarele îmi erau plumb, fata întorcea capul la mine râzând şi mă provoca:

-Prinde-mă !Sâc, sâc, nu mă prinzi !

În visul meu câinele începu să latre , cocoşul începea să cânte, şi-mi auzeam paşii tropăind pe alee în fugă după fata misterioasă.

Paşii începuseră să sune tot mai insistent, mai insistent încât am realizat că sunt treaz pe jumătate adormit şi că cineva bătea în uşă cu putere.

-Neaţa, ce somn ai domnule ofiţer, ştiu e şase jumătate, Dorel ne aşteaptă, mâncarea e gata, lapte, ouă prăjite cu brânză şi cârnaţi afumaţi, hai că începe târgul fără noi.

Poate găsim şi o coasă pentru tine aşa mai micuţă, se apropie vremea şi trebuie dat jos trifoiul, e copt.

-Stii să coseşti?

Nu e greu, trebuie să-ţi placă numai, în viaţa nimic nu e greu dacă îl faci cu plăcere, şi munca e mai uşoară dacă e făcută cu pasiune, uite şi armata ta pe viaţă va fi altfel că te ştiu că-ţi place.

Nu te-am întrebat niciodată ce armă vei alege, în şcoala după cum ştiu vei face de toate, dar ca şi la doctori trebuie să alegi ceva.

Eu în armată am fost în Garda Reginei, călare, numai cai albi rotaţi, ziua cât era de mare îi grijeam şi-i spălam.

-Uite !

Îşi suflecă pantalonii până sub genunchi, de deasupra labei şi până sub rotulă pe fiecare picior era câte o pată mare maronie.

-De la scările şeii, trei ani mai că am fost numai în şa, ajunsesem să dorm în ea, scările mă băteau mereu am avut răni dar s-au vindecat, mai am în suflet câteva dar se vor vindeca şi ele odată cu timpul.

-Gata masa ?

-Hai, Dorel deja a mâncat două făraşe cu jăratec, e gata, mai spuse bunicul făcându-mi ştrengăreşte cu ochiul, hai simt că ne înnoim azi !

Bunicul avea dreptate, lui Dorel îi plăcea în ham, şareta uşurică era o joacă pentru el, fără să-l îndemne nimeni îşi impuse singur un trap cadenţat.

Am lăsat în urmă via, lanul cu trifoi şi cel de grâu, am trecut pe lângă livada de peri şi tăind marea de iarbă am ajuns la un râu.

Strălucitor, sclipitor la fiecare piatră ce-şi forma şuvoi, ne surâdea într-o culoare cristalină şi se unduia leneş către mizănoapte.

Am oprit ca să-i dăm voie să bea calului şi eu să pot cuprinde din privire împrejurimile.

Peste râu pe malul celalalt drumul continuă într-un urcuş uşor până se pierdea în depărtare în liziera unei păduri.

-O să trecem prin pădure bunicule?

-Da, drumul trece prin pădure, aşteaptă şi o să vezi, sunt sigur că o să-ţi placă.

Eram din nou în şareta bunicului, lăsam în urmă lanuri tăcute pline cu fluturi, livezi încovoiate de roade cântate de toate păsările cerului, înaintam spre pădurea ce se apropia din ce în ce mai tare.

La început nimic nu arata a surpriză pădurea fiind îngrădită pe margini cu lăstăriş şi pomi pitici aşezaţi laolaltă formând un desiş peste care nu puteai pătrunde cu privirea.

Drumul parcă şi el se oprea neputincios la marginea pădurii, cu cât ne apropiam

se distingea mai clar cum îşi făcuse locaş de intrare.

L-am urmat îndeaproape şi am intrat.

Gândurile mele de adolescent mă duseră la poveşti fantastice citite sau auzite, aici totul părea aevea, ireal.

Pădurea era rară, copacii vreme de secole crescuse înalţi iar ramurile coroanelor se unise într-o îmbrăţişare formând un acoperiş deasupra lumii de jos, copacii uriaşi erau netezi şi drepţi, pe jos covorul de frunze moarte ucisese vegetaţia, ici colo câte un fir de ferigă în rest frunze foşnitoare şi linişte, parcă nici păsările nu aveau curaj să o tulbure.

Priveam în jurul meu, priveam în sus la capătul copacilor, era întuneric dar nu atât de profund, era ceva opac şi ici colo printre frunze se zărea câte o picătură albă de cer.

Tăceam, bunicul tăcea, Dorel mai sfoaraia câteodată zgomotos deranjat de musculiţele ce roiau pe la botul lui, în rest tăcere, peste tot tăcere, o frumuseţe atât de sălbatică o frumuseţe nemuritoare.

A s fi vrut ca drumul să nu se termine niciodată, aş fi făcut ceva ca drumul să treacă veşnic prin pădurea seculară, dar o pată de lumină ne anunţă fără să spună cuiva că în curând vom ieşi din pădure.

