Răvășind gânduri

[Mihaela Suciu]

       Am poposit pe acele meleaguri când astrul zilei da spre apus. Timp berechet! Nici nu gândeam că va fi ceva special, era doar curiozitate. Drumul era bătătorit până la halta de pe câmpul alb și era identic cu viziunea mea; se termina într-un nod în care șiruri de cuvinte se întâlnesc și se despart; deseori râzând cu sclipiri jucăușe în colțul ochilor, rareori având lacrimi sau grimase de durere și uneori afișând o nepăsare și o lehamite studiată, ca niște vagoane lăsate în triaj, pe linia moartă, în așteptare.

       Un mieriu dulceag se revărsa de pe culmea împădurită inundând clădirea și ocolul din apropiere. În jur, țipenie! Am intrat să arunc o privire în Sala de așteptare – de fapt era doar o odaie cu două uși și atât. Nu exista Casă de bilete și nici vreun călător. Pereții însă erau interesanți! Depănau povestea unui visător ce visa cum călătorește prin câmpia albă până la haltă și înăuntrul ei găsește alt visător ce visează un visător care visează cai verzi pe pereți. Am ieșit afară impregnată de un straniu miros: cerneală, var și neofalină, exact ca-n școala în care am pășit pentru prima oară entuziasmată de noutate și totodată temătoare în fața necunoscutului. În fine... și atunci, și acum, mă simt tot o novice care pătrunde timid în lumea incitantă a ideilor și emoțiilor, totul culminând cu stări și senzații supranaturale.

       La ieșire, peronul era plin de oameni. M-a înconjurat mulțimea apărută de nicăieri. Un murmur și o forfotă de nedescris, plină de viață, iar eu drept la mijloc, între alți gură-cască, să cuprind cât mai mult. Efectiv eram absorbită de atâtea voci, până când cineva m-a atenționat în grai neaoș: „Domnă dragă, omu’ cela cată spre domneavostră!” și eu zâmbind arunc o glumă: „Bine că nu m-a bătut! Poate-i stam în drum!” și omul, bine intenționat, insista: „Da, domnă dragă, nu pricepeți ce v-o spus și cum v-o făcut?” și-mi repeta, cuvânt după cuvânt, spusele celuilalt, încingându-se, de parcă soarele în loc să se culce după deal se ridica din nou pe boltă... Pe cer, un stol de păsări... Mijesc ochii și pun streașină mâna, să mă dumiresc mai bine ce soi sunt. Omul mă urmărește îndeaproape și eu, tot spre înalt, rostesc: „Vedeți ciorile acelea? Zboară la cuibul lor... Uite așa, să lăsăm și vorbele grele... S-auzim de cele bune!” și el a rămas pierdut, precum valiza în gară, uitându-se lung după o zburătoare rătăcită de cârd. M-am strecurat pâș-pâș, mai deoparte, mustind în hohot. Mă simțeam ușurată și pluteam. O forță antigravitațională mă ridicase deasupra peronului. Dumnezeule, îmi crescuse chiar și o aripă, de parcă mă întorsesem în trecut și eram iar pirpiria pe care o trăgea bunicul de mânecă, să urc mai repede spre zarea satului, ca să cuprindem împreună lumea din vale... Pe vremuri, avea dumnealui, în via întinsă din spatele casei până pe culmea dealului, un nuc mai văratec. Fiind primul din zonă în care se coceau nucile, mai lua unul și altul, din ce cădea pe jos. Într-o zi, pe când îmi arăta bunicul niște struguri copți, se aude dincolo de gard un glas: „Vecine, vezi, a lui «cutare» a cules nucile! Ochii nu-mi mint, avea traista plină! Mergi de o ia și zi ceva, că-i hoț!” și taica tatălui meu răspunde: ,,Să fie sănătos!”, dar ăla insista: „Nucul e pe pământul dumitale...” Atunci, ehehei, ce trec anii, n-am înțeles vorbele bunicului: „Da, ce, vecine, l-am crescut eu?” și nici nu l-am întrebat să mă lămuresc; poate se referea la pom, poate la om... M-am luat cu joaca! Acum, mă prind altele... Iată, intră o locomotivă pufăind ca o lulea și șuierând asurzitor! Atenționează pe fiecare: Tu! Tu! Tu!... Când se oprește în dreptul meu și mă văd luată în seamă, surpriza tresaltă în mine. Văzduhul vibrează, inima mai, mai să sucombe! Mă ia cu leșin de teamă să nu risipesc clipa ce mă lasă fără suflare, ca atunci când nu aveam altă grijă și gândul mi-era la grupul de copii și parcă ratam apelul serii; cu toții năvăleam nerăbdători la joacă. Iau un răgaz: un minut, două, o oră... În ocol, sosesc păstorii și gospodarii, la răvășitul oilor. Mă înghesui printre ceilalți și nedumerită, iaca, îmi scapă porumbelul:

– Măi, zău dacă pricep. Dacă toate mioarele-s negre, de ce le mai aleg?

– Ca să le paștem! zise un hâtru.

        Și uite așa, am încălecat pe-o carte, pe urmă pe alte carți și m-am apucat să le pasc pe-ndelete... Uneori, mai răvășesc gânduri ce-mi zboară-ntr-o aripă, iar cuvintele se înșiruie pe câmpuri albe.

 

PS: Pe 5 iunie – Ziua Învățătorului. Respect și drag pentru doamna Gheorghian! – învățătoarea ce mi-a îndrumat mâna și mi-a deschis cartea. Împreună am conturat literele și am descifrat Alfabetul. O femeie cu har de pedagog! Cinste tuturor care-i seamănă!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Gabi! Eu scriu noaptea, iar dacă tu citeşti la ore târzii, mă bucur să rezonăm! Drag!

[Tudor Cicu]

Mihaela, în lumea aceasta, tot ceea ce-i plătit cu „viața” gândurilor risipite prin zarea zidită-n marea Lucrare prin care își „strică” omul necăjit (dar înțelept, ca moșul tău) ochii, merită a fi lăsat mărturie celor care vin după noi. Dogoarea trăirilor (de peste timp) și-a soarelui vipie se simte în scrisul tău. În „grădina” gândurilor tale, unde ai pus scara timpului, ca cititorul să umble în tomurile cu povești ale copilăriei, totul se umple de chipuri și larmă. Felicitări pentru frumusețea frazei! 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc de popas! Mă străduiesc să întâmpin aşteptările cititorului... 

Tudor Cicu a spus :

Mihaela, în lumea aceasta, tot ceea ce-i plătit cu „viața” gândurilor risipite prin zarea zidită-n marea Lucrare prin care își „strică” omul necăjit (dar înțelept, ca moșul tău) ochii, merită a fi lăsat mărturie celor care vin după noi. Dogoarea trăirilor (de peste timp) și-a soarelui vipie se simte în scrisul tău. În „grădina” gândurilor tale, unde ai pus scara timpului, ca cititorul să umble în tomurile cu povești ale copilăriei, totul se umple de chipuri și larmă. Felicitări pentru frumusețea frazei!