Pur și complicat

[Mihaela Roxana Boboc]

Era odată un boț de copilărie, cu nimic mai special decât a altora. Vise care încăpeau în ghiozdanul cu bretele late, în coperțile cărților sau pe spatele caietelor de școală. Un copil încăpățânat de vesel, băiețos din fire, zbuciumat și visător. Azi poate ar fi catalogat un specimen, dar atunci nimeni nu se mira de agitația copiilor și de spiritul lor liber.

Acest copil a iubit fiecare petec de asfalt dimprejurul blocului, fiecare joc, multe inventate în zilele prea cuminți. Ploaia era mereu prilej de navigare prin băltoacele generoase cu ambarcațiuni de polistiren, portul era plin de corăbii și forfotă, negoț și activitate. Prânzul nu dura mai mult de cinci minute, la sfârșit o cană cu apă și apoi din nou la joacă. Soarele, mingea, desenele pe asfalt, leapșa și multe alte punți îl legau definitiv de tărâmul dulce al jocului și neastâmpărului. Dacă a încercat cineva cele mai năstrușnice sărituri din leagăn și alte locuri de cocoțat, a gustat libertatea și bucuria de a fi copil. 

El nu știe că zilele se sfârșesc decât pentru un nou început și toate lucrurile o iau de la capăt într-o nouă căutare neobosită. În rarele momente de liniște, în fața ferestrei unde un corcoduș își întindea nestingherit umbra și ascundea un cer de vrăbii gălăgioase, copilul intra cu sufletul în povestea care acum se scria cu stiloul chinezesc. Povestea unei rândunici călătorind prin țările îndepărtate pentru un strop de aventură și cunoaștere. Pentru povestitorul nostru era începutul unui drum prin izvorul creator. Unul care te înrobește și te eliberează. 

Un drum pur, sădit din emoție nestăvilită. Un drum complicat, care își încolăcea rădăcinile în jurul inimii, hrănindu-se cu seva ei. 

Copilul stângaci, mânjit de cretă și noroi, cu părul mereu în dezordine și mânecile suflecate construia zi de zi cazemata unde intrușii nu erau poftiți. Cine aruncă cu pietre în zid se va lovi de tăcere într-un efect de bumerang. Tot așa, nu e loc între zidurile imaginației, lumea se învârte într-un carusel unic, și doar el îi cunoaște cifrul secret. 

A fost deajuns o privire dincolo de zăbrelele locului numit acasă să nu-și mai dorească altceva decât zborul rândunicii. Libertatea care îți resuscitează sufletul chiar din mijlocul urâtului sau a fricii. Uși care se deschid în lumina dimineții în locul ușilor trântite seara târziu, bradul mare, împodobit în sunetul colindelor în locului celui pitic și înghesuit în sufletul frânt, masa întinsă și familia reunită în jur în locul lipsurilor și absenței.

Sunt momente în care poți să încapi într-o amintire ca într-o cutie fără ferestre. După un timp, când oxigenul s-a dus, simți că te împrăștii în particulele cutiei până te confunzi cu întunericul. Dar copilul nu știa că bufonii sunt uneori cele mai triste ființe, așa că-și juca rolul cu convingere. 

Mult mai târziu, copilăria a intrat în iarnă și s-a rătăcit printre fulgi. Un nou anotimp a adus primele versuri, odată cu ghioceii adolescenței. Acum visul încăpea în oracolul cu întrebări naive sau în casetele cu cântece juvenile. Iubirea a dat năvală, zbătându-se între real și imaginar, și nu de puține ori, împinsă între minte și inimă, s-a rostogolit ca un bulgăre din vârf, până a spart granițele la bază. Cine a trăit frica îmbinată cu bucuria, și emoția cu pasiunea, simte că ar trăi între aceste stări chiar de ar și muri de epuizare. 

O lume se separa în suflet și ce era pur și complicat odată deveni mai complicat decât pur, dar totuși din coasta lor, poezia ieșea ca o călăuză prin desișul sentimentelor.

Ziua în care te vindeci de iubire e ziua morții sinelui. Te privești în oglindă și te vezi altul decât ești, ca și când cineva ți-a amputat inima și te miri cu ce mai respiri.

Dar vindecarea nu e decât o altă cursă a iubirii, care nu te slăbește decât temporar din strânsoare, ca apoi să te prindă și mai tare. Strașnic joc!

Copilul devenit adolescent absorbea ca un burete iubirea, durerea, respingerea și toate celelalte stări ”surori”. Se înconjura de ele, le transpunea uneori în culoare și creion, așa cum obișnuise de mulți ani. Terapie sau dorință de a epata, simțea normalitatea ca pe un laț în jurul creativității. Atunci evada într-un șir de nuanțe și abia când cerul se stingea sub mâinile neobosite, revenea în trupul captiv. 

Apoi, mulțimi și matrici, elemente și conturi, indicatori și previziuni, țineau ancorat în realitate omul zilei. Ce era odată pur rămase doar complicat și undeva, între anii care treceau prea repede și drumurile rămase neexplorate se întindea un hău existențial. I-au trebuit mulți ani să arunce o punte peste prăpastie și să treacă din nou pe partea cealaltă. A stat pe acea punte un timp nedefinit, ca într-un purgatoriu al sentimentelor greu de depășit.

Aceasta nu e o poveste cu final, e un drum în lucru. Pe o parte a carosabilului se prăvălesc pietre, iar de cealaltă parte peisaje amețitoare te ademenesc molatic. Între ele, pur și complicat se construiesc vieți.

[Corina Militaru]

De la pur la complicat... :) Între libertatea copilăriei și temerile care ne taie aripile pe măsură ce creștem și ne lăsăm dominați de reguli și tipare. Foarte frumos, Mihaela!

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

Corina, mulțumesc mult!

Drag.

[Mihaela Roxana Boboc]

Iris, îți mulțumesc pentru apreciere.

[Sofia Sincă]

Copilărie, adolescenţă, viaţă. Toţi avem. Însă tu ai strâns-o într-un text mic, deosebit de frumos, de romantic. Cu uşoară tentă nostalgică şi poetică. Visuri, realizări, stări sufleteşti puse mereu la discreţia cuvântului, timp cu urcuşuri şi coborâşuri ce va continua. Sper că şi acest capăt de proză să aibă continuitate.

Mi-a plăcut, textul este impresionant!

Sofy

[Mihaela Roxana Boboc]

Sofy, am gândit-o ca pe un mic fragment de proză. Nu m-am gândit la continuitate. Deși eu sper să scriu și proză la un moment dat.

Mulțumesc mult pentru încurajări.

[Vasilisia Lazăr]

Prozele Mihaelei Boboc, la fel de minunate ca poeziile ei. Am intrat aici în colecție, ca să-mi amintesc...