Mi-am făcut jurământ că am să mai vin acolo cât de curând, să pot colinda fără ţintă, să cunosc şi mai mult din taina pădurii fără de sfârşit.

De cealata parte a pădurii drumul urmându-şi itinerarul lui trecea printr-un lan de floarea soarelui, din dreapta şi din stânga nostra zâmbeau mii şi mii de sori mici inexpresivi şi vulgari, îi deranjasem şi te tulburasem intimitatea stelară.

După o curbă spre dreapta părăsim lanul de floarea soarelui şi începem a coborî încetişor, în dreapta livada de măr în spatele lor pe coama dealului erau cinci nuci masivi, în stânga era numai vie iar în zare se zărea printre plopii uriaşi o casă imensă cu dependinţe, foişor şi cerdac.

Curtea era largă, iar în partea de răsărit erau ruinele unei bisericuţe, din ea mai rămăsese în picioare zidul altarului năpădit de puiet de salcâm.

-E conacul boierului care a stăpânit ţinuturile noastre, uite a   avut şi biserica lui proprie, vezi semnul Domnului, toată s-a dărâmat numai altarul nu.

-Ce înseamnă asta, bunicule, de ce nu s-a dărâmat şi altarul?

-Altarul e casa Domnului şi e nemuritoare, e părăginită e năpădită de buruiană dar e veşnică !

...

pagini din jurnal:

azi 2 iulie am descoperit natura, am înţeles rostul ei şi i-am admirat frumuseţea, am simţit împlinirea în mine.

am simţit ozonul zbătându-mi-se în plămâni şi sângele pulsând ca o locomotivă prin vene, simţind nevoia să le facă să plesnească împroşcând în stânga şi-n dreapta cu bucăţi de viaţă veşnică.

[Corina Militaru]

Descrierile sunt minunate. Mi-am scaldat ochii in frumos alaturi de personajul tau. Astept continuarea.

Prietenie,

[Chris]

Şi aici frumos, aceleaşi cârcoteli de formă: frazele care s-ar putea despărţi şi ar mai fi dialogurile, în sensul că bunicul la un moment dat tine un adevărat monolog unde este scrisă fiecare frază de la capăt. S-ar putea comprima, de ex:

-Stii să coseşti?

Nu e greu, trebuie să-ţi placă numai, în viaţa nimic nu e greu dacă îl faci cu plăcere,

- Ştii să coseşti? Nu e greu....

Am avut ceva dificultăţi în a înţelege cine şi de ce vorbeşte la un moment dat!  Sau:

-Gata masa ?

-Hai, Dorel deja a mâncat două făraşe cu jăratec,

De aici deducem că masa s-a terminat - ar merge un răspuns între dialoguri - cititorul nu este de faţă, el îşi poate imagina în baza a ceea ce citeşte.

[Sofia Sincă]

Micul paragraf ne introduce în atmosfera naturii, a locului unde probabil se va desfăşura acţiunea sau parte din ea. Deocamdată doar descrierea ca o peliculă de film cu detalii fascinante.

Eu nu ştiu Florin Stratulat dacă romanul este publicat sau nu. Pentru că am de făcut unele remarci pe marginea lui, care mi se par a fi incorecte. Te rog să spui.  Dacă este publicat corecturile sunt tardive.

Până atunci, pentru că tot am scos câte ceva, voi spune:

''Poate găsim şi o coasă pentru tine aşa mai micuţă, se apropie vremea şi trebuie dat jos trifoiul, e copt.

-Stii să coseşti?

Nu e greu, trebuie să-ţi placă'' - aici este un dialog al aceleiaşi persoane şi prin urmare se scrie în continuare, fără alineat. De fapt am observat că fiecare frază are alineatul ei, chiar dacă face parte din dialog. Este incorect.

aici totul părea aevea, ireal. - nu poate fi şi aevea şi ireal. aievea adv. pe față, invederat, în realitate: să se încredințeze de sunt aievea cele ce-i se înfățișa ISP. [Slav. IAVE, cu a protetic, ca în aidoma].

''Pădurea era rară, copacii vreme de secole crescuse înalţi iar ramurile coroanelor se unise într-o îmbrăţişare formând un acoperiş deasupra lumii de jos, copacii uriaşi erau netezi şi drepţi, capătul copacilor,'' - multe, multe repetiţii, fapt ce dă senzaţia de text sărăcuţ. Aici copacii, dar în tot textul se găseşte fenomenul.

A s fi vrut, - Aş fi vrut

stânga nostra zâmbeau,- noastră

îi deranjasem şi te tulburasem,- le tulburasem

simţind nevoia să le facă să plesnească -cam defectuos cu acel ''să le facă să plesnească''.

Apoi punctuaţia suferă în tot textul. Prin urmare trebuie corectat. Probabil o fi la prima mână, dar nu trebuie să ne supărăm când cineva citeşte cu atenţie şi ne semnalează greşelile, dimpotrivă trebuie să mulţumim. Eu aşa fac